Avatar

Bărbatul care a dat foc comunismului

Portretul unui disident român

Într-o vineri după-masă, un bărbat din Otopeni se urcă la volanul Daciei lui roșii și pornește spre București. Pe bancheta din spate are cinci bombe.

E îmbrăcat ca un muncitor: are caschetă de șantierist, un halat jegos și pantalonii mîzgăliți de var. Oprește la Amzei, iese din mașină cu două bombe și se-ndreaptă spre piață. Nu-l bagă nimeni în seamă, lumea face cumpărături pentru 1 Mai. Lasă o bombă în fața pieței și alta la măcelărie. Numără pașii în gînd, unu, doi, trei, patru, cinci… încet, nu se grăbește. Aude doar a doua bufnitură și mulțimea vociferînd. În aer se-mprăștie miros de carbid.

Dacia pleacă încetișor și se oprește apoi la Gara de Nord. Acolo se repetă schema. Doar că bomba nu stă bine și cade. El se-ntoarce calm și o așază la loc. Pleacă; unu, doi, trei, patru, cinci… la al cincizecilea pas, bomba explodează. Bărbatul întoarce capul și vede hîrtiile plutind pe deasupra călătorilor ca o zăpadă ușoară. Trei milițieni răsar din pămînt și se cațără pe acoperișul gării ca să vadă de unde vin manifestele.

În următoarea jumătate de oră, bărbatul mai pune o bombă la Piața Matache, în remorca unui camion, și una la intersecția Ștefan cel Mare – Calea Dorobanților, lîngă Ambasada Turciei.

În următorul an și jumătate, pînă la Revoluția din decembrie 1989, bărbatul împînzește Bucureștiul de ziare-manifest: 10 numere a cîte 2000-3000 de exemplare, lansate în aer de bombe cu carbid sau aruncate peste gardul curților de o mînă dibace, puse pe torpedoul mașinilor seara, la apus, sau pe treptele instituțiilor publice dimineața devreme, trimise prin poștă la ambasade și presă, strecurate drept în inima orașului. După prima difuzare de vineri, 29 aprilie 1988, Securitatea intră în alertă și demarează .

Împrăștierea manifestelor a șubrezit și mai mult mașinăria stricată a comunismului, pregătind terenul pentru Revoluție. Se spune că Ceaușescu însuși ar fi cerut ca în maximum șase luni vinovații să fie prinși. N-au fost prinși niciodată, iar povestea bărbatului cu Dacia roșie și a complicilor lui n-a ajuns mai departe de curțile din Otopeni, un roman publicat în ‘91 de un scriitor în serie, o carte de memorii scrisă la Jilava cu un os de pește înmuiat în cerneală făcută din zaț de cafea, cîțiva istorici, Casa Scînteii și .

IMG_2775
IMG_2776
IMG_2773
IMG_2769
IMG_2771
IMG_2767
IMG_2768
IMG_2763
IMG_2747
IMG_2750
IMG_2746
IMG_2735
IMG_2745

Capitolul 1: Revoltatul

În care Valentin descoperă nedreptățile sistemului și fură niște smoală

Hai să începem aşa: aici e o poză de cînd eram mic. Pe ăsta îl vezi aicea, ce-are? Are galoşi. Eu îs desculţ. Aşa eram eu. Aşa am fost eu de copil. Eu acuma am venit mai… băiatul meu a zis De ce ţi-ai luat, mă, cămaşa pe tine? Că eu de-obicei vin zdrenţăros.”

August 2014, stăm într-o curte acoperită de vie, pe strada 23 august din Otopeni. Curtea , dar la intrare e un monument din marmură maronie: „Aici a funcționat, începînd cu data de 29 aprilie 1988 pînă pe data de 22 decembrie 1989, redacția ziarului clandestin Luneta. A fost ziarul-manifest care a militat pentru dărîmarea dictaturii lui Ceaușescu, aparatul de represiune nereușind să-l depisteze.”

Foto: Radu Ciorniciuc

Redacția a însemnat, de fapt, un singur om, Valentin Hurduc, ajutat de cîțiva colaboratori loiali. Lunetistul-șef fură startul cînd vorbește, trebuie să alergi după el ca să-l prinzi din urmă cînd povestește cum a distribuit singurul ziar-manifest din România comunistă, cum a dat foc arcului de triumf al lui Ceaușescu și statuii lui Lenin din Piața Scînteii.

Timp de nouă luni, am răscolit istoriile mici și mari în căutare de dovezi, am vorbit cu securiști, milițieni, prieteni, frați și soții ca să pot reconstitui filmul din capul lui Valentin Hurduc, disidentul necunoscut din ultimii ani ai comunismului românesc.

Valentin Hurduc s-a născut în iulie 1956 în Otopeni. Tatăl, Vasile, zis și Dom’ Ministru, era subofițer sanitar, iar mama, Georgeta, era croitoreasă. Valentin, zis și Nuțu (din cauza unui ), a fost toată copilăria un drăcușor fără astîmpăr. A crescut cu amintirile despre război și după-război ale pacienților care veneau la Dom’ Ministru ca să le scoată cîte-un dinte și „mai beau o țuică, mai urlau, mai ziceau ceva”.

În clasa întîi, învățătoarea a vrut să-l lase repetent după ce i-a zis să se dea jos de pe poarta școlii și el i-a răspuns „da’ ce, e poarta ta?”. La doișpe ani își construia pușcă, la cinșpe descoperea un depozit de muniție pe aeroport și era cît pe ce să-și piardă o mînă într-o explozie.

Foto: Dinu Lazăr

„Eu așa am fost de mic”, îmi repetă de fiecare dată cînd îl întreb cum a putut să facă aia, cum a făcut cealaltă, cum de nu i-a fost frică. Așa, adică mereu curios să descopere mecanismul de funcționare al lucrurilor și al oamenilor din jur, atent la tot ce se-ntîmplă, curajos pînă la inconștiență. În copilărie, a trecut de mai multe ori foarte aproape de moarte. O bălăceala în lac, un vatman neatent, un leagăn dat peste cap. Eu de la patru ani era să plec în misiune. Și de-atunci n-am mai tremurat.”, îmi spune Hurduc.

Toate astea, ascunse abil sub masca aiurelii și a neglijenței, au făcut ca Securitatea să nu-l prindă niciodată.

Hurduc nu corespunde . N-a ascultat Europa Liberă (pentru că n-avea radio, nici măcar telefon), n-a fost un intelectual cu studii superioare și operă de sertar. Dimpotrivă. Valentin a terminat opt clase, a dat admitere la liceul de artă, dar n-a intrat, așa că s-a înscris la Școala Profesională de poligrafie „Dimitrie Marinescu”. În 1971, a fost repartizat la Combinatul Poligrafic Casa Scînteii, secția Zețărie, unde, pentru că era foarte bun, a devenit . Din `71 pînă în `73, a fost canotor la Clubul Steaua, iar în `73, la 19 ani, s-a apucat să facă liceul la seral. Tot atunci a scris .

hurduc2

A lucrat 26 de ani la Casa Scînteii, caracatița presei de propagandă din România și sediul celei mai mari tipografii din țară. A văzut cum cărțile sînt retrase de la tipărit în ultimul moment, cum cenzura (desființată oficial în 1977, dar din ce în ce mai prezentă în realitate) rade pagini întregi de manuscris și, mai ales, cum zeci de ziariști publică articole care falsifică realitatea.

În 1976, la 22 de ani, începe să fure litere din tipografie și se apucă să construiască o mică mașină de tipărit. În același an, în urma morții unui tipograf de 46 de ani, scrie un memoriu (pe care nimeni nu fusese de-acord să i-l bată la mașină în afară de , mătușa lui). Memoriul se referea la mediul toxic în care erau nevoiți să lucreze tipografii și la creșterea nemotivată a vîrstei de pensionare. Biroul de sesizări și reclamații din cadrul CC al PCR nu catadicsește să răspundă. Cu ăștia nu rezolvi nimic, zice Valentin și hotărăște să rezolve lucrurile altfel.

P1030584valurile de la prima mașină de tipărit

Pentru mașina de tipărit avea nevoie de . În Casa Scînteii era un singur tip care știa să le facă. Respectivul nici n-a apucat să-l întrebe pe Valentin ce naiba face cu valuri de tipărit într-o țară în care mașinile de scris trebuie înregistrate la Miliție, pentru că tipograful i-a turnat o poveste cu o profesoară de gravură și i-a adormit instant vigilența.

Valentin alunecă ușor printre oameni și le anihilează prudența. Își construiește o rețea de PCR (pile-cunoștințe-relații). Obține informații și hatîruri contra mici servicii și atenții – cireșe, cărți, struguri, benzină, porci. Porcii sînt esențiali, după cum vom vedea mai tîrziu. Oamenii îl ajută cu tot felul de nimicuri, fără să știe că, de fapt, participă la misiunile secrete ale agitatorului Hurduc.

Așa a pățit și Florentin, zis Casieru, unul dintre frații lui: „Pe vremea cînd lucram la Fabrica de Elemente pentru Automatizări, Valentin m-a rugat să-i fac niște piese pentru un uruitor pentru porci. Și i-am făcut. După Revoluție am aflat că de fapt erau pentru mașina de tipărit, nu pentru uruitor… Oricum, dacă s-ar fi aflat, nu ne-ar fi crezut nimeni că nu știam. Nici după Revoluție nu ne-au crezut”.

– L-ați învinuit vreodată?
– Nu, nu, nu.
– Și dacă se întîmpla să îl descopere?
Muream cu toții.

Valentin are doi frați. În perioada în care el împărțea manifeste prin București, ambii ajunseseră subofițeri USLA, Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă din cadrul Ministerului de Interne. Paul, fratele cel mare, a fost însoțitor de zbor pe cursele externe și a păzit misiunile diplomatice aflate la București, iar Florentin, fratele mijlociu, a fost „în escortă la diplomați, în escortă la Ceaușescu și la zbor”. Nici unul dintre ei n-a știut absolut nimic din ce făcea fratele mai mic împotriva regimului pe care erau angajați să-l apere.

P1230861

Frații au fost acoperirea perfectă pentru Valentin. Mihai Bălașa, sectoristul din Otopeni (polițist pînă în 2002), își aduce aminte că în 1987, la o săptămînă după ce Valentin a dat foc statuii lui Lenin, s-a folosit de același argument ca să deturneze controlul venit de la centru. Trebuiau făcute percheziții la toți angajații Casei Scînteii, iar Bălașa a întors percheziția din drum:

Știți, eu sînt din zonă. De ce să căutăm la familia Hurduc? Nu avem ce căuta. De ce: În primul rînd, cine formează familia Hurduc? Taică-su sanitar militar, maică-sa o femeie extraordinară, fratele cel mare, la USLA, cel mijlociu, în garda lui Ceaușescu. Păi ăștia fac așa ceva? O fi nebun Valentin să-și bage familia la nenorocire? A, bănuieli sînt. Eu am trecut pe-acolo, toată lumea e liniștită, fără probleme, eu garantez chestia asta. Și au plecat”.

Bălașa spune că l-a bănuit pe Valentin, dar nu l-a dat în gît pentru că-i era oarecum simpatic, „îi mergea bibilica”. Dar mai ales pentru că, „dacă el pica, eram ras și eu”. Ori îl turna din prima, de cînd a bănuit că el scrisese lozinci anticeaușiste pe gardurile din Băneasa și Otopeni, ori deloc.

„Atunci cînd vrei să faci ceva de genul ăsta, trebuie să ai șanse de reușită de trei sute la sută dacă vrei să-ți rămînă și ție măcar sută la sută.” Valentin Hurduc n-a avut o singură acoperire, ci mai multe, ca să fie sigur: era băiatul cu suflet mare, dar mai aiurit; era țăranul care creștea porci în spatele curții și umbla îmbrăcat murdar și jerpelit; era bufonul zețăriei, tipul care se plimba cu bicicleta prin secție și care era trimis în fundul sălii la ședința de partid pentru că venise cu șireturi de culori diferite.

Făcea colegii să rîdă, îi ziceau și nu-l luau în serios „Noi așa știam, că e circar. Dacă făcea ceva bun, nu s-ar fi crezut”, zice doamna Mariana Crețu, o fostă colegă.

IMGViorica și Valentin, articol publicat în Flacăra la începutul lui 1990

La 23 de ani, pe 23 august 1977, s-a căsătorit cu Viorica, o fată din Vatra Dornei pe care a cunoscut-o într-un turneu prin țară cu bicicleta. În 1981, cînd economia României o lua la vale, s-a născut Marian, primul fiu al familiei Hurduc. În timp ce criza energetică lungea cozile la benzină, golea alimentarele și îngheța caloriferele, iar fabricile și uzinele RSR se străduiau să țină pasul cu planificarea producției din capul conducătorului iubit, fabrica din capul lui Valentin scotea planuri pe bandă rulantă. Ca să „trezească oamenii din amorțire”, ca să le dea curaj și să le arate că încă nu e totul pierdut.

În 1982, toți muncitorii navetiști sînt obligați să lucreze peste vară la un colectiv agricol. „Noi, care lucram în oraș, eram obligați să avem și contracte la CAP. Și era destul de greu, avînd și copii. Ne dădea la fiecare persoană un contract. Mie de la IPRS [Întreprinderea de piese radio și semiconductori], lui de la Casa Scînteii. Lui într-o parte, mie în altă parte. Eram nevoiți toată vara să mergem pe cîmp. Era foarte greu. Porumbul trebuia săpat de trei ori, adunat toamna, săpați cocenii. Toată vara era treabă la cîmp”, își amintește Viorica. Munca era patriotică, remunerația infimă, refuzul pedepsit cu concedierea.

munca pe camp„Dacă nu te duceai la sapă, te ducea afară de la serviciu.”

Valentin roagă un bun prieten să-i cumpere cutii cu cretă din mai multe librării. Într-o noapte, umple de Jos Ceaușescu gardurile din Pipera și trotuarul de la IPRS, unde lucra Viorica. Un an mai tîrziu, repetă povestea, de data asta cu un amestec de smoală și motorină și cu ajutorul lui Bebe (zis Gălușcă), vecin și prieten din copilărie. La CAP Otopeni, la casa primăriței, la Peco Otopeni scrie:

„MUNCITORI NAVETIȘTI, NU LUAȚI CONTRACTE, AVEȚI ACELEAȘI DREPTURI CA ORICE MUNCITOR!”.

„Cu o seară înainte, Valentin venise foarte tîrziu și mi-a zis că se duce să dea foc la Sfatul Popular. Mi-a spus La IPRS eu am scris, dacă se întîmplă ceva e mai bine să nu știi ce fac, ca tu să rămîi .”, povestește Viorica.

A aplicat aceeași metodă cu toți complicii, i-a trecut prin mai multe teste ca să se asigure că sînt de încredere și că se pot descurca în situații-limită. Unii au picat probele și au fost tăiați de pe listă. Pe redactorul de la Editura Politică l-a prins lăudîndu-se excesiv cu funcția pe care-o avea, pe un coleg l-a găsit mort de frică în fundul curții după , în care a pus niște prieteni să-l alerge ca să vadă dacă-i fricos.

8Valentin și o parte dintre complici. Cele două femei sînt, de la stînga la dreapta, Anișoara, sora vecinului Bebe & partenera de viață a lui Valentin de după ‘90, și Viorica, prima și singura soție

Să-ți iei un complice era o treabă extrem de riscantă. Tipul putea oricînd să te toarne la Secu sau să-ți strice socotelile leșinînd de frică în timpul operațiunii. „Ne era frică unul de altul la toți, toți eram considerați suspecți. Dacă auzeai un banc de la un străin, nici nu-l băgai în seamă, ți-era teamă să nu fie pus ca să te provoace”, zice Marcel Cuciuc, colegul de la Scînteia cu care Valentin a tipărit o parte din manifeste.

Pe Valentin nu l-a turnat nimeni. Și-a ales oamenii pe sprînceană: soția Viorica, vecinii Marian Gheorghe (Bebe) și Anișoara (sora lui Bebe), fostul coleg de armată Mihai Stan, vecinul Marin Pascu (șofer la TVR), colegii de la Scînteia Mihai Cuciureanu, Dan Nicolae, Marcel Cuciuc, Petre Mateescu. Ei au fost „”, au participat activ la acțiunile anti-comuniste ale lui Valentin, punîndu-și viața în pericol ca să ajute un om să se ia la trîntă cu sistemul. Capul rețelei s-a asigurat că fiecare membru știa doar strictul necesar, o metodă de protecție suplimentară – „Și dacă-l punea la zid să-l împuște, el nu știa altceva”. Abia după 90 au aflat povestea completă.


Capitolul 2: Teroristul

În care Lenin ia foc și Epoca de Aur se face scrum

Spre finalul anilor ‘80, socialismul multilateral dezvoltat trece cu buldozerul peste viețile oamenilor. Conducătorul iubit devine obsedat să plătească toate datoriile României și trimite spre export tot ce produce țara. Rezultatul e dezastruos – pîinea, zahărul, uleiul se dau numai pe cartelă, ca-n anii războiului, carnea dispare, căldura dispare, curentul dispare.

În 1987, Valentin are 33 de ani, trei copii și-o furie cît un cincinal. Nu mai e de-ajuns să scrie lozinci cu cretă, smoală și motorină. Vrea ca acțiunile lui să se lipească de memoria oamenilor „ca o cicatrice pe fața unuia”. Ca să se poată deplasa ușor, are nevoie de mașină. Ca să-și ia mașină, are nevoie de bani. N-are bani, dar are trei scroafe gata să fete. Află cum se cresc porcii, îi crește, îi vinde și cu banii își ia o Dacie roșie.

Începe să străbată orașul în căutare de locuri unde „să facă spectacol”. Pune ochii pe arcul de triumf din placaj, înalt de vreo 20 și ceva de metri, plasat în fața Expoziției Naționale (actualul Romexpo). Arcul era acolo din 1985, aniversa 20 de ani de la preluarea puterii de către Nicolae Ceaușescu și era perfect pentru incendiat: o poartă de intrare în lumea minunată a comunismului, pe care scria „Epoca Ceaușescu – Epoca de Aur a României” și care era așezată chiar sub nasul ziariștilor de la Casa Scînteii.

arc_1Arcul de triumf din placaj, sursa: muzeuldefotografie.ro

Vineri, 10 aprilie 1987, Valentin, Bebe și Dacia roșie pleacă la 5 și 10 minute din Otopeni. Valentin coboară la Scînteia și îl trimite pe vecin să dea o tură prin oraș și să se-ntoarcă la ora stabilită ca să=l recupereze. Tipograful intră printr-o spărtură din gard în curtea expoziției și merge relaxat cu sacoșele-n mînă pînă la arc. Dacă l-ar fi văzut cineva, ar fi zis că-i un muncitor care verifică starea arcului.

Intră ca la el acasă într-un picior de arc, printr-o ușiță căreia îi slăbise întăriturile cu o seară înainte. Ciupește banda de folie în care avea motorina, o apasă „precum burduful de la cimpoi” și stropește baza piciorului. Înfige două lumînări în tuburile de plastic pe care le adusese cu el și le dă foc. Făcuse probe și știa că focul lumînărilor ajungea la benzină în maximum cinci minute. Iese din arc, lasă ușa întredeschisă și merge la locul de întîlnire. Casa Scînteii clipește adormită, străzile-s pustii.

Bărbatul se urcă-n mașină, din rondul de la Scînteia vede focul ieșind prin acoperișul arcului. Dacia o ia spre podul peste apă din Floreasca, de unde Valentin și Bebe se uită încă o dată la flăcările uriașe. E ca și cum ar fi cîștigat la loto.

pict_02202Fostul Romexpo, foto: Dinu Lazăr

La arc se-adună pompieri, milițieni, securiști, civili gură-cască. Arcul arde, stema RSR se desprinde de pe firmament. În combinat, „toată lumea era la geamuri, se bucura. Dar nimeni nu se gîndea că a dat foc unu de peste drum”, își amintește Dan de la Zinco (secția de zincografie). Matei Vlădeanu, director comercial la Scînteia din 1984 pînă după Revoluție (sau „istoria vie a poligrafiei românești”, cum se prezintă), îmi povestește: „Am văzut arcul de triumf arzînd. Aveam birou cu vedere spre expoziție, și aveam un șef de serviciu în subordine, de la Aprovizionare, unu Nicu Tat, și țin minte că sărea în sus, bătea din palme și era ultrafericit. Bineînțeles că și eu eram fericit, ardea arcul de triumf pe care scria așa mare Epoca de aur Nicolae Ceaușescu. Ardea așa de frumos, că-ți umplea inima. Nu pot să uit manifestarea de bucurie a colegului meu”.

Valentin ajunge la serviciu puțin mai tîrziu, fusese însărcinat să aducă o remorcă de bălegar de la CAP pentru grădina de legume a combinatului. Colegii sînt „îmbujorați ca-ntr-o zi de salariu”, șefii binedispuși, toți vorbesc de „cum a ars Epoca de aur”. Pe Nuțu Nebunu nu-l bagă nimeni în seamă. Cînd iese din tură, trece prin piață ca să vadă ce-a mai rămas din triumf: un schelet carbonizat. „Și dacă pica o bombă pe el și tot nu arăta așa.”

Pe drumul spre casă, observă mai multe Oltcit-uri albe plasate pe traseul spre aeroport. Însemna că „steluțele cu fir de aur din Ministerul de Interne înghițiseră gălușca”. Versiunea oficială a fost că arcul a luat foc din cauza instalației electrice. Versiunea neoficială: străinii i-au dat foc, românii n-ar fi avut tupeul să facă așa ceva.

Oltcit-urile albe și reacția colegilor îi confirmă că a făcut ce trebuie și-i dau curaj. Bebe, în schimb, se sperie. Îl anunță că nu mai vrea să-și riște viața pentru alții. Se retrage din linia întîi, dar continuă să-l ajute ascunzîndu-i la nevoie mașina de tipărit.

– S-ar putea ca, peste ani de zile, oamenii să aprecieze ce facem noi acum. Și… n-ar fi păcat ca tocmai tu să rămîi pe dinafară, adică să apari într-o postură de laș, ca majoritatea lingăilor ăstora?
– Nu mă interesează ce spun oamenii, ți-am spus, eu nu vreau să mai risc pentru lingăii ăștia, cum le spui tu. Și să nu-ți faci probleme că merg undeva să spun ceva.

IMG_2699

Cînd e pusă să reconstituie evenimentele, memoria lui Hurduc e un tonomat în care bagi o fisă-întrebare și iese o amintire. Dar iese dezarticulat, trebuie să bagi fisa de mai multe ori ca să ai mai multe benzi de amintiri și să le lipești între ele. Povestită de Valentin aproape 30 de ani mai tîrziu, retragerea lui Bebe din schemă sună așa:

„Uite, ăsta, vecinu, Bebe, a fugit și ăsta. Eu cu el dau foc la arcu de triumf, și după ce ia foc arcu de triumf, mă duc eu a doua zi… Eu cum făceam? Benzină aveam butoaie, da’ eu plecam și cu bicicleta, că dacă mergeam toată ziua, Bă, de unde are ăsta benzină? Și mă duc pe jos acolo, trec prin față pe la arcul de triumf, erau ăia acolo și curățau. Cînd ajung în stație la 41, Bebe al meu uite-așa stătea [imită pe cineva foarte speriat], vecinul care dădusem foc cu el, și mă duc așa, Ce faci, mă? Așa s-a speriat, Băi, că să vezi… Am văzut. Păi cum să te comporți așa, păi cum să te sperii? Dimpotrivă, te comporți Cine ești, bă? Ei, din momentul ăla el a fugit, n-a mai participat. Eu aveam 34 de ani, el 24, era căsătorit, cu familie, asta mare influență a avut…” Și Valentin era căsătorit și avea familie, dar asta n-a avut nici o influență.

În capul lui Hurduc, lucrurile sînt clare: cine a fugit, cine a rămas, unde, cînd, cum, dar exprimarea e dezarticulată, ca și cum cineva ar fi transcris benzile memoriei și ar fi tăiat din ele cuvintele de legătură. Felul ăsta incoerent de a vorbi l-a scăpat înainte de ‘89 de bănuieli. După ‘89, însă, l-a făcut greu de înțeles și obositor pentru cine n-are răbdare. Din fericire, există și o variantă tipărită a poveștii, pe care-a avut timp s-o scrie cînd a stat la pușcărie după Revoluție. Și mai există complicii, prietenii și adversarii, care completează povestea.

84 1526 april cartier Rahova demolatRahova demolată, Foto: Andrei Pandele

Pe 15 noiembrie 1987 are loc revolta muncitorilor de la Brașov, una dintre cele mai solide acțiuni de protest anti-ceaușist. Revolta e reprimată violent în aceeași seară, iar 61 de participanți sînt condamnați pentru „tulburarea liniștii publice”, închiși și apoi deportați departe de familiile lor. Deși regimul prezintă revolta ca un scandal făcut de niște huligani, vestea ajunge repede în Occident și din Occident, via Europa liberă, Vocea Americii, BBC, înapoi în România.

Valentin află două zile mai tîrziu și decide să dea foc statuii lui Lenin, simbolul „fenomenului ce transformase România într-o mare pușcărie”. Într-adevăr, cererile de azil politic se dublaseră față de anii trecuți, oamenii fac greva foamei din cauză că nu li se aprobă cu anii plecarea definitivă din țară, în fața ambasadelor din străinătate cetățenii fugiți cer reîntregirea familiei, în Grecia și Turcia ajung vase pline de români, care amenință că se sinucid dacă nu primesc azil. „Oamenii sînt disperați. Aici trebuie o scînteie, atît”, îi spune lui Valentin Mihai Cuciureanu, unul dintre cei mai buni prieteni și coleg la combinat.

Vineri, 5 decembrie 1987, la 5.40 dimineața, la aceeași oră la care luase foc și Epoca de Aur, statuia venerabilului Vladimir Ilici Lenin e gîdilată de flăcările unui cauciuc incendiat. Tot într-o vineri, Valentin împrăștie și prima Lunetă. „Ziua şi ora trebuia să bată la ochi, să fie recunoscute ca o semnătură”, îmi explică el. Ideea era ca anchetatorii să priceapă că în spatele tuturor acestor acțiuni se află aceeași persoană.

casa2_muzeuCasa Scînteii, sursa: muzeuldefotografie.ro

Nu putea face singur tot ce-avea în cap. Și, cum Bebe dispăruse din schemă, îl roagă joi (cu o zi înainte de incendiu) pe Dan zincograful, colegul lui, să vină pe la el și să-l ajute cu porcii. Dan zice da – se știau de la cutremur, din ’77, cînd combinatul trimisese gărzi care să salveze sinistrații. Pe drum, Valentin îl lasă pe Dan să conducă. Își lăsa mereu prietenii care n-aveau carnet să conducă, știa că le face o bucurie, iar pe băieții lui i-a pus la volan pe la 8 ani, pe cîmp. La un moment dat, îi zice să tragă pe dreapta. Dan crede că vrea să-l certe pentru că conduce aiurea. De fapt:

– Tu mai știi cînd a luat foc Arcu de Triumf?
– Da, cum să nu…
–  Mai știi cum ai zis că au dat foc rușii?
– Așa cred și-acuma…
– Eu i-am dat foc.

P1230983Valentin și Dan de la Zinco

„Mi-a cîștigat încrederea clar cînd mi-a zis Eu i-am dat foc. Mi-a pus viața lui în mîinile mele. Eu puteam să mă duc să-l torn și…”, își amintește Dan. Stăm toți patru (eu, Dan, Valentin și nea Sandu, fost milițian, actual taximetrist și amic fidel) în atelierul lui Dan de gravat în metal, la marginea Bucureștiului. La fel ca-n toate lunile în care am căutat împreună martori, Valentin pune întrebări și stîrnește, face pe reporterul în locul meu. „Da cînd te-am luat eu de la Scînteia, cum a fost? Cîți știai tu c-o să participe la acțiune? Am dat noi foc la statuia lui Lenin? Așa am făcut? Hai mă, mă lași!” Dan îi face jocul și răspunde. Dacă e vag și uită un detaliu, Valentin îl întrerupe și-l corectează. Dan zîmbește și-mi zice că a fost dintotdeauna la fel de agitat: „După 89, i-am zis Gata, băi, s-a terminat, nu mai e nevoie. Dar el tot în aerul ăsta a rămas, ce să mai facem, ce să mai dregem…

Revine la reconstituire. Valentin i-a zis că vrea să dea foc statuii lui Lenin, că sînt două echipaje implicate în acțiune și că unul dintre membri și-a rupt piciorul și au nevoie de un înlocuitor.

– Cum, mă, să-i dai foc, că e din bronz?
– Băi, cu toluen, ăla de dizolvat adezivul.

Cu toluen, smoală, cîrpe, cauciuc și „alte soluții aduse de Bebe”. Dan nu ezită, nu putea să sufere statuia aia. „Odată veniseră niște autocare cu ruși. Și ăia unu-două poze în fața lui Lenin. Și eu am zis ‘re-ai dreacu’, de ce nu-l luați, bă? De ce nu-l luați la voi dacă vă e atîta drag de el?

IMG_17512Bucureștiul în șantier, foto: Dinu Lazăr

În aceeași seară, cei doi pregătesc acțiunea. Trec pe la Dan („Mi-a zis Ia niște mănuși și un patent. Apropo, care nici acuma nu mi l-ai adus înapoi…”), o iau spre Pajura, se opresc la un depozit de materiale de construcție. Dan rămîne în mașină, Valentin sare gardul și fură niște bucăți mari de smoală. „Smoala aia i-a înnebunit pe ei, că n-a putut s-o curețe”. Se duc la Scînteia, parchează, e ceață și pustiu, seară de decembrie. Valentin e îmbrăcat cu un halat de măturător. „Și cu fes în cap. Nu te mai cunoaște nimeni.” Ochise un cauciuc de camion lăsat de izbeliște pe un șantier din fața combinatului (la vremea aia, tot Bucureștiul era un șantier), îl ia și-l rostogolește pînă-n boscheții de lîngă statuie, unde ascunde și smoala. Dan se ocupă de un stîlp de iluminat: „Trebuiau tăiate firele alea și, ca să nu te curentezi ca prostul, cel mai simplu era cu mănuși. Pe urmă m-am dus și am tăiat la încă un stîlp, că încă mai era lumină. Îmi aduc aminte că mă vedeam ca-n filmele alea Bă, care fir să-l tai? Ăla roșu sau ăla negru?”

Urcă amîndoi în mașină și se duc acasă. Valentin încearcă să fie cît mai liniștit, ia cu el o pătură, un ceas deșteptător și materialele incendiare. Inventase un fitil făcut dintr-o țigară Kent de care atașase „o mică încărcătură din măciulie de chibrit. Măciulia era rulată într-un tubuleț obținut dintr-o foiță de șervețel care semăna cu un fitil de dinamită”. Țigara aprinsă ardea liniștită pînă ajungea la tubuleț, al căruit capăt „era introdus într-un pămătuf de vată îmbibat în benzină, iar vata se afla lîngă o pungă de plastic plină cu benzină”. Simplu, nu? Viorica renunțase de mult să-l mai întrebe pe unde pleacă nopțile, așa că domnul soț se urcă în mașină fără să dea nici o explicație. Copiii dorm, Bucureștiul doarme și el, peste 20 de zile vine Crăciunul. La tătuca Lenin o să vină mai repede.

sticlele de lapte lasate afara au inghetatLapte înghețat, Colentina, Foto: Andrei Pandele

Dacia roșie parchează la Aviatorilor. Valentin pune ceasul la 3.30 și adoarme. Era obișnuit să adoarmă în momente de stres maxim din vremea cînd făcea sport de performanță și avea concurs a doua zi. Și Lenin tot un fel de concurs era. Ceasul sună cînd trebuie, Valentin spune o rugăciune-n gînd, duce Dacia la cimitirul Băneasa și-o lasă acolo. Merge pe jos pînă la Scînteia cu papucii de milițian primiți de la frate-su, ca să lase amprente la derută. Dacă l-ar fi oprit cineva, ar fi zis că a rămas cu mașina în pană de benzină. Dar nu l-a oprit nimeni.

O ploaie măruntă curăță intrările de la Scînteia, nu mai stă nimeni la taclale afară. Oricum e frig. Valentin se bagă în lăstăriș și-ncepe operațiunea. Cînd ajunge la sacii cu bezină, îl latră un cîine. Scoate o praștie și-l sperie cu o bilă de rulment. După ce urcă toate materialele pe soclu, la picioarele lui Lenin, aude pe cineva care strigă „Hei, băi!”. O ia calm spre stația de autobuz și de-acolo vede un bărbat la costum care se urcă într-o Dacie neagră și dispare.

În stația de tramvai încep să apară primii muncitori. E trecut de ora 5. După ce se asigură că nu-l vede nimeni, Valentin merge liniștit spre statuie, aprinde fitilele pe care le avea în sacoșă, se urcă pe soclu și le lasă acolo. Un centimetru de țigară arde în trei minute, cronometrase deja, așa că avea timp suficient să plece. Coboară și, cu un șchiopătat mimat, dispare.

P1240084Valentin și Șoșonu, la fosta unitate unde-a făcut Valentin armata

Toți foștii lucrători de la Casa Scînteii cu care m-am întîlnit își aduc aminte perfect de ziua aia: Șoșonu, vechi prieten și șmecher peltic, dna. Marcela, care acuma vinde verdețuri în Piața 1 Mai, dna. Mariana și dl. Paul, care lucrează la Biblioteca Academiei, dl. Ion, primul președinte al României post-ceaușiste. În noiembrie anul trecut, Hurduc m-a chemat la o lansare unde era invitat și Iliescu. Voia neapărat să vorbesc cu domnul președinte, să-mi povestească ce-a văzut de pe geamul biroului unde lucra în ‘87 (Ceaușescu îl exilase la Casa Scînteii).

Parcă altfel crezi cînd îți zice un președinte: „În 1987, lucram la Editura Tehnică, aflată la etajul șapte al Casei Scînteii. Și în dimineața zilei de 4 decembrie, cînd veneam spre editură, am remarcat urmele acestei acțiuni, niște anvelope incendiate care au afectat statuia lui Lenin. Eu am fost martor și cînd a ars Arcul de triumf. La fel ca toți lucrătorii din Casa Scînteii, pentru că treceam, inevitabil, prin zonă în drum spre serviciu. , pentru că nimeni n-a putut să-i depisteze pe Valentin Hurduc și pe colegii săi.”

Cînd a ajuns Dan la serviciu, pe la 7 și ceva, „deja se puseseră garduri, veniseră pompierii. Ardea în continuare, ieșea fum. Năclăiala aia, cauciucul, smoala, vă dați seama… M-am uitat și eu puțin, și am trecut mai departe. Dacă treceam bîști, mă mai vedea vreun coleg. Cred că mi-a fost mai teamă cînd am trecut pe lîngă statuie prima dată decît la interogatoriul miliției”.

Tot pe la aceeași oră ajunge și Valentin la serviciu, dar intră prin spate și trece pe la tinichigiu, pe care-l rugase să-i facă o troacă pentru porci. Așa că, atunci cînd intră în secție și e întrebat „Tu n-ai văzut ce-a pățit Lenin?!”, ridică din umeri și zice că a avut treabă cu porcii și n-a văzut nimic. Din nou, colegii nu-l mai bagă-n seamă și continuă dezbaterile fără el. „Au venit pompierii, au pus furtunurile și au distrus granitul. Tovarășii au înconjurat repede statuia și au peticit-o. Dar se vedea că e peticită. Și în zilele Revoluției am avut probleme cu statuia asta, venea lumea și voia să o profaneze”, își amintește directorul Vlădeanu.

lenin bumbutLenin la Mogoșoaia, 1995, Foto: Cosmin Bumbuț

Peste cîteva zile, vine ancheta în combinat: cine ce-a văzut, unde-a fost, cînd, cum, de ce. Toți angajații se prezintă pe rînd la interogatoriu. Valentin, care-a făcut la un moment dat niște cursuri de actorie la brigada artistică din Scînteia, are textul pregătit. Traian Tandin, ofițer criminalist și autor de romane polițiste, întreabă:

– Spune-mi și mie ce-ai văzut și ce știi despre focul ăla.
– Eu n-am văzut focul.
– N-ai fost în schimbul de dimineață?
– Ba da, dar vreau să spun că n-am venit pe lîngă statuie.
– Cum de n-ai venit pe la statuie?!
– Cum să vă explic, mi-a fătat de curînd o purcică, șapte purcei are și au început să mănînce singuri. Le puneam de mîncare în aceeași cratiță cu purceaua și se mozoleau foarte tare cînd mîncau…

Criminalistul se uită plictisit pe fereastră și cheamă următorul muncitor. , livrată cu inima strînsă surorii mai mari URSS, a fost că niște muncitori au vrut să facă focul ca să se-ncălzească și focul a ajuns pînă la Lenin.

Dat jos de pe soclu în martie ‘90, după ce un preot a făcut greva foamei, Lenin a fost dus la Mogoșoaia și trîntit în iarbă, printre vaci. În timpul ăsta, corpul lui bătrîn de 145 de ani arată din ce în ce mai bine.


Capitolul 3: Lunetistul

În care Bucureștiul se umple de manifeste

La începutul lui ‘88, Uniunea Sovietică se leagănă ca o corabie beată pe oceanul planetar. Valentin împrăștie o primă tură de manifeste fără să le dea vreun nume. Dar ziar fără titlu nu se poate, așa că scotocește prin locul unde se depozitau literele din zinc care urmau să fie topite și găsește un titlu de almanah: OCEANUL PLANETAR. Ia NETA, L și U, cioplește literele ca să nu fie identificate și face din ele LUNETA. Îi amintea de „Reflector”, numele unei emisiuni de investigații.

Da’ ce înseamnă Luneta?”, mă-ntreabă Hurduc. „Să țintești”, răspund eu. „Păi vezi? Asta i-a speriat pe ăștia atunci.” Și nu numai asta. Începînd cu al doilea număr, sub titlu mai scrie: „Publicație-Manifest editată de Frontul Democrat Român, Apare lunar și are ca scop demascarea politicii dictatoriale practicată de familia Ceaușescu”.

Prin București se zvonea c-ar fi apărut un Front Democrat Român în Ardeal. Tipograful prinde zvonul din zbor și anunță în primul număr că, „datorită situației deosebit de grea la care s-a ajuns în țara noastră în problema alimentației și ocrotirii sănătății, de curînd în capitală a luat ființă Frontul Democrat Român”, condus de „muncitori și țărani, generali ai armatei române, ofițeri ai Ministerului de Interne, oameni de știință și alte categorii de oameni ai muncii” – „Trebuia să scriu ceva care tu să nu crezi c-a scris Valentin”, îmi explică. După ce sindicatul Solidaritatea devenise din ce în ce mai greu de controlat de autoritățile poloneze, omologii români se tem că același lucru li s-ar putea întîmpla și lor. De pildă, din cauza Frontului Democrat Român.

2---Luneta-Edit-2Primele două Lunete

Ideea cu publicația-manifest a fost a lui Mihai Stan, fostul coleg de armată al lui Valentin. Prin ‘76, camarazii de arme ies la o bere. Viitorul subinginer (pe atunci student) îi zice tipografului că, dac-ar fi în locul lui și ar lucra într-o tipografie, ar tipări ilegal un ziar. Văzuseră amîndoi prin filmele de propagandă, mai ales în serialul Pistruiatul, cum ilegaliștii comuniști din anii ‘40 aruncă manifeste de sus, din podul clădirilor înalte.

Metoda li se pare complet neplauzibilă: „Ca să faci ca ei e poveste, să te duci tu cu perna și să arunci manifeste și să nu mai ai pe unde să ieși afară, că vine unul după tine pe scări…”, zice Mihai. Trebuie găsit altceva. Se despart promițîndu-și c-o să-și pună capul la contribuție. Valentin se duce direct acasă ca să verifice piesele pentru mașina de tipărit pe care le ascunsese și îngheață. Valurile se topiseră din cauza celofanului în care le pusese la păstrat. O ia de la capăt, dar încet, fără grabă.

Trec ani, se nasc copii, se ridică o casă (care și arde, în 1988), pînă nu mai seamănă cu ce se găsește în probarul de la Scînteia, se refac piesele în atelierul lui Bebe, se sustrage roata de la bicicleta băiatului mai mare, Marian, și se construiește o mașină nouă de tipărit. Mai rămîne textul.

Valentin are în minte niște posibili colaboratori, dar pînă la urmă decide să scrie el cum știe. „Eu am zis părerea mea. Trebuie să spui ceea ce vezi. Corect, nu? Ceea ce simți, ceea ce vezi”. În primul număr, cheamă bucureștenii la manifestație în Piața Universității. Nu vine nimeni, în afară de milițieni și securiști în civil care fac treișpe-paișpe prin zonă. Începînd cu al doilea număr, discută chestiunile arzătoare ale zilei. Lipsa de medicamente, lipsa de alimente, lipsa de căldură, lipsa „drepturilor elementare de viață ale omului”. Vorbește direct cu Ceaușescu. Îl trage de urechi. Îl ia la mișto. Și pe el, și pe „Dna. Acad. Dr. Ing. Savant de renume mondial Elena Ceaușescu”. Sau țața Leana, cum îi zice Florentin, fratele care-a fost în garda cuplului oficial.

ceausescu_galmeanuCeaușescu la porumb, foto: arhiva Alex Gâlmeanu

Florentin își aduce aminte că, după ce fratele mai mic se apucase de „prostiile lui, cu Luneta, cu Flașneta”, a venit la ei șeful și le-a zis «Mergeți, vedeți-vă de treabă, dar sporiți vigilența». „Înainte, stăteam la o distanță cam de 25-30 de metri de mașina oficială [a lui Ceaușescu], dar dup-aia a intrat frica în ei, Băi, băieții de la USLA, în curul mașinii oficiale! Și eram la doar un metru.”

Paul, celălalt frate, povestește și el: „S-au format niște schimburi speciale care patrulau la toate misiunile diplomatice acreditate la București. Trebuia să fim atenți la tot ce mișcă în jur. Dacă ni se pare ceva suspect, oprit, legitimat, chemată caravana să îi ducă la Circa 1, unde se stabilise punctul de interogatoriu, la Circa Ana Ipătescu. Le era frică să nu iasă manifestele în afara granițelor țării, să nu ajungă pe mîna diplomaților. Mi se pare că în Polonia s-au publicat, într-un ziar muncitoresc al lui Lech Walesa. Au și spus că erau făcute cu carbid, explodează, se ridică în aer și se împrăștie manifestele. Nu bănuiam cum ar fi fost, dar cred că era ceva asemănător ca atunci cînd eram noi mai mici și ne jucam cu carbid, cu cutii de vopsea cu capac. Nu știam cine erau „vinovații”. Se zicea că e de afară. Erau bănuiți ungurii, puși la cale de ruși, care nu ne mai struneau”.

DL840802București, anii ‘80, Foto: Dinu Lazăr

În ultimii ani ai comunismului, Republica Socialistă România și Republica Populară Ungară latră una la alta peste graniță și se acuză reciproc de comploturi și nedreptăți. Istoricii spun că România a fost țara din blocul comunist cu cel mai abuziv comportament față de minorități, după Bulgaria, care și-a terorizat comunitatea turcă.

La începutul lui ‘88, Ministrul de Externe maghiar cere ajutor din afară pentru rezolvarea crizei refugiaților veniți din România. Majoritatea sînt etnici maghiari care trec granița ilegal. Famillile rămase acasă sînt supravegheate și amenințate. În emisiunile posturilor „reacționare”, ascultate și rezumate zilnic de securiști în cadrul Operațiunii „Eterul”, se vorbește despre relațiile extrem de tensionate dintre cele două țări. În acest context, apare scandalul cu Luneta și diplomatul maghiar.

Scandalul izbucnește pe 14 noiembrie 1988, la fix un an de la Revolta muncitorilor de la Brașov. Din aprilie pînă-n noiembrie ‘88, Valentin împrăștie manifeste în București: Amzei, Gara de Nord, Ștefan cel Mare, Moșilor, Sălăjan, Lipscani, Obor, TNB, Inspectoratul Miliției etc. Ori cu mașina, ori cu bicicleta, ori cu , lipsind uneori de la muncă în timp ce un coleg îi ține locul.

Cu mașina merge cînd are de dus bombe. Bombele le-a inventat tot el, cu un mic ajutor de la Dan zincograful, specialist în noduri pescărești. Pe scurt, ca să faci o bombă marca Hurduc, ai nevoie de: țeavă șutită de pe un șantier, apă, sticlă de bere, cutie conservă, sîrmă, pachet de manifeste, ață de pescuit, carbid, ciorap de damă care să țină carbidul. Și-un bănuț românesc, ca să fie clar că bomba e autohtonă. Se transportă astfel încît carbidul să stea departe de apă. Cînd ajungi la locul faptei, întorci țeava cu fundul în sus, carbidul produce explozia în urma contactului cu apa și aruncă manifestele în aer.

P1260144schemă din cartea lui Hurduc

Valentin aruncă Lunetele sub nasul securiștilor, iar securiștii nu reușesc să-l prindă. „Eu puteam să împrăștii manifeste la Floreasca, în Militari, la vila generalului Nuță [șeful Miliței]. Dar eu le-am dat la ei la ușă. Asta i-a înnebunit pe ei.”

„Păi dacă apărea o dată pe lună, nu se-așteptau?”, îl întreb. „Cum să nu se-aștepte? Normal că se-așteptau.” E mai deștept decît ei. Le știe tacticile din filmele cu Nicolaescu&co. Îi observă de la distanță. Îi vede cînd adună manifestele în urma lui și scrie că-s „gunoierii Bucureștiului”. Își ia toate precauțiile. Nu păstrează nici un număr din Luneta („Am vrut să le pun în țevile de la gard sau să le îngrop, da’ au zis ăia că dărîmă Otopeniul. Nu le pun nicăieri, hai să țin minte ce-am făcut. Dacă mă arestează, poate reușesc să scap în vreun fel… Deși, dacă totuși mă aresta, Elena Ceaușescu sigur mă mitralia.”)

Se îmbracă cu haine care nu-i mai vin lui Dan. După acțiune, le arde în curtea din spate. Umblă la el cu o bilă de metal, cum a văzut c-avea unul într-un film coreean sau japonez, nu mai ține minte („Bila o luam cînd eram în pericol. Mă antrenasem, Luiza. De aia n-am avut teamă. Am ținut-o o dată și-n mînă, cînd am pus de la Arcul de Triumf spre Victoriei și erau milițieni pe drum. Dacă mă oprea unul, ăla era.”)

Aleargă de rupe pămîntul. Numai dacă trebuie. În rest, merge lejer.


Harta cu locurile din București unde Valentin Hurduc a împrăștiat manifeste în 1988 și 1989.
E incompletă, pentru că tipograful n-a putut ține un jurnal al acțiunilor lui, iar memoria e din ce în ce mai selectivă.

Pe 16 iulie ‘88, Valentin e arestat de locotenentul-major Duminică și plutonierul Bărbosu. Mersese la furat benzină din Gara Otopeni, din garniturile care plecau spre Constanța (probabil pentru export), împreună cu colegul Petrică Mateescu. La al doilea transport, milițienii îl prind pe Mateescu. A doua zi, îi cheamă pe amîndoi la miliție.

Duminică îi scotocește lui Valentin prin portofel și găsește în căptușeală o punguță de bomboane pe care scrie ceva. Îl întreabă ce-i aia. E noul număr din Luneta, pe care Valentin îl tipărise la Mateescu, colegul cu benzina. Cu o zi înainte, milițienii răscoliseră tot, „prin șifoniere, pe sub paturi, prin WC”, numai nu în magazia unde erau cele 3000 de exemplare din Luneta. De destule ori în viață, Valentin a scăpat printr-un noroc chior. El îi zice „forță invizibilă”.

„Nu știu ce, e, dați-mi să văd”, îi răspunde Valentin milițianului care-i găsise . Se face că descifrează greu:

Ne naștem în frigidere
De mîncat mîncăm surcele
Să ne mulțumim cu ele?

Toarnă o gogoașă cu unu’ care îi recitase poezia asta la Perla și el a notat-o, că i-a zis lui prietenu’ Stănciulescu, securistu’ de la Scînteia, că dacă aude ceva contra regimului, să vină să-i raporteze. Da asta s-a întîmplat cu vreo trei ani în urmă și el a uitat să raporteze. Mai zice printre rînduri că are frații securiști. Milițianul se-nmoaie. Nu prea te-atingi de rudele securiștilor. Îi dă drumul. A doua zi, plutonierul merge la Paul, care păzea Biblioteca Americană. Pe Florentin nici nu-l caută, știa de la Valentin că e plecat cu Ceaușescu la Neptun.

Florentin: El s-a lăudat față de milițieni cu mine și-n felul ăsta a scăpat precum peștele. S-a strecurat de nu se poate.

Valentin: Da tu ce făceai la Neptun? Erai în concediu?

Florentin: Din partea USLA, împreună cu cei de la Direcția a cincea, asiguram securitatea, paza…

Valentin: Ce e aia Direcția 5?

Florentin: Un rahat, aia e.

Valentin: Bravo, bine ai zis.

Florentin: S-a băgat fratele peste mine… Crezi că noi nu voiam să-l răsturnăm? Nu era nimeni mulțumit de condițiile de trai.

Valentin: Hai că-n ‘88 îl lăudai..

Florentin: Cine-l lăuda, măi?!

Ancheta cu poezia s-a înfundat la Stănciulescu, securistul din combinat. În ‘89, după Revoluție, Valentin și gașca lui sparg biroul securistului fugit și găsesc printre documente o „notă raport” din data de 23-07-1988, trimistă către SMB (Securitatea Municipiului București). În nota respectivă, Stănciulescu scrie că Hurduc Valentin, asupra căruia s-a găsit un „înscris cu conținut necorespunzător”: „are o situație materială modestă și prin comportament lasă impresia unor dereglări neuropsihice”. Se pare că generalul Bucurescu, șeful Securității Municipiului București, se lasă convins de Stănciulescu și abandonează chestiunea. În orice caz, pe Valentin nu l-a mai întrebat nimeni nimic de poezia cu Gheorghiță.

P1240056road trip cu băieții Hurduc la Drobeta-Turnu Severin

„Îmi aduc aminte cînd ai ars o noapte întreagă la hîrtii, nu știu ce hîrtii erau alea. Ai luat saci întregi, manifeste, cred…”, zice Marian, fiul cel mare. „Da, cînd cu poezia.”, răspunde tatăl. O săptămînă a durat să o tipărească, o săptămînă a ars-o. Îl întreb pe Marian ce fel de tată era Hurduc cel mare: „Un tată exemplar. Acuma nu mai e exemplar, dar…”

Fiii țin toți la el ca la ochii din cap. Moștenesc de la el un aer mucalit și-o pasiune colosală pentru miștouri. Dar, cînd e să vorbescă despre ce-a făcut tatăl lor înainte de ‘89, devin brusc serioși.

Dan: Eu nu știu de unde-i venea inspirația aia.

Unchiu’ Florentin: Păi el nopțile ce făcea? Le pierdea gîndindu-se. Numai și numai realități.

Dan: Aș vrea și eu să am mintea lui, să fac o hîrtie dintr-asta.

Eu: Dar v-ar fi pus în pericol și viitorul vostru dacă s-ar fi aflat.

Cornel: Da, dar dacă n-ar fi fost el, n-am fi fost nici noi.

piata muzeulPiață din București, anii ‘80, sursa: muzeuldefotografie.ro

În vara lui ‘88, vara cu poezia, Valentin mai trece înc-o dată la un milimetru de catastrofă. Bomba pe care-o pune între două mașini, la Obor, nu explodează. Îl lasă vreo cinci minute, după care se-ntoarce să-l ia, ca să nu explodeze aiurea și să rănească pe cineva.

Hurduc joacă din nou toată scena la intrarea în Piața Obor și-mi explică zgomotos cum se-apleacă să ia dispozitivul și vrea să-l răstoarne, cum n-apucă, pentru că nenorocitul de carbid îi explodează în față, îi sparge ochelarii de camuflaj și-l trîntește pe jos, inconștient.

Lîngă noi apare un domn cu o plăsuță neagră din care răsar niște verdețuri. Hurduc îl recunoaște și-l agață instant. E Constantin Șișcă, fost USLA, cu care se întîlnise cu o săptămînă înainte, la .

„Aici am pus eu o bombă, și cînd m-a lovit, am leșinat. Rămăsesem la leșinat, da’ o să continui după. Poți să-i spui ceva cu Luneta domnișoarei, că ea e ziaristă. Ai auzit de ceva atuncea?” Dl. Șișcă se execută bucuros. „Luneta a fost problema cînd se puneau manifeste. Petarda era numele de cod dat de Securitate, că se manifesta ca o petardă care împrăștia manifestele. A fost o alertă foarte mare în sistem atuncea, s-a dat un zvon și s-a pornit toți ca să afle cine împarte manifestele.” Îl întreb pe cine bănuiau. „Nu se știa precis nimic, era o nebuloasă, nu se știa cîte persoane acționează sau cine sînt persoanele alea. S-a căutat să se ducă o campanie în rîndul cadrelor, ca să se găsească cine a fost, dar nu s-a putut depista, că a venit evenimentele, și nu era interesul.”

Evenimentele înseamnă Revoluția din ‘89. Interesul nu era al capilor mari ai Securității, care știau că se apropie sfîrșitul lui Ceaușescu și n-aveau nimic împotrivă. Am mai auzit teoria asta printre securiști, e una dintre explicațiile posibile pentru ce s-a întîmplat în decembrie ‘89. Îl întreb dacă Ceaușescu știa de Luneta. „Da, Ceaușescu a știut, și a fost informat foarte bine, chiar de către Iulian Vlad.” Îl întreb dacă acțiunile lui Valentin Hurduc au pregătit într-un fel Revoluția. „El e un inițiator foarte bun al Revoluției. Dacă nu era Hurduc sau oameni ca el, nu exista… A grăbit evenimentele și datorită acestor fapte, a manifestelor care au fost aruncate, deja se știa, deja s-a dus zvonul că gata, începe ceva, că muncitorii și masele vor pune ceva la cale.” Hurduc a băgat frica-n oasele muribunde ale regimului. „Știu și evenimentul de-aici. N-am văzut eu, da’ auzisem că uite, s-a dat manifeste și aicea, în Obor”, încheie Șișcă. Disidentul și securistul își strîng mîna.

P1240018

Hurduc reia povestea: „Eu căzusem, bomba aia mi-a spart ochelarii și era o femeie care striga la mine Oțule! Oțule! Așa-ți trebuie. Și m-am trezit. Am luat fesul, l-am pus peste față și am fugit încolo. Acuma e pustiu, atunci era aglomerat, și toți s-au dat la o parte. Am fugit cam vreo sută de metri. Mașina era acolo, în fața unui bloc unde era fratele lui Bebe, la etajul 7, aveam motiv ce să caut acolo.” O taie urgent acasă și, pînă seara, la ora la care intra în tură, se dă cu salivă pe rană. Cînd era în armată, văzuse un cățel care se tot lingea pe răni și, în trei zile, rănile i s-au vindecat complet.

La muncă povestește că au venit șobolanii la porcii lui, a chemat un vecin ca să-l ajute să-i omoare și vecinul l-a lovit din greșeală peste față cu o rangă. „Da, șobolanii sînt periculoși, la mine la țară au mîncat un om”, zice un coleg. Și încep să povestească toți istorii nasoale cu șobolani. Printre picături, îi zic lui Valentin că mai devreme a venit ofițerul de serviciu în combinat să le spună că milițienii caută un ochelarist mic de statură care-ar fi bătut trei milițieni, „l-au lovit și pe el cu un fier sau nu știu ce”. Ofițerul a luat lista de prezență și s-a uitat la toți din atelier, să vadă dacă e vreunul mic cu ochelari și-o rană pe față. N-a găsit pe nimeni.

Hurduc nu s-a liniștit nici după arestare, nici după accidentul de la Obor. A fost doar mai atent. Înainte de o difuzare, mergea să verifice zona, să vadă dacă erau patrule și, dacă da, cum le putea fenta. Uneori, aștepta pur și simplu ca milițianul să se întoarcă cu spatele, absorbit de o discuție, și lăsa un pachet cu manifeste. Așa a făcut, de pildă, la intrarea din spate a Inspectoratului General de Miliție. Era, în continuare, de neoprit.

Capitolul 4: Ungurul

În care Valentin provoacă un scandal diplomatic

În 1988, Vladimir împrăștie Lunete de pe bicicletă „prin curțile oamenilor, prin parcuri, pe străzi și unde oamenii le puteau găsi și citi”. Pune bombe. Trece seara printre mașinile oprite la semafor, în intersecțiile mari, lasă cîte-un pachet pe portbagajul unei mașini și se evaporă în aerul serii. Mașinile demarează și aruncă în urma lor un evantai de manifeste.

Așa s-a întîmplat și în seara de 14 noiembrie 1988, cînd în intersecția Batiștei-Sahia (actuala Calderon) Hurduc ochește rapid o Lada neagră cu număr de corp diplomatic și îi plasează un pachet de Lunete, ediția „Un an de la evenimentele de la Brașov”, după care pleacă acasă.

Peste cîteva zile, apare în presă un comunicat oficial din partea Ministerului Afacerilor Externe al RSR, care informează populația asupra unui eveniment petrecut în seara zilei de 14 noiembrie a.c., cînd o mașină aparținînd Ambasadei R.P. Ungare a difuzat „manifeste cu conținut antiromânesc, antisocialist, denigrator la adresa politicii partidului și statului nostru”.

P1230901Scînteia, 20 nov ’88

În mașină se aflau Györfi Károly, consilierul pe probleme comerciale al Ambasadei, și „o altă persoană care prestează servicii casnice pentru diplomații maghiari la Ambasada R.P. Ungare”. Györfi e declarat persoana non grata și expulzat. În replică, Ungaria îl expulzează pe Pavel Platan, omologul lui Györfi. Despre cealaltă persoană din mașină nu se mai spune nimic. Valentin citește și el comunicatul și-i sare țandăra. Ministerul minte cu nerușinare, pedepsește niște oameni nevinovați și nu scrie nimic despre conținutul propriu-zis al manifestelor.

Întîmplarea cu mașina diplomatului , e ce le trebuie ca să arunce pisica-n curtea maghiarilor și să-i livreze un vinovat lui Ceaușescu, care și-așa avea o frică din ce în ce mai mare de teroriști străini și critica mereu, inclusiv după izbucnirea Revoluției la Timișoara, amestecul „cercurilor din afară, a cercurilor străine de spionaj, începînd cu Budapesta” în politica lui internă.

Dan, căruia îi zisese de mașina ungurului, îl ia pe Valentin la trei păzește:

Măi, tu ești nebun? Îți dai seama ce-ai făcut?

– Auzi, nu crezi că într-un fel e mai bine că s-a întîmplat așa? Acum toată lumea are să fie curioasă și cînd vor mai apare manifeste, are să se înghesuie să le ia. (…)

– Măi, Valentine, să nu mă-nțelegi greșit. Ceea ce faci tu e ceva extraordinar. Nu-ți dai seama cît mă bucur. Dar eu știu? Merită să-ți pui viața ta și a altora în pericol pentru ăștia? Nu vezi că toți mint, fură și fiecare e pentru el?

– Cum naiba să nu-i văd? Și încă cum… Dar înțelege-mă și tu: nu pot sta ca puii ăia de găină la tăiat. Vede că-l tai pe ăla dinaintea lui și nu face nimic. Să zgîrie și el, să dea cu ciocul, să facă ceva să se apere. Eu pun pariu, Dane, că, dacă mîine s-ar da o dispoziție ca lumea să se prezinte la primărie pentru a fi împușcată că așa este ordin de sus, s-ar găsi o grămadă care să-și ia scăunelul și să meargă să stea la coadă.

Pe 5 decembrie 1988, în Luneta apare o dezmințire. Valentin scrie cu literele lui șmirghelate că autorii Lunetei sînt români și că autoritățile au prins niște nevinovați. Și, ca să fie sigur că s-a înțeles, pune o tură de manifeste pe o mașină care pleacă de lîngă spitalul Colentina și le împrăștie în față la Inspectoratul General de Miliție. Următoarele două numere din Luneta vor conține aceeași dezmințire.

Autoritățile nu renunță, însă, la varianta implicării maghiare, crezînd că există un Front Democrat Român, dar că el era mai mult decît sigur susținut de Ungaria și/sau de SUA. SUA era și ea suspectă pentru că, la finalul anilor ’80, devenise din ce în ce mai critică la adresa lui Ceaușescu. În februarie ‘88, Europa Liberă îl citează pe George Schultz, secretarul de stat al cabinetului Reagan, care declară că în România e „un regim foarte represiv”. Tot în februarie, Ceaușescu renunțase la clauza națiunii celei mai favorizate, ca să scape de presiunile SUA legate de respectarea drepturilor omului. În orice caz, nu se credea  că românii ar fi putut să pună la cale o asemena operațiune fără ajutor străin.

coadăCoadă la ulei, București, sursa: muzeuldefotografie.ro

Totuși, Securitatea pusese mîna pe cineva. Pe „persoana care prestează servicii casnice pentru diplomații maghiari”, adică pe Erzsebet Janosi, femeia de serviciu a Ambasadei. A fost de-acord să ne-ntîlnim, deși soțul ei nu vrea să mai audă vreodată numele Hurduc. Ne zice că e la Obor, la hala de carne. E vinerea dinainte de Paștele catolic. Hurduc merge-n fața mea printre mielușei și măcelari și încearcă s-o recunoască pe Erzsebet Janosi.

S-au cunoscut după ‘90, aflase numele ei și voia să-și ceară scuze. Dar nu mai ține minte exact cum arată. La un moment dat, la intersecția dintre carne și drumul spre pește, vedem o doamnă micuță și fragilă. Spune că nu poate sta mult, să n-apară soțul ei, care nu știe că s-a întîlnit cu noi. Îmi povestește cu o voce mică de tot cum a stat cinci săptămîni în arestul Direcției 6 a Securității, cum avea escortă cînd se ducea la baie și îi era rușine, că erau doi băieți tineri, bine făcuți, care se uitau la ea, cum o puneau în fiecare seară să rescrie declarația în care recunoștea că a împărțit manifestele („Mi-au crăpat degetele de cît am scris mereu în fiecare noapte, și niciodată nu era bine, o luam de la capăt.”)

Hurduc tot repetă, întrerupînd-o, „Dar eu mi-am cerut scuze…”. La fiecare scuză a lui, femeia se face și mai mică, pînă cînd nu mai rezistă: „Scuzele dvs. nu fac nici cît un sfert din tot ce-am avut eu de suferit!”. Nimeni din familie nu știa unde dispăruse, „s-a zvonit pînă-n Transilvania că m-au omorît”. Familia i-a fost anchetată, mama a murit în același an, din cauza unei boli care i se agravase după dispariția fiicei. Hurduc, cu felul lui de-a fi greoi și miștocar, parcă devine și mai puțin delicat. N-are răbdare, n-ascultă, vorbește peste ea. Se poartă ca un om care se simte vinovat.

Se simte vinovat și față de Ceaușescu. Zice că ar fi trebuit să scrie și partea bună a lucrurilor, nu numai partea rea. Întreb care e partea bună. „A plătit datoria externă”, răspunde. „Aia-i o minciună”, zic eu. Oricum, îi pare rău că i-au împușcat. Nu trebuia. „Crede-mă, dacă fugeau pe la Otopeni, i-aș fi pitit la mine-n curte.”

După ce-a apărut dezmințirea în Luneta, securiștii au eliberat-o pe Erzsebet Janosi. Femeia îmi spune că a scris despre tot ce i s-a întîmplat, un exemplar e în seiful de la Ambasada Ungariei. La vreo lună după ce ne-am văzut la Obor, m-a sunat: „Știți, nu chiar tot ce zice domnul Hurduc e adevărat. Dacă era cum zice el, atunci de ce n-a apărut atunci să ia totul asupra lui?”

P1030570Pachet de manifeste băgat în țeavă. Foto: Radu Ciorniciuc

La arhivele CNSAS din Popești-Leordeni, printre dosare legate de Operațiunea Petarda, găsesc și „Planul de măsuri nr. 001402 în acțiunea Petarda”. Planul e redactat pe 24.11.1988 de Secretarul de Stat Ștefan Alexie (cel care povestea la început cum își tociseră securiștii tălpile cu Luneta) și adresat șefului Securității, Iulian Vlad. Opt pagini de măsuri „Scrict secret” „pentru elucidarea deplină a cazului Petarda”, după „prinderea în flagrant de difuzare a diplomatului ungur”. Măsuri împărțite pe puncte și subpuncte, repartizate tuturor direcțiilor și unităților speciale din cadrul Securității, inclusiv USLA, tuturor securităților județene, tuturor milițiilor din țară. Pe scurt, tuturor.

Trebuie găsiți autorii „fițuicilor cu conținut necorespunzător”. Iar autorii trebuie căutați printre etnicii maghiari din România sau românii care au legătură cu ei sau străinii implicați în acțiuni „național-iredentiste” (mai ales din „Budapesta, Austria, Republica Federală Germană, Olanda, Elveția, SUA, Canada”) sau „ziariștii, sportivii, turiștii” veniți temporar în țara noastră sau rudele celor plecați ilegal în Ungaria și așa mai departe.

Ăsta e doar punctul 1. La Punctul 2 sînt trecute măsurile de „prevenire a eventualelor acțiuni provocatoare și ostile”. Printre ele, „neutralizarea fermă” a elementelor suspecte. La punctul 3, toată lumea conlucrează cu toată lumea ca să se rezolve situația. Citesc și mi se înmoaie picioarele cînd mă gîndesc că un singur om, ajutat de cîțiva prieteni apropiați, a reușit să scape printre degetele lungi ale aparatului represiv.

În niște note pe jumătate arse în incendiul de la Berevoiești, se mai poate citi:

„text se desprind următoarele (…) a fost realizată de o persoană (…) se întîlnesc unele dezacorduri gramati (…) în contradicție cu nivelul superior de (…) ecum și formulări atipice vorbirii și (…) posibil ca acesta să fie o persoană din (…) nește suficientă măsură limba română (…)”.

berevoiesti-34Nota n-are dată, dar probabil că e legată de prima Lunetă, cea care anunță crearea Frontului Național Democrat.

„Ai văzut greşelile din Luneta?” mă-ntreabă Hurduc. „Uite aici: ei, cum să spui cond.? Să spui de preşedintele ţării cond.? Şi aicea sînt greşeli. În loc de tuturor e tutulol. Ca zeţar, n-aveai cum să greşeşti, că nu e l-ul lîngă r. Dacă nu făceam asta, mă prindea la maxim al treilea număr apărut. Ei au zis că ăsta e unul care nu e român, că face greşeli şi gramaticale, şi tipografice. Asta i-a derutat foarte mult pe ei.” Și derutați au rămas pînă în ‘89, cînd credeau în continuare că ungurii sînt principalii suspecți.

„Tata făcea greșeli intenționat, mama le corecta și tata punea greșelile la loc”, se amuză Dan. Viorica l-a ajutat pe soțul ei cu tipărirea manifestelor: „Îl ajutam noaptea, cînd dormeau copiii. Tipăream cîteva zeci pe noapte. Mașina făcea zgomot și mai aveam vecini care veneau la noi, trebuia să închidem ușa, să ne camuflăm, să nu se vadă. Stăteam cu socrii în curte, puteau să vină în orice moment, să întrebe de copii, să intre în vorbă. Noi stăteam cu ușa încuiată, să nu ne vadă nimeni.”

Ea nu prea era de acord: „Am încercat să-l conving să renunțe, dar am văzut că n-am nici o șansă să îl întorc. El ce-și pune în cap, aia face, și l-am lăsat. A trebuit să merg alături de el, că n-am avut încotro”. O întreb dacă nu i-a fost frică. „A fost un calvar. Mă gîndesc și-acum și-mi este frică. Și-acum poate să se răzbune în perioada aia. Ne era frică de orice mașină care trecea, poliție, salvare, Gata, ziceam, aicea oprește.”

Capitolul 5: Postasul

În care Elena Ceaușeascu primește un plic de la „Adrian Păunescu”

La începutul lui ‘89, revolta plutește în aer, iar Valentin e hotărît să arate că românii sînt autorii acțiunilor anti-sistem din ultima vreme, nu „teroriștii străini”.

Cînd vine Mihai (fostul colegul de armată, actual complice) la București, Valentin îi dă niște plicuri cu Lunete-dezmințiri pe care să le expedieze către 21 de redacții din țară (Scînteia, Pentru Patrie, Televiziunea Română…): „Am făcut plicurile și le-am băgat în agendă sub copertă. Înainte eram mai negru decît sînt acuma, aveam părul mai mare, îmi lăsam mustață, aveam și cioc. Pe mine tot timpul mă oprea în tren poliția feroviară, îmi cerea buletinul, mă controla în bagaje. Cînd m-am întors din București, pac vine unul, mă controlează în bagaje. Avea agenda în mînă, Dumneata ce meserie ai? Sînt subinginer. Îi dau legitimația, se uită. Prima dată te controla, dup-aia te-ntreba cine ești. Cînd a auzit că sînt subinginer, a lăsat agenda. Noroc că, fiind negru, nu prea se vede cînd mă înroșesc”, povestește Mihai Stan.

P1240037

Stăm în sufrageria lui mică dintr-un bloc cît un pachet de țigări fără filtru, în Drobeta-Turnu Severin. Pe canapeaua în L, prinși între rafturi cu DVD-uri și o bibliotecă burdușită de cărți, se află doi fii, două nurori, un tată, doi prieteni buni ai tatălui, eu și un cățel. În bucătărie mai sunt încă doi fii. În total patru. Al cincilea, Marian, a rămas acasă.

Am plecat din București cu două mașini și aproape tot clanul Hurduc. Pe Mihai Țiganu nu-l mai văzuseră de vreo zece ani și li se făcuse dor. „E singurul care de la început pînă în decembrie 22 n-a fugit. În rest, toți au fugit”, zice Valentin. Adică, dintre toți complicii lui, doar Mihai n-a dat înapoi niciodată.

Plicurile cu manifeste „le-am trimis de-aici, din Severin. I-am trimis și lui Coana Leana, și la expeditor am trecut Adrian Păunescu”. Audiența se prăpădește de rîs. „La alții scriam la expeditor ba Directorul de la Casa Scînteii, ba Vasile Brașoveanu”. Vasile Brașoveanu (V.B. de la Valentin și Bebe) e identitatea pe care tipograful a folosit-o ca să semneze textele manifestelor, aluzie revolta de la Brașov. Cu plicurile nu se știe ce s-a întîmplat. Uneori, astfel de „înscrisuri dușmănoase” erau interceptate de Securitate înainte să ajungă la destinație, alteori ajungeau la destinație și provocau panică și teamă. Oricum, dezmințirea nu s-a strecurat nicăieri în presa de la noi.

IMG_2615presă comunistă în curte la Valentin

Lunetiștii au încercat să trimită un plic și peste graniță, gîndindu-se că informația s-ar putea întoarce de-acolo în țară, cum se întîmplase de atîtea ori. „Noi n-aveam posibilitatea să luăm legătura cu cineva de la Europa Liberă, nu cunoșteam pe nimeni. Așa că am trimis scrisoarea la unul cu care făcuse Dan armata, la Odorheiul Secuiesc, i-am scris Dă tu acolo, că tu ești ungur. Ăla al dracu’ a trimis la Securitate.”

Povestea lui Iosif Ivacsony apare consemnată la CNSAS într-un dosar de 231 de file, care adună o parte a corespondenței Ministerului de Interne între lunile februarie și iunie 1989. Toate cele 231 de file sînt despre „cazul Luneta”. Astfel, pe 7 martie 1989, Iosif Ivacsony, șeful tipografiei din Odorheiul Secuiesc, sesizează organele cu privire la o scrisoare expediată din Motru de către „Popescu Marius” („persoană necunoscută mie”), în care e vorba de o „cauză comună”, de un „bun maghiar” și de Luneta.

Ivacsony face o listă a tuturor persoanelor pe care le bănuiește, inclusiv membri ai ansamblului folcloric „Mureșul”. Din fericire, Dan, fostul lui coleg de armată, nu e pe listă. Organele îi arată lui Ivacsony niște tăieturi din Luneta și îl pun să-și dea cu părerea. Află de la el ce fel de litere s-au folosit („grotești cursive seminegre”, „fantezi umbrite”, „medievale” ș.a.), ce fel de persoane le-au tipărit („au cunoștințe profesioniste în domeniul zețăriei”). „Părerea mea”, concluzionează exhaustiv Ivacsony, „e că s-a tipărit în țară ori în străinătate”.

2În atelier la Casa Scînteii, cu Valentin în plan secund

Dosarul cu 231 de file conține tot felul de scrisori trimise de securitățile din țară către securitatea-mamă sau invers. Se caută: fabrici care au produs țevile folosite pentru dispozitivele explozive, ateliere de confecții de unde-a ieșit hanoracul cu care a fost văzut un suspect, se scotocește prin viețile cetățenilor maghiari din țară, se interceptează scrisori („Dacă poți, trimite-mi material pentru plombat dinții din față. Sper să nu creadă că sînt ceva narcotice…”, îi scrie un anume L. János unui prieten din Germania), se ascultă convorbirile telefonice, se fac liste cu persoane din fiecare județ care s-au deplasat la București în perioada celei de-a doua difuzări de la Gara de Nord și cu persoanele care au călătorit la Motru în perioada trimiterii plicurilor (medici stagiari, vînzători de fructe, formații de muzică populară), se cer probe de scris (de la întregul personal al editurilor și publicațiilor de limbă maghiară și de la oricine ar fi putut avea legătură cu Luneta), se întăresc controalele la intrarea și ieșirea din țară, se analizează și răsanalizează, se trimite o notă „cu semnalmentele persoanelor suspecte ce au acționat la difuzările din 20 și 25 februarie 1989”, se caută indivizi „care au purtat fes fără ciucure, maro cu dungă albastră orizontală și pufoaică albastră uzată, matlasată pe exterior”. Bucurescu însuși, șeful Securității din capitală, ordonă în mai 1989 ca „măsurile să fie executate în cel mai scurt timp”. Nu se găsește nimic.

În sufrageria din Severin vorbim despre riscuri și frică. Mihai Stan, alintat Mihai Țiganu, un tip jovial cu dinți de aur, îmi spune: „Eu n-aveam ce să pierd, nu eram însurat, de-abia în august ‘89 ne-am căsătorit. Eram tineri, ziceam noi că facem, că dregem. Da, mi-aș fi pierdut libertatea. Păi și? Eu lucrez pe șantier din ‘77. Plecam noaptea, ajungeam dimineața pe întuneric, veneam seara după 12 ore de muncă, se întuneca. Pînă dădeau ăștia drumul la lumină, te duceai să te plimbi prin oraș. Ce să faci acasă, să stai singur cuc la lumina lumînării? La mulți le convenea. Mie nu mi-a convenit. Trebuia să fii atent ce vorbești. Te trăgeau unii de limbă, dacă asculți Europa Liberă… Pîinea era pe cartelă, zahărul, uleiul, restul nu erau pe cartelă, da’ trebuia să stai la coadă. Cînd mai veneam la București, mai luam un salam, că la noi nu se găsea. Două ore la televizor, reviste de specialitate nu prea găseai, cînd apărea o carte ca lumea, se dădea și aia pe sub mînă”.

89 0504 mart Santiere Faraonice MunciiBucureștiul-șantier; Foto: Andrei Pandele

Frica era animalul de casă al românilor: „Oamenii erau foarte fricoși. Le era frică pentru că veneau ăștia de la Securitate, erau mînă în mînă cu miliția, și dacă te prindeau că ai luat o mînă de cuie, o roșie, un castravete, doi-trei porumbi, aracet, te lua, îți punea întrebări, ultima întrebare era Dacă accepți să fii informatorul nostru, nu-ți facem nimica. Și omul, de frică, semna. Și-l punea atuncea cînd semna să zică că nu zice lu’ mă-sa sau lu’ ta-su că el e informator. Dacă mie îmi zice așa, înseamnă că și lu’ frate-miu îi zice așa, și lu’ soru-mea. Ai grijă de ăia cu ochi albaștri, că au urechi pereții și că au pus microfoane și-n telefoane. Trebuia să te ferești de oricine”.

În 1989 au mai apărut șase Lunete: trei care reluau dezmințirea cu diplomatul ungur și mai adăugau alte lucruri pe lîngă, cum ar fi cererea de eliberare a , una cu „Ne-am săturat de…”, repetată, pentru efect, de cinci ori (începea așa: „Ne-am săturat domnule Ceaușescu să asistăm cum sub ochii noștri întrerupi activitatea unor personalități ale artei și culturii românești pentru simplul motiv că au refuzat să desfășoare activități de ploconire la adresa ta.”), alta cu două „comunicate” false, care fac mișto de încercarea propagandei de a da cu sclipici peste căcatul din ce în ce mai mare din țară, și alta, ultima, cu „magazinele PUSTII” și dezastrul din agricultură (se termină cu „Ne-am săturat domnule Ceaușescu de minciunile tale și NU sîntem de acord să mai fii ales secretar general al P.C.R.”).

Hurduc mai are cinci Lunete din zece. La Revoluție le avea doar pe ultimele două, i-au mai adus niște ziariști încă două (fiecare le păstrase bine ascunse), iar a cincea a fost o retipărire a primului număr, pe care Valentin îl învățase pe de rost. Și acuma se plînge că prima Lunetă a fost retipărită fără greșelile strecurate dinadins. Și îi pare rău că n-a păstrat manifestele cu care-a apărut la el în curte securistul din combinat, în februarie ‘90 – lui Stănciulescu nu-i venea să creadă că Hurduc, omul care-i împrumuta mașina din cînd în cînd și care-i mai aducea cîte-un porc de Crăciun, era unul și-același cu omul pe care îl vînase Securitatea în ultimii ani ai comunismului. Ca să-i demonstreze că el e autorul Lunetei, Hurduc a coborît mașina din pod și i-a arătat-o.

Mașina e acum în depozitul Muzeului de Istorie din București. E mică, demontabilă și încape într-o sacoșă. Dacă o să avem vreodată un Muzeu al Comunismului, mașina lui Valentin Hurduc ar trebui să stea în vitrină.

3lunete

În februarie ‘89, Valentin îl ia pe Marian, fiul cel mare, care pe-atunci avea opt ani, și-l pune să bage el în cutia poștală de la oficiul din Dorobanți 40 de plicuri cu dezmințirea. „Eu nu știam ce fac acolo. M-am dus, dar habar n-aveam. Gogule, te duci fuga și pui alea acolo. Ce să mă duc eu fuga, că-mi picară toate ălea, cre’ că s-a și crăpat punga. A venit un milițian la mine Bă, te-ajut? Da’ tac-tu unde e? Nu știu, stă-n caleașcă. Îmi aduc aminte și chenarul de plicurile respective, erau roșii cu alb.” Plicurile erau pentru ambasadele din București. Valentin zice că n-au ajuns niciodată la destinație.

În timp ce Uniunea Sovietică se descompune ca o balenă pe-o plajă pustie, tipograful își continuă drumurile subversive prin oraș. Pentru 23 August, plănuiește să le-o mai dea o dată, în timpul defilării. Trece dimineața prin piețele din București cu sticlele de lapte zăngănind în pungă și vede că peste tot e plin ochi de securiști cu ochii-n patru. Schimbă planul. Se duce la Zoo Băneasa cu bicicleta și lasă un pachet pe o masă sprijinită de un individ cherchelit. Face vreo cincizeci de pași și aude o bubuitură în spate. Manifestele zboară peste capetele cetățenilor RSR veniți după defilare să se bucure de-un mic și o bere aduse de-acasă. „Rîsu’ curcilor, milițienii prin copaci după manifeste. Cînd a aruncat bomba, pachetul cu manifeste s-a împrăștiat, exact peste drum de intrarea în Grădina Zoo, și milițienii în uniformă sus în copaci, printre crăci, că rămăseseră manifeste” își amintește Florentin.

De data asta, povestea cu manifestele ajunge la toți otopenarii. A doua zi, o vecină o anunță pe Viorica: „Au venit, fată, unii, cu un balon mare de tot care a explodat deasupra pădurii și a scos din el o grămadă de manifeste”. Viorica se sperie. I se pare că Valentin a mers prea departe și Securitatea o să-i împuște pe toți. Încearcă și ea, și Petre Mateescu, și Dan de la Zinco, să-l convingă să renunțe. Evident, nu reușesc. La cîteva săptămîni după, sora Vioricăi moare în urma unui avort ilegal. Avea 22 de ani și două fetițe. După înmormîntare, Valentin îi zice soției: „Vezi, Viorico, pentru ce fac eu toate astea? Dacă avortul era liber, sora ta n-ar fi murit”. Din momentul ăla, Viorica nu mai încearcă să-l convingă să renunțe.

În ultimele luni de RSR, Valentin își dă seama că disidența lui (deși nu l-am auzit niciodată să folosească termenul ăsta) era de fapt un fel de concurs. Îi plăcea să știe că aleargă după el mii de oameni. Căuta mereu noi modalități de a-i trage de mustăți. Îi plăcea gîndul că nu-l lasă pe Ceaușescu să doarmă liniștit. Dacă stătea o noapte acasă, n-avea stare. Devenise dependent de pericol. Mintea lui făcea planuri non-stop. Din Antologia Mondială a Acțiunilor Anticomuniste Închipuite dar Niciodată Înfăptuite fac parte și cîteva acțiuni plănuite de tipograful Hurduc:

  1. Să lase prin cartierele muncitorești din București un fel de kit do it yourself cu piese pentru mașina de tipărit, hîrtie și instrucțiuni de folosire. Ca să le dea oamenilor posibilitatea să se exprime.
  2. Să facă un post de radio clandestin și să emită de pe macarale. Anișoara, sora lui Bebe, urma să citească textele. Avea voce bună.
  3. Să lanseze cu rachete deasupra orașului într-o luni dimineață o tură de manifeste, în care să le zică oamenilor să stingă lumina o oră și să arunce manifestele de la balcon (ca să vadă cu ochii lui dacă lumea era de acord cu ce făcea).
  4. Să-i propună lui Ceaușescu un tîrg: Frontul Democrat renunță la acțiunile anti-regim dacă Ceaușescu adoptă o serie de măsuri pentru ca oamenii „să aibă ce mînca, să nu mai stea pe la cozi zile în șir și în general să fie respectați ca ființe umane”.
  5. Să-l amenințe pe Ceaușescu într-un număr special – „Domnule Ceaușescu, după cum vezi, a trecut atîta timp și tot nu ne-ai prins. Acuma urmează atentatul în care tu împreună cu lingăii din jurul tău veți fi pur și simplu spulberați. Ziua și locul, noi îl vom alege. Adio! domnule Ceaușescu.” Urma să-l lanseze cu niște rachete la fel de speciale deasupra cartierului Primăverii, ca să ajungă sub geamul tiranului. Pentru asta, făcuse rost de cîteva sute de capse din care voia să extragă materialul explozibil.
  6. Etc.

Ultima Lunetă e difuzată pe 13 noiembrie 1989. Pe 24 noiembrie, Ceaușescu e reales la al paișpelea congres. Pe 17 decembrie, se trage la Timișoara. Pe 21 decembrie, se sparge mitingul la București. Pe 22, fuge Ceaușescu. Pe 24, cuplul prezidențial e împușcat și cade comunismul. Cît de cît.

Capitolul 6: Revolutionarul

În care Valentin ajunge în casă la Ceaușescu și își cere scuze

„Ce tot vorbiți de 25 de ani unul și-același lucru? Ce-atîta Revoluție? Hai, nu mai, că plictisiți lumea!” strigă la noi de dincolo de gard Geta, soția lui Florentin. Nici cealaltă cumnată a lui Valentin nu suportă poveștile astea, era cît pe ce să ne dea afară din casă. „Noi facem ce facem, ne întîlnim la un grătar, și-o dăm tot în Revoluție”, îmi explică nea Sandu. Zice că e probabil din cauza lui Valentin, că e „obsesia lui”.

De fapt, toți cei cu care am vorbit, securiști, milițieni, disidenți sau muncitori (mai puțin cele două cumnate) sînt încă acolo. I-a prins istoria în cutia ei de chibrituri. Mulți dintre ei, generația care avea 30+ în ‘89, au trăit Revoluția.

Au plecat în Piață ca să vadă ce se-ntîmplă și au văzut tineri aruncîndu-se în fața TAB-urilor, au văzut cordoanele de poliție, au văzut gloanțele și primii morți, apoi s-au dus repede acasă ca să spună că-s bine și au plecat din nou, știind că s-ar putea să nu se mai întoarcă.

Alții au fost de partea cealaltă. În funcție de ce-au făcut atunci, dacă au lovit cu patul puștii un puști sau dacă au fugit de gloanțe sau dacă au stat acasă și au așteptat să vină Revoluția peste ei, s-a dat verdictul vieții lor. Au fost curajoși, nesăbuiți, lași sau brute.

Se-ntorc acolo la fiecare bere de sîmbătă cu prietenii. Paul îmi zice să-mi notez cu atenție și îmi povestește că a văzut în noaptea de 21 spre 22 cum „spăla pompierii sîngele cu furtunul, punea mortul în dubă, curăța piața ăia de la REBU”. Bălașa nu poate să uite imaginea camionului cu militarii morți de la Otopeni. Dan îmi citește articolul pe care l-a scris în una dintre Lunetele apărute după ‘90 (au fost 3 numere, scoase ca supliment al ziarului Flacăra). E un jurnal din zilele Revoluției. După două paragrafe, i se umplu ochii de lacrimi.

01-21-dec_resize2Foto: Sorin Lupșa

Nici Valentin n-a scăpat de zilele Revoluției. A doua zi după victoria lui Iohannis, ne-am întîlnit la Muzeul de Istorie ca să-mi arate mașina de tipărit. După asta, a insistat să mergem la fostul Comitet Central, să-mi povestească ce-a făcut pe 21, unde a văzut primul împușcat, unde s-a ascuns ca să scape de gloanțe ș.a.m.d. Ploua cu bulbuci, muream de frig, aveam bocancii plini de apă, dar el stătea imperturbabil în ploaie și continua să-mi explice totul pas cu pas. „Tu ai trecut mai multe examene, Luiza. Mai ții minte cînd ai venit tu atunci la Muzeu și ploua, și ziceai că ești obosită, că ești răcită? Păi mai stăteai dacă nu te interesa?”

Am aflat de-abia jumătate de an mai tîrziu că și eu am trecut, la fel ca foștii lui complici, prin niște teste. Pe 1 aprilie 2015, m-a luat pe sus cu taxiul lui nea Sandu, să mergem la Cotroceni, să vedem ce s-a întîmplat cu petiția lui. Vreo jumătate de oră, cît am stat în sala de așteptare a Biroului pentru probleme cetățenești, audiențe și petiții, nu reușeam să-nțeleg ce căutăm acolo. Pînă la urmă, am văzut petiția și am legat firele. Pe 21 decembrie 1989, Valentin a fost în mulțimea de la Comitetul Central în momentul în care s-a spart mitingul. Zice că un tînăr care era lîngă el a strigat „Timișoara, Timișoara! La Timișoara mor oameni” și că ăla e punctul zero al Revoluției din București. Crede că tînărul a fost împușcat și că lumea merită să afle cine e el. Dar, ca să poată afla asta, îi cere consilierului prezidențial Pișociu să obțină de la TVR înregistrările de pe 21 decembrie. Să-l găsească pe tînărul ăla. Să-l declare erou. Un bărbat de 60 de ani care cere administrației prezidențiale să scotocească într-o istorie veche de 25 de ani și să găsească un erou nu cadrează cu restul petenților. În general, oamenii cer ceva pentru ei. Valentin cere pentru alții.

09-22-dec_resizeFoto: Sorin Lupșa

Pe 22 decembrie 1989 dimineața, tipograful merge la muncă. La prînz se anunță la radio fuga lui Ceaușescu. Valentin îl ia pe Marcel Cuciuc și se duc spre centru. Pe la Aviatorilor, văd niște grupuri de oameni venind dinspre Primăverii, cam unde știa Valentin că e vila lui Ceaușescu. Se duc glonț în direcția aia. Curtea Ceaușeștilor e plină de borcane de miere împrăștiate peste tot. „Nu ne-a oprit nimeni, am fost aproape printre primii. Se zvonea prin curte că sînt cu arme, cu bombe, să nu intrăm. Noi, căliți cum eram, hai mă, că nu e nimic. După noi, și alții pe coridor. În dormitor, era și haina lu’ madam Sacîz în cuier. Aia de blană, da. El avea niște șoșoni, niște otteri, da’ nu m-a lăsat să-i iau, Băi, ești nebun, am venit să luăm? Atunci hai să stau și-n pat un pic dacă tot am venit.” Marcel se-ntinde în patul cuplului regal-proletar, Valentin se-așază pe partea cealaltă și se gîndește că aici s-a terminat concursul lui, gata, a cîștigat. Credea c-o să moară înainte să apuce fericirea asta a tuturor.

„Am simțit un pic așa cam de răzbunare, să vedem unde stătea. Știam toți că stăteam cu chirie și cum ne chinuiam…”, își amintește Marcel. „Da, dar eu atunci mi-am cerut scuze.”, pune Valentin bemolul. „Dar domnu-tău Ceaușescu și-a cerut scuze că n-aveam casă, că n-aveam parizer?” sare Marcel. Valentin și-a cerut scuze de la Ceaușescu, așa cum și-a cerut de la toți securiștii și milițienii cărora le-a dat de lucru. Nu regretă nimic, dar o parte din el nu suportă să știe că a făcut rău cuiva. Nici măcar lui Ceaușescu. Cînd vede imaginile cu execuția, i se face milă. A doua zi, îl visează pe Ceaușescu întins într-un pat, adormit (sau mort), neajutorat, ridicîndu-se într-o rînă și cerîndu-i socoteală: „Ce-ai avut cu mine, omule?!” Se gîndește că, acolo unde-o fi ajuns, a aflat în sfîrșit cine e Vasile Brașoveanu.

Valentin și Marcel se ridică din pat, dau o tură prin bucătărie („Era mult mai mare decît camera asta. Pe masă, niște vase cu inox, carne macră, băi, da’ multă, era pregătită pentru masă. Am vrut să gustăm, da el a zis Bă, stai cuminte, cine știe…”) Valentin ia cu el o cutie goală de nes, ca amintire, dar după ce iese pe poartă, îi dă un șut cu boltă și-o dă naibii. Se-ntorc pe la Televiziune, află că situația e cît de cît sub control și se duc acasă, să bea un coniac. Cînd apare Brateș la teve și zice că au venit teroriștii, Valentin n-are stare și se-ntoarce în oraș. Bîntuie singur, scapă iar de gloanțe și-i mulțumește „soartei” că are grijă de el (îi trece prin cap că, dacă moare, nimeni n-o să afle povestea completă a Lunetei), se dă cu tancul, intră în CC, vede copii de 16 ani cu pistoale mitralieră, vede morți, fuge mai rău ca la cutremur, se-ntîlnește cu Dan, prietenul cu care i-a dat foc lui Lenin. Se trage de pe clădirea televiziunii, din casele cu etaj de la Aviatorilor. Nu se știe cine trage. Deși Frontul Salvării Naționale al lui Iliescu preia puterea pe 22, în București și în cîteva alte orașe din țară se trage pînă pe 25. Potrivit Asociației Revoluționarilor, dintre cele peste 1000 de victime, 900 sînt ucise după 22 decembrie. Nici acum nu se știe „cine-a tras în noi după 22”.

14-22-dec_resizeFoto: Sorin Lupșa

Un tînăr cu banderolă de revoluționar vine la cei doi tipografi și le zice că are nevoie de ajutor, au intrat niște hoți în casa unui general. Mai precis, a generalului Nuță, șeful Miliției. Nuță e responsabil, alături de generalul Macri, de reprimarea revoltei muncitorilor de la Brașov. Tot el e trimis să rezolve „situația” de la Timișoara și tot el șterge urmele măcelului, aducînd la crematoriul din București cadavrele revoluționarilor, a căror cenușă va fi aruncată într-un canal din Popești-Leordeni. Pe 20 decembrie, e însărcinat cu reprimarea revoluției de la Arad, pe 23 decembrie ia trenul spre București împreună cu adjunctul său. Ambii generali sînt arestați la Deva și duși cu elicopterul la Alba Iulia. Elicopterul e doborît în apropierea orașului, generalii mor.

În aceeași zi, dar ceva mai devreme, Valentin și Dan intră în casa lui Nuță. „În curte ne întîmpină un milițian în halat albastru. Ăla a crezut că am venit să furăm ceva. A zis Au mai fost unii care au mai luat… Am intrat. Și ce-am văzut la ăsta… Avea frigidere, de ziceai că e depozit de expoziție cu vînzare. Am deschis dulapul, scria Cămăși de trimis la țară, cămăși cu mînecă scurtă, cămăși de reparat, video avea… Valentin a luat o poză cu generalul.” Poza o are și-acum, un Polaroid cu Nuță la munte, rătăcit într-o pungă, printre celelalte fotografii de familie.

IMG_2682

Restul Revoluției, lunetistul-șef stă acasă, cu familia. Continuă să se tragă pe aeroport, iar locuitorii cred că le umblă teroriștii prin grădină. Pe 26, cînd lucrurile se liniștesc oarecum, Valentin se-ntoarce la muncă. Merge la ziariștii de la Flacăra și le povestește ce-a făcut. E prima dată cînd spune povestea de la un capăt pînă la celălalt. Dorin Gherghinescu, redactor la Flacăra, merge pe teren, vorbește cu oamenii și verifică versiunea tipografului. În primele luni ale lui ‘90, Flacăra publică o serie de articole despre Hurduc&co. Tot în Flacăra apar trei suplimente Luneta, „tribună de exprimare a tipografilor români”.

În primul număr, Vasile Brașoveanu se transformă în Valentin Hurduc și scrie: „Luneta n-a fost a mea. Niciodată n-am fost singur. Luneta a fost glasul suferinței tuturor. De azi, va fi al libertății noastre! Să avem grijă ca această libertate să nu devină bumerang.” În al treilea număr, publică listele de informatori din combinat, pe care le găsise în biroul lui Stănciulescu. I se atrage atenția că nu-i o idee prea bună. Așa că Hurduc își încheie aici cariera de ziarist, destul de dezgustat de o meserie pe care nu mai dă doi bani.

luneta tabel

„Cînd ți-a zis prima dată?”, îl întreb pe Marian, fiul cel mare. „Nu mi-a zis. Au venit pur și simplu reporterii la noi în curte, pe 27 decembrie. Atunci am aflat. Erau mulți, eu am crezut că vine revoluția. Nu-mi făceam griji, fugeam repede. Mama ne-a zis, Dacă vin teroriștii, vi se foarfecă picioarele direct în cotețul de porci. Aveam antrenament.”

Reportajul Ancăi Arion e difuzat la TVR pe 31 decembrie 1989, cu o oră înainte de programul de Revelion. Valentin nu l-a văzut, era pe drum spre o petrecere. Noroc că l-au dat în reluare la mijlocul lui ianuarie. „Mă crezi, uite de-aici și pînă la stîlpu’ ăla făceam două ore, mă opreau colegii să mă întrebe ce-am făcut, cum am făcut.”

„Acum, după ce totul se sfîrșise, ceva parcă-i lipsea. Nu se putea împăca cu gîndul că el nu mai are ce face. Și dacă ar fi fost dat afară din serviciu, și nu s-ar fi simțit atît de stingher. Ceva din viața lui se rupsese. Acea Lunetă pe care singur o concepea și tot singur o difuza începuse să facă parte integrantă din viața lui. Astfel, aproximativ o săptămînă o culegea și-o tipărea, iar alte două săptămîni căuta locurile cele mai interesante pentru difuzare, care era de fapt și cea mai frumoasă parte a acțiunii și-i dădea după fiecare reușită o mare satisfacție interioară. Era asemenea unui fotbalist care marchează în fiecare meci cîte două, trei goluri. Or, acum, ce să mai facă?! În afară de lustrangii celui mai iubit fiu al poporului, toată lumea era mulțumită și fericită.”

– citat din autobiografia lui Valentin Hurduc, pe care a scris-o la persoana a treia din pușcărie.

Capitolul 7: Falsificatorul

În care România e, în sfîrșit, liberă, iar Hurduc ajunge la pușcărie

De-aici încolo, filmul se derulează pe repede-nainte, contaminat de viteza cu care se mișcă lucrurile la începutul anilor ‘90. Lui Valentin i se propune să fie primar în Otopeni. Acceptă, dar nu rezistă decît o lună. „N-a rămas primar pentru că au venit oamenii la el, Dă-mi și mie bani, Dă-mi și mie casă, Dă-mi și mie aia… Și tata nu putea să facă asta”, îmi explică Dan. Valentin confirmă. Jurase că n-o să profite în nici un fel de pe urma luptei lui anti-comuniste. A fost primar cît timp și-a luat concediu de la Scînteia. Cumva, știa c-o să se întoarcă la tipografie.

N-a intrat în politică, nu și-a luat certificat de revoluționar și și-a sfătuit foștii complici să facă la fel: „A zis să nu luăm, Păi ce, noi ne comparăm cu ăia care au stat cu arma în mînă? Cu arma am stat și eu la Scînteia, dar asta a fost, s-au băgat mulți nesimțiți,” își amintește Marcel. Hurduc completează: „Unde crezi că s-au tipărit certificatele de revoluționar? La Casa Scînteii! Trei îmi făceam, dacă voiam.”

În afară de doi-trei apropiați, lumea din jurul lui Valentin nu prea înțelege de ce n-a făcut mai mult după ‘90, de ce n-a profitat și el, ca alții.

Dan: Ce-ar fi de reproșat e că nu s-a ocupat imediat după ’90 să ia poziție, să ia atitudine, să ia frîiele țării în mînă, a fost în situația de a face asta și n-a făcut-o.

Eu: De ce n-a vrut?

Cornel: Nu e genul lui.

Marian: E clar, el a făcut treaba asta pentru popor, nicidecum să se afirme.

Cornel: Spre exemplu, pentru noi n-a făcut nimic. E numai curtea asta, care e tot de la bunici.

Și sectoristul Bălașa regretă că Valentin nu s-a ales cu nimic: „Mie îmi pare rău de el, în sensul de merite. El chiar a făcut ceva pentru țara asta”.” Situația o rezumă cel mai bine Mihai Țiganu: „Știi povestea cu prințesa care a plîns un rîu de lacrimi și dup-aia vine alta și prinde două lacrimi și ia prințul? Așa a pățit și el”.

Tot Mihai îmi explică încrederea în Iliescu la începutul anilor ‘90: „Noi aveam cam 30 și ceva de ani în ‘89, n-aveam mintea chiar așa de coaptă ca acuma. Nu știam ce e aia democrație, că noi n-am învățat democrație la școală, am învățat că forța conducătoare în stat e partidul. Că toți oamenii sînt egali, cam cum a vrut Iliescu să facă dup-aia, cînd a zis că Ceaușescu a întinat noțiunea de socialism, voia cam așa să fie, și noi ziceam, Băi, să fie egalitate între oameni, dar să ai lumină.”

Hurduc păstrează și-acum un respect special pentru Iliescu, un fel de solidaritate între foști complotiști. E singurul din gașcă, ceilalți îl iau peste picior cînd vine vorba de asta. Parcă spiritul lui critic, atît de ascuțit înainte de ‘90, i s-ar fi dereglat ca o busolă cu acul sărit de pe fix.

P1230934acasă la Hurduc

Cînd vorbim despre cum își imaginau c-o să arate țara după Revoluție și cum arată acum, dezamăgirea se-ntinde tristă pe fețele tuturor. Marcel își aduce aminte ce i-a zis prietenului lui în ‘90: „De-acuma nu mai avem nevoie să muncim prea mult, să stăm suplimentar. Sper să avem și noi ce ne trebuie. Hai să bem o bere. Și uite, acuma e din ce în ce mai greu. Așa au crezut toți, că o să fie mai bine. Nu numai eu sau el.”

Eu am crezut că cei care au fost sus și au profitat și au greșit se vor da singuri la o parte. Și am crezut că lumea va avea obraz și bun simț. S-au dat la o parte o săptămînă, două, trei, și dup-aia s-au organizat, au luat puterea politică, au pus mîna și pe puterea economică. Am văzut peste cîteva luni pe unu’ care era mare activist pe sectoru’ 1, deja cumpărase un restaurant la 1 mai. Noi am așteptat prea mult să vedem ce se întîmplă, și ei… În timp ce noi duceam cărucioarele ca să facem baricada, unii spărgeau vitrinele. Așa se întîmplă întotdeauna, nu e o revoluție curată. Unii fac baricada, alții…” îmi spune Dan, după care-mi povestește cum i-a chemat Iliescu la Cotroceni, „ne-a cîntat imnu’ acolo pentru Luneta, ne-a zis Cum, dvs. n-aveți dintr-asta de revoluționar? Vai, păi se rezolvă.” Și nu s-a rezolvat nimic. Oricum, el avea deja, „m-au pus pe listă de la combinat”, dar ar fi vrut și pentru restul.

P1230956

Mihai Bălașa, fostul sectorist din Otopeni, crede că încă e plin de securiști în structurile de putere. „Sînt în toate domeniile de activitate, și acoperiți, și descoperiți. Încă n-am scăpat de ei. Măcar dacă ar fi rămas ăia cu față umană… La toate forurile sînt, și în Guvern, și la Curtea de conturi, și în tribunale, și în parchete, și ziariști. Trebuie să aibă rețea. Fac afaceri, pică și ei, cineva îi anchetează, trebuie să aibă un om al lor. Și ăla scoate NUP-urile. Peste tot e la fel. De sus pînă jos.”

Mulți dintre ei și-au schimbat numele și cariera (cum e actualul avocat Deleanu, fost Căciulă, șef colectiv în cadrul Securității Municipiului București), alții doar numele (milițianul Crăcan, care „a alergat” după autorul Lunetei, e acum comisarul șef Krekan), alții nimic (Ion Iliescu, Ristea Priboi, Dan Voiculescu etc.). Șefii Securității au făcut cîțiva ani de închisoare, au fost eliberați înainte de termen și acum îmbătrînesc liniștiți în niște blocuri ferite din București.

Valentin nu e omul nimănui. Și după ‘89, continuă să facă tot cum îl taie capul. Se desparte de Viorica și se mută cu Anișoara, vecina cu 20 de ani mai tînără ca el, care îl naște pe Iulian, al cincilea fiu. Își dă seama destul de repede că democrația nu-i lapte și miere care să-ți curgă direct în farfurie, așa că începe o mică afacere, în paralel cu munca la tipografie. Alege cîțiva colegi de încredere și se apucă de făcut ștampile.

E epoca primelor firme particulare, îți trebuie ștampilă pentru orice. Prin ‘92, comite prima chestie ilegală: „A venit la mine unu’ care pleca cu copiii. Aranjase pentru copii, le găsise de lucru, în Germania sau Franța, nu mai știu, dura vreo șase luni ca să plece. Și a plecat în șase ore. I-am făcut tot ce trebuie și a plecat. Mi-a dat trei sute de dolari.” Dintr-o combinație de plictis și nevoie de adrenalină, nu se oprește doar la falsificat vize.

Tot ce se lăudau ăștia din tipografie că era imposibil de făcut, eu făceam. N-am făcut pentru mulți, dar am ajutat pe vreo cîțiva.” Cîțiva imigranți ilegal care tranzitau teritoriul României înspre Vest și care-i aminteau de ai noștri înainte de ‘89, cîțiva români care voiau să plece afară fără să mai aștepte o viză juma’ de an, cîțiva indivizi care-i cereau ștampile sau acte și care dup-aia dispăreau în ceață. Nu mai știa la ce folosesc clienții falsurile. „Cum pot să te urmăresc eu pe tine că faci ce mi-ai zis? Îmi spui Ajută-mă, că am nevoie de ceva, și eu îți fac un fals, și tu te duci și… Cum pot eu să te păzesc pe tine? Cum să te urmăresc?” Asta e singura lui apărare. În rest, recunoaște că e vinovat. Dar nu se poate abține să nu adauge: „Între ‘92 și ‘97, eu am făcut spectacol.

P1260150

După ce poliția l-a prins în flagrant și l-a arestat, pe 6 iulie 1997, ziarele de la noi l-au botezat pe Valentin Hurduc „falsificatorul secolului”. „Dar eu n-am făcut bani, cum au scris ei!” Îi citesc rechizitoriul, pe care l-am primit de la Înalta Curte de Casație și Justiție, și îl întreb la fiecare punct: „Asta ați făcut sau nu?” Rîde de mine și zice că semăn cu Cocean, anchetatorul lui.
Lista cu lucrurile găsite la el acasă și la un complice în urma percheziției se întinde pe o pagină. Începe cu timbre de țigări și se termină cu capsele din care voia să facă rachete și să arunce manifeste peste cartierul Primăverii. Îi citesc o frază din rechizitoriu: „Obiectele găsite cu ocazia perchezițiilor efectuate în cursul urmăririi penale ilustrează faptul că inculpatul a desfășurat o laborioasă activitate ilegală de tipărire de acte și documente din cele mai diverse domenii (de la bilete de călătorie RATB pînă la pașapoarte străine ori diplome de absolvire a unor instituții de învățămînt, certificate de acționar și dolari-bancnote), precum și confecționarea unor ștampile ale unor instituții din țară și străinătate (Ministerul Justiției, judecătoria, vama, ambasadele unor state etc.).”

Se amuză la partea cu biletele RATB („Ăla-i tot spectacol, mă lași?”), se încruntă la diplome, pentru că nu-și mai amintește dacă a făcut așa ceva. Bani n-a făcut, „Sigur n-am făcut”, dar i-au găsit matrițe. La ștampile zice că unele erau făcute legal la firma lui, pe altele le-a găsit ascunse după un dulap la Scînteia, cînd s-a închis atelierul, și le-a adus acasă. De ce? îl întreb. „Așa am fost de copil, ce găseam, puneam deoparte, și vedeam cum le-au făcut, s-au descurcat, nu s-au descurcat. Păi ce, aș mai avea vreun interes să te mint?”, pe altele le-a făcut el, ilegal. „Ce e perfect, e făcut de mine. Ce e mozolit, nu.” Asta nu i-a zis anchetatorului.

rechizio mică parte dintre probele găsite la percheziție

Rechizitoriul consemnează că inculpatul nu a turnat pe nimeni: „El a refuzat constat să dea relații cu privire la persoanele pentru care a tipărit documentele și a confecționat ștampilele respective, susținînd că le-a executat la cererea unui anume Iorga despre care nu poate da nici o relație pentru a fi identificat, în scopul evident de a ascunde dimensiunile reale ale afacerii.” Îl întreb cine-i Iorga. Rîde și zice „Băi, mă lași?”, cum face de-obicei cînd i se pare că zic o prostie. „Iorga” e un fel de văr al lui „Vasile Brașoveanu”. Punînd totul în spatele numitului Iorga, care n-a fost găsit niciodată de justiție, Valentin nu și-a trădat nici un colaborator. Unii au fost complici și înainte de ’89, iar pactul dintre ei s-a păstrat.

„Eu am plecat de la el din curte cu juma’ de oră înainte să vină poliția. Dacă mai stăteam, mă lua și pe mine”, îmi zice unul dintre ei. „N-a dat în gît pe nimeni. A fost și o înțelegere între noi. Cînd am început să știu, a zis Băi, se poate întîmpla să mă prindă, da’ tu nu știi nimic.” Același principiu al încrederii și onoarei a funcționat și înainte, și după ‘89. Cine e prins, nu-i toarnă pe ceilalți.

P1260153

Valentin Hurduc a fost condamnat în 1998 la patru ani de închisoare. Nouă luni, cît a durat procesul, a stat în arestul poliției. Apoi a fost mutat la Jilava, unde a mai stat aproape doi ani. Din prima zi de Jilava, a muncit non stop: „De dimineață pînă seara, lucram în continuu. Culegeam roșii, castraveți…” Orice, numai să nu aibă zile goale. Tot în închisoare a scris și cartea „Șah…mat la președinte. Operațiunea Petarda”. E autobiografia lui, un roman de formare în anii comunismului, scris la persona a treia. Are toate navitiățile unui scriitor neprofesionist, dar păstrează o puternică valoare documentară. Cartea a tipărit-o la o tipografie privată, a dus-o prin librării, dar n-a vrut să i-o primească nimeni. A dat cîteva exemplare pe la prieteni, iar pe restul le-a depozitat acasă, unde s-au făcut scrum într-un incendiu.

Îmi povestește că, atunci cînd a fost arestat, avea planuri mărețe: „Voiam deja să fac altceva, nu știu ce. Firmă aveam, bani aveam… Poate că așa a fost să fie. Poate că a trebuit să plătesc. Doi ani și opt luni, atîta i-am fugărit eu pe ei pe timpul comunismului. Doi ani și opt luni am stat dup-aia la pușcărie.

După eliberare, Valentin și-a continuat munca de agent agitator al memoriei, pe care-o începuse în ‘90. Știa doar o parte a poveștii, partea lui. Dar nu știa ce se întîmpla după ce întorcea capul și pleca de la locul faptei, nu știa ce ziceau oamenii care puneau mîna pe cîte un manifest, nu știa cum se organizase miliția ca să-l prindă sau cum alerga Securitatea după el. Așa că s-a dus la securiști mai mici și mai mari, la milițieni din zonele unde acționase, la oameni care mai lucrau imediat după ‘90 în magazinele de-acolo. El nu mai ține minte exact toate zilele în care a împrăștiat manifeste. „Dar Crăcan sigur știe, ăia la miliție acolo sigur au dosare.”

Ca în multe alte cazuri, istoriile de curaj și răzvrătire de dinainte de ‘89 au rămas închise în dosarele Securității și ale miliției. Unele s-au pierdut definitiv, pe altele încă le mai putem recupera. „Istoricul e ăla care a căutat, n-a stat ca să vină la el istoria, s-a dus el după ea. Ca s-o scrii, tre’ s-o cauți, s-o dezgropi.” îmi explică nea Sandu, fostul milițian.
N-au venit istoricii la Valentin Hurduc, s-a dus el peste ei. Le-a pus istoria în brațe, să se descurce. „Acuma cred că e foarte tîrziu, dar măcar să se scrie ceva. Să rămînă scris”, îmi zice Marcel Cuciuc, colaboratorul lui de cursă lungă. În dosarele de la CNSAS, am dat peste tot felul de cazuri care ar merita să facă parte dintr-o Istorie a actelor de curaj din Republica Socialistă România. Cred că au existat destule femei și destui bărbați care și-au riscat viața în timpul comunismului. Doar că nu știm nimic despre ei.

Valentin locuiește într-o casă neterminată din Otopeni, pe care Anișoara urmează să o vîndă, conform unei înțelegeri post-despărțire. Îi întreb pe băieți unde-o să stea tatăl lor dacă rămîne fără casă:

Dan: Ei, din cinci băieți, are unde să se mute.

Marian: Nu știu dacă știi, dar din peturi se pot face și case. La cîte peturi are acolo, își face cazemată.

P1030601Foto: Radu Ciorniciuc

La 60 de ani, Valentin nu e singur. Îi are pe băieți, are frați și prieteni buni (majoritatea foști complici). Țin toți la el, îl protejează într-un fel aproape invizibil cu tovărășia și miștourile lor. „El deja era diliu înainte, acuma s-a dilit și mai mult”, rîde Marcel. „Hm… o amintire frumoasă cu Valentin.” se gîndește Dan. „Uite una materială, să-i zic așa. El avea patru copii. Pe vremea aia, te descurcai greu. Vine el odată la mine, era în perioada Crăciunului, cu o bucată de porc, picior, și zice Uite, bă, asta-i a ta de Crăciun. Zic Băi, tu îmi aduci mie? Tu ai patru copii. Nu poți cîtă nevoie ai… Ei, asta-i pentru fata ta, e proaspătă. Eu aveam numai o fată și întîmplător nici nu mînca porc. Apropo de un suflet mare. Poate că e un exemplu potrivit, dar el așa a fost mereu.” Așa, adică încăpățînat și generos.

„Eu nu zic că nu am fost atunci cum erau toți, cum gîndeau, cum vedeau ei. Eram diferit. Dar, dacă erau toți tipografi, sigur mai erau unii ca mine.” Zîmbesc. Ăsta era, deci, secretul: dacă toți românii ar fi fost tipografi, sigur am fi scăpat mai repede de comunism. Dezbat chestiunea cu Marcel Cuciuc. „Toată lumea simțea acelelași lipsuri”, zic eu, „dar nu toată lumea a făcut ca Valentin”. „Păi da, da nu toată lumea e doctor sau prim-ministru. Se triază.”

P1020882Foto: Radu Ciorniciuc

Trecutul e un bun vampir. Mușcă din noi și ne obligă să ne întoarcem, să cîntărim ce-am făcut, să zicem dacă a fost bine sau nu. În cazul cel mai fericit, tot ce-o să rămînă din viețile noastre după ce-o să murim o să fie o poveste.

– Eu văd așa pămîntul, cum să-ți spun (desface brațele larg) și mă văd și pe mine pe-acolo. Mulți habar nu au, se duc la serviciu, ajung acasă, se spală, se bagă-n pat. Eu văd altfel. O viață ai și… faptu’ că trăiești, că ai o viață, eu zic că e ceva care… nu există. Ceva extraordinar. Mai știi cînd ți-am arătat unde e steaua polară? Eu am făcut armata la meteo, și era o carte acolo, uite-așa de groasă, și cît am stat două luni singur și am citit-o, am învățat multe. Și universul ăsta. Ce e universul? Noi ce sîntem? Nimic. Păi și-atunci, cînd trăiești, nu trebuie să te simți bine, să nu tremuri? O viață ai.

– N-ați tremurat?

– Nu, niciodată. N-am tremurat în fața la nimeni niciodată. Ai înțeles ce-i asta cu viața?


P.S. În aprilie 2015, am urcat pe acoperișul de la Casa Scînteii ca să punem o bombă. După vreo oră și ceva de pregătiri, bomba a explodat doar atît cît să arunce manifestele la vreo juma’ de metru în sus. Am strîns hîrtiile împrăștiate de vînt printre hohote de rîs. A doua zi, Hurduc și-a dat seama că uitase să îndoaie capetele de la sîrmă. Chiar și-așa, am făcut spectacol.


Un proiect de Luiza Vasiliu

Complici: Vlad Ursulean, Ștefan Mako, Radu Ciorniciuc, Tiberiu Cimpoeru și toată lumea de la Casă.
Colaboratori: Wanda Hutira, Cristi Luca, Sergiu Mihăescu, Radu Jude, Andrei Pandele, Cosmin Bumbuț, Sorin Lupșa, Dinu Lazăr, Alex Gâlmeanu, Silviu Moldovan.

Ștefan Alexie, șeful Direcției de Contraspionaj, prim-adjunct al lui Iulian Vlad, șeful Securității: „În București, în perioada aceea, se difuzau manifeste pe care noi le-am codificat Petarda. Nu reușeam să prindem autorul acestor manifeste. Erau aruncate în diferite locuri, în zone unde era lume multă, fără să fie sesizat autorul. Aveau un conținut dur la adresa lui Ceaușescu și chemau la răsturnarea lui. S-au irosit forțe imense, sute de oameni ca să prindem autorul, cu pînde, filaj, echipe speciale... (...) Filorii și investigatorii de la Securitatea Capitalei și-au tocit două rînduri de tălpi străbătînd orașul în toate părțile și la toate orele pentru a împrăștia pe cei care împrăștiau fițuica Luneta.” - Interviuri despre revoluție, de Alex Mihai Stoenescu, RAO, 2012
Anul trecut, Ioana Ciocan m-a rugat să-i scriu un text despre <a href="http://ioanaciocan.com/ro/project-1990/" target="_blank">proiectul 1990</a>, pe care are l-a coordonat din 2010 încoace: în cadrul proiectului, au fost expuse pe soclul fostei statui a lui Lenin 20 de lucrări de artă contemporană. Nu prea știam de unde să încep, așa că am intrat pe pagina de Wikipedia a statuii lui Lenin. Printre detalii legate de realizare și inagurare, am găsit pasajul ăsta: „În ziua de 4 decembrie 1987, într-o vineri, devreme, în zori, statuia lui Lenin a fost incendiată. Autorii incendierii nu au fost descoperiți, dar se bănuiește că sunt aceiași care, cu câteva luni înainte, incendiaseră „Arcul de Triumf” din placaj, montat în fața Palatului Expozițional din Piața Scânteii, pe care era scris cu litere mari: „Epoca de Aur Nicolae Ceaușescu”. Nota de subsol ducea la site-ul Primăriei din Otopeni. Deși aveam impresia că știu destul de multe despre comunism, povestea asta îmi scăpase. Mi-am sunat o prietenă ai cărei părinți locuiesc aîn Otopeni și am rugat-o să-i întrebe dacă știau cine e Valentin Hurduc. Știau, așa că m-am dus să-l caut.
A fost scoasă dinainte de 89, ca să n-audă vecinii scîrțîitul și să știe cînd se vine și cînd se pleacă: „La el intra cine vrea, cînd vrea. N-a fost fraier. Ca să intre în curte, tre să strige la poartă. Ca să iasă din curte, tre să deschidă poarta, începe cîinii să latre. Și atuncea vedea și vecinii. Așa intră, iese cum vrea el”, își amintește sectoristul Bălașa.
„Tata mi-a zis Valentin. Da' după ce s-a întors mama de la spital cu mine, a aflat că Valentin era fiul la una cu care umblase tata. Așa că mi-a zis Nuțu, că pe nașa o chema tot Nuța.”
<p style="text-align: justify;">Cazuri de disidență anticomunistă în anii ‘80</p> <p style="text-align: justify;">Ȋn august 1982, Doina Cornea trimite prima scrisoare către postul Europa Liberă. Subiectul textului său se referea la datoria pe care dascălii o au față de „tânăra generație”. Din cauza acestei scrisori, Doina Cornea va fi amenințată şi anchetată de către Securitate: „Dacă nu te astîmperi, tovarăşă, te putem oricînd da afară. Sînt destui membri de partid cu pregătire ideologică...şi care fac naveta”. La sfîrşitul anului 1983-1984, Doina Cornea trimite cea de-a doua scrisoare către Europa Liberă. Scrisoarea era adresată rectorului Universității Babeş-Bolyai, Ion Vlad, şi se referea la nedreptatea la care fusese supusă de către universitatea clujeană. Doina Cornea fusese concediată de la catedra de limba franceză a Universitătii Babeş-Bolyai pentru că avuse îndrăzneala să propună „studenților pagini din istoria gîndirii moderne: Bergson, Jung, Eliade, Lupasco, inclusiv texte referitoare la psihologie, biologie, filozofia culturii”. Ȋn scrisoare, Doina Cornea evocă o serie de posibile motive care au contribuit la situația sa: condiția precară a intelectualului, manipularea, lipsa unei credințe ferme în valorile spiritului, atmosfera de oprimare şi de suspiciune, prezența compromisurilor şi a cenzurii ideilor înnoitoare. Ȋn 1987, s-a solidarizat cu revolta muncitorilor de la Braşov. Pentru acest motiv, Doina Cornea a fost arestată. Până în decembrie 1989, Doina Cornea a trimis către postul Europa Liberă 31 de scrisori.</p> <p style="text-align: justify;">Ȋn 1982, scriitorul Dorin Tudoran îşi dă demisia din Partidul Comunist. I se deschide dosar la Securitate, iar pe 7 aprilie 1984 scriitorul depune o cerere de emigrare în SUA. La 1 august 1984, Dorin Tudoran îi adresează o primă scrisoare lui Nicolae Ceauşescu. Conform scrisorii, motivele care l-au determinat să solicite emigrarea sînt: clivajul dintre realitatea romȃnească şi crezurile acestuia, refuzul autorităților de a-i elibera paşaportul, dar şi grija acestuia pentru viitorul familiei sale. La 25 aprilie 1985, Dorin Tudoran intră în greva foamei. Din acest motiv, scriitorul a fost reținut pentru 12 ore de către Miliție. La 6 iunie, încetează greva foamei iar la 24 iulie 1985 părăseşte Romȃnia. Disidența lui Dorin Tudoran a presupus: denunțarea realității dure din Romȃnia, solicitarea unui paşaport pentru emigrarea în Statele Unite, luările de poziție de la Colocviul Național de Poezie de la Iaşi din 1978, critica conducerii PCR, discursul din mai 1980 pe tema plagiatelor şi a restricțiilor editoriale şi greva foamei din 1985.</p> <p style="text-align: justify;">Pe 7 mai 1983, tînărul Radu Filipescu este arestat pentru „infracțiunea de propagandă împotriva orînduirii socialiste”. Infracțiunea comisă de acesta era aceea de a fi răspîndit mii de manifeste prin care îndemna populația să vină la o manifestație în Piața Palatului. Radu Filipescu a fost condamnat la 10 ani de închisoare, însă a fost eliberat după trei ani, la presiunea familiei şi a organizațiilor internaționale. La 12 decembrie 1987, Radu Filipescu este arestat din nou pentru o acțiune similară. După 10 zile de arest, este eliberat. Disidența acestuia a constat în răspândirea de manifeste şi în încercarea de a forma sindicatul „Libertatea”.</p> <p style="text-align: justify;">Andreea Andrei, doctorand SNSPA</p>
Zețarul e un muncitor tipograf care culege manual literele după manuscris. Zețarul-revizor trebuie să se asigure că nici o carte nu pleacă la tipar cu o literă pusă greșit.
După ce proful de fizică lasă 25 de corigenți din aceeași clasă, Valentin se gîndește să-i sugereze că elevii ăia făceau deja un efort uriaș venind la ore după ziua de muncă și-i scrie la una dintre lucrări următorul text: „Lucrare scrisă la fizică 5.15 - Deșteptarea, spălarea, micul-dejun 5.45 - Plecarea la slujbă, așteptarea autobuzului, tramvaiului etc. 6.30 - Începerea programului de lucru 14.30 - Terminarea programului de lucru, spălare, îmbrăcare 15.00 – Ieșirea pe poarta întreprinderii, așteptat autobuzul, troleibuzul etc. 16.00 – Sosirea acasă, servirea mesei de prînz 16.15 – Plecarea către școală, așteptat autobuz, tramvai etc. 17.00 – Începerea cursurilor școlare 22.00 – Terminarea cursurilor școlare, plecarea spre casă, așteptat autobuzul, troleibuzul etc. 22.45 – Sosirea acasă, masa de seară 23.00 – De la această oră începem să învățăm la FIZICĂ” La o lucrare la franceză, tipărește un număr din Scînteia unde, în locul listei kilometrice de însoțitori ai lui Ceaușescu la o vizită oficială, trece răspunsurile la lucrare.
O tragedie de familie din vremea comunismului: În 1985, mătușa Păuna pune pe aragaz o oală ca să se facă puțin mai cald în apartament. Moare asfixiată împreună cu soțul ei. Nepoata lor, care era cu ei în casă, e găsită în comă și rămîne oarbă pentru toată viața.
Rulouri de cauciuc montate pe niște tije de fier, care întind cerneala pe litere.
În armată i se zicea Paganel, sinonim pentru „țăranul ăla nebun din Otopeni”. Paganel e un personaj din Copiii căpitanului Grant, de Jules Verne, profesorul mereu distrat, secretar al „Societății geografice din Paris, membru corespondent al Societăților din Berlin, Bombay, Darmstadt, Leipzig, Londra, Sankt Petersburg, Viena și New York, membru de onoare al Institutului Regal de Geografie și de Etnografie din Indiile de Est”.
În 1983, Valentin și Viorica au un fiu, pe Marian. Pînă în 88, se mai nasc trei, Dan, Cornel și Călin. După Revoluție, Valentin și Viorica divorțează, iar Valentin mai are un fiu, al cincilea, cu Anișoara, sora vecinului Bebe.
Ca să se antreneze pentru acțiunile mari, Valentin începe cu acțiuni mai mici: raiduri pe la CAP, de unde ia porumb, ardei, cirește etc., haiducii pe șantiere, unde găsește smoală, țevi ș.a., descinderi în gară, unde trag garniturile care duc benzină pentru export. Își antrenează vigilența, viteza, metoda, dexteritatea. E un trickster autodidact.
În „linia a doua”, Hurduc insistă să menționeze cîteva persoane care l-au ajutat „fără să știe”. Pentru el, contează că l-au ajutat: Eugen Suciu, Marcel Ungureanu, Andrei George, Ștefan Victor, Ion Scarlat, Ștefan Soare și Vasile Argatu.
În 2003, Iliescu l-a decorat pe Hurduc cu Crucea Națională, „Serviciu Credincios” clasa a lll-a, în semn de „apreciere pentru curajul şi spiritul civic de care a dat dovadă prin tipărirea, în perioada, 1988-1989, a publicaţiei anticomuniste «Luneta»”. Hurduc a întrebat atunci de ce n-au fost decorați și ceilalți complici. I s-a răspuns că s-au făcut lucrurile în grabă, poate data viitoare. Medalia n-o mai are: „Nu știu unde e, probabil a aruncat-o Anișoara la gunoi sau a dat-o la fiare vechi.”
<p style="text-align: justify;">Adam Burakowski, Dictatura lui Nicolae Ceaușescu. 1965-1989, trad. de Vasile Moga, Editura Polirom, 2011 „În noaptea de 3 spre 4 decembrie, indivizi necunoscuţi au incendiat monumentul lui Lenin amplasat în faţa Casei Scânteii, o clădire imensă din perioada stalinistă situată în nordul Capitalei. În Casa Scânteii îşi aveau sediul redacţiile multor ziare şi reviste, nu numai Scânteia. Tot acolo îşi avea sediul şi Editura Tehnică, al cărei director era pe atunci Ion Iliescu. Incendierea monumentului a provocat proteste din partea Ambasadei URSS. Ca răspuns, partea română a dat următoarea versiune: fusese planificată renovarea monumentului, iar muncitorii s-au prezentat la lucru dimineaţa devreme; pentru a se încălzi, au făcut un foc din anvelope uzate stropite cu benzină, iar flăcările au cuprins şi monumentul. Potrivit diplomaţilor occidentali, a fost vorba mai degrabă de un protest social care-şi propunea să atragă atenţia sovieticilor asupra situaţiei din RSR, dar analiştii de la Ambasada RPP <i>(Republica Populară Polonă, n.m.)</i> afirmă că acţiunea ar fi avut un caracter antisovietic şi n-ar fi exclus ca ea să fi fost provocată chiar de autorităţi, pentru a face uitată impresia negativă lăsată de evenimentele de la Braşov şi concretizată în manifeste împrăştiate prin mai multe oraşe şi în faptul că nu departe de monumentul lui Lenin, în 1986, a fost incendiată o poartă decorată cu portretele lui Ceauşescu. Împotriva unei astfel de teze pledează faptul că incidentul a fost muşamalizat şi nu mediatizat. În orice caz, incendierea statuii lui Lenin era un semnal în plus că situaţia în ţară este foarte tensionată.” În 1987 a fost incendiată poarta și n-avea pe ea nici un portret al lui Ceaușescu. Burakowski, istoric și politolog polonez, autorul celei mai consistente radiografii a regimului ceaușist, comite cîteva inexactități și preferă să consemneze un zvon în loc să verifice dacă autorii au rămas și după 89 niște „indivizi necunoscuți”. E un semn în plus că recuperarea istoriei nu se poate face doar conspectînd documente oficiale.</p>
„Am dat cu șmirghel pe ele, uite-așa. Am avut răbdare, nu m-am grăbit. Și dup-aia le-am amestecat și au apărut niște litere strîmbe, și ăștia au avut impresia că sînt litere vechi.”
„Eram în mașina 31 și ăsta zice <em>Mai am cîteva manifeste în buzunar</em>. Și urcă niște milițieni. Și zice <em>Nu vrei să-i bag la ăla în buzunar?</em> Îmi venea să trag de ușă și să sar din mașină...”, povestește Dan.
De ce-ai plecat? Ai plecat, Gheorghiță-al meu Și-ai lăsat în locul tău Un tâmpit, un zăpăcit, Un cizmar nenorocit, La noi nu te-ai gândit? C-a trecut un pol de ani Și ne-am săturat de trai Ne naștem în frigidere De mâncat mâcăm surcele Să ne mulțumim cu ele? Tu ai stat și ne-ai vegheat Ăsta numai s-a plimbat Și pe mulți a tot schimbat Numai pe babă a avansat Oare să fi meritat? Tu cu rușii te-ai certat Și mâncare tot ne-ai dat El, cu nimeni nu se ceartă Vrea să facă lumea dreaptă S-așteptăm dreptatea lui? Nu Gheorghiță! tu ne cunoști N-o să acceptăm atâția proști Nu-i lăsăm de capul lor Să ditrugă un popor Că nu sunt ei împărați Și nici regii blestemați. Gheorghiță e Gheorghiu-Dej, cizmarul e Ceaușescu. Adică România prosperă vs. România în colaps.
„Securiștii se-ntîlnesc o dată pe an, cînd se schimbă ora. Vine și Iulian Vlad, șefu’ Securității din toată țara, vine și Bucurescu, șefu Securității din București. Să vii și tu, zic că ești nepoata mea, văd eu.”, îmi zisese Hurduc. N-am putut să mă duc, regret și-acum. Cum naiba să ratez întîlnirea securiștilor?
„Eu aveam la mine o sacoșă cu trei sticle de lapte. Hai, că asta nu ți-am spus. Eu mergeam la piață... Și cînd trecea pe lîngă mine un milițian, o loveam de genunghi, <em>zang</em>, și nu mă mai oprea nimeni, că zicea <em>Ăsta se duce la piață, dă-l încolo</em>. Erau sticle goale. Așa treceam pe lîngă ei, mă crezi? Odată am avut o belea aicea, la Circ, era unu să mă aresteze și cînd am lovit sacoșa de picior, ăla nu m-a mai băgat în seamă.”
Vlădeanu, directorul comercial al Scînteii, a contribuit și el la teoria vinovatului ungur: „Nu pot să uit ziua aia, 30 aprilie 1988. O știu ca pe ziua mea de naștere. A venit șeful Securității, Gheorghe Goran <i>(</i><a href="http://www.cnsas.ro/documente/monitoare/2003/MO%202003.10.16_548.pdf"><i>potrivit CNSAS</i></a><i>, Goran era în 88 locțiitor al lui Bucurescu, șeful Securității Municipiului București, n.m.)</i>, cu Mihai Stănciulescu, ofițerul de obiectiv, au venit și m-au chemat acolo în față, în birou la secretară, unde era liber. Și mi-au dat un manifest, o țidulă, îl îndoise ca să nu pot să-l citesc. Da, ăsta e, <i>Români</i>. Nu era cu <i>Luneta</i>. În acea dimineață, a venit un coleg care locuia în zona Dorobanți colț cu Ștefan cel Mare și-mi spune <i>Domle, azi de dimineață, cineva a aruncat dintr-un sac de pe un bloc manifeste. Manifeste tari de tot!</i> <i>A intrat miliția în funcțiune.</i> Era Nicolae Constantin, colegul de la planificare. Zic <i>Domle, nu știu. O să vedem. </i>Și m-am trezit la 9 cu șeful Securității și cu ofițerul de obiectiv. M-au chemat. Eram primul chemat din toată conducerea. Am înghețat cînd am văzut. Îl tot întorceam și-l răsuceam, încercînd să aflu de unde provine manifestul. Și cînd m-am uitat mai bine, am înlemnit. Se pare că am fost singurul care și-a dat seama de treaba asta: noi aici tipăream ziarul <i>Scînteia</i> pe două tipuri de hîrtie, hîrtie românească și hîrtie sovietică; hîrtia sovietică avea altă textură, alt aspect. Acest domn Valentin Hurduc n-a avut altceva de făcut decît să tipărească manifestul pe hîrtie sovietică. Și atunci mi-am dat seama că manifestul provine de la Casa Scînteii, pentru că acea hîrtie se găsea numai la noi. Lui Goran i-am spus așa: <i>Această literă, care e o literă comună, se găsește în toate tiporgrafiile, așa că manifestul putea fi tipărit oriunde. Dar dați-mi voie să vă chem doi șefi, ca să vă confirme ce spun eu.</i> Și am chemat doi șefi, șeful secției Gazete, Antonesei Traian, și șeful secției Culegeri de carte, Marcel Ungurean. Ei s-au uitat și au confirmat ce am spus eu. Numai că eu m-am gîndit cînd i-am chemat pe acești oameni, am zis că e imposibil ca unul dintre ei să nu știe, să nu miroasă, să nu fie chiar implicat direct în treaba asta. Nu se poate, e clar că e Casa Scînteii. N-am vorbit cu nimeni, n-am spus la nimeni ce am crezut. Oricum, am simțit că-mi fuge pămîntul de sub picioare. <b>Eram implicați și nu era de joacă.</b> Capetele directorilor picau primele. Peste cîteva zile, într-o sîmbătă, la sfîrșitul programului, coboram cu directorul general și la poartă ne-a oprit ofițerul care răspundea de Consiliul Culturii și Educației Socialiste. Vasile Mălureanu îl chema. Și ne-a spus <i>Haideți cu mine</i>. Așa că eu și dl Constantin am plecat la tovarășa Suzana Gâdea. Cînd am ajuns la ea, s-a repezit direct în mine: <i>Vlădeanu, cine tipărește aceste manifeste?</i> La care eu, fără să mă mai gîndesc, zic: <i>Ungurii</i>., <i>Pe ce te bazezi?</i>, <i>Păi mă bazez pe faptul că la noi nu se putea face așa ceva fără să se știe, fără să aibă o amploare mare și nu cred că e făcut la noi, e făcut la ei. Și-așa în ultima vreme au o politică foarte dușmănoasă față de țara noastră.</i> Ghinionul celui de la Ambasada Ungariei a făcut ca într-o seară dl Valentin să pună manifestele pe mașina lui. După aceea, nu am mai văzut nici un număr din <i>Luneta</i>. Dar zvonurile continuau, lumea se tot întreba: <i>Cine face, domnule, manifestele astea?</i> Pe dl Hurduc îl știam bine, dar nu se releva în nici un fel vizavi de mine. Era un băiat conștiincios, își făcea bine treaba, era un meseriaș bun. După ce am aflat ce a făcut, mi-am dat seama că era aproape nebun ca să aibă asemenea curaj. Vă dați seama, atîta vreme a fost urmărit și nimeni n-a fost în stare să-l prindă…” <p style="text-align: justify;">Hîrtia, era, într-adevăr, sovietică și pe ea se tipăreau exemplarele care mergeau direct la Comitetul Central. Securiștii citeau <i>Scînteia</i> pe hîrtie lucioasă, oamenii de rînd pe hîrtie proastă. Iată definiția comunismului în România.</p>
<p style="text-align: justify;">Mulți dintre cei cu care am vorbit s-au întîlnit după '89 cu cîte un milițian mătrășit din cauză că lăsa <i>Luneta</i> să circule liber la el în sector.</p> <p style="text-align: justify;">„În '90, eu eram la țară, mi se spărsese casa și m-am dus cu sora mea ca să vedem ce și cum. Și am apelat la poliția locală din județul Dîmbovița. Și cineva de-acolo a zis <i>Vezi că ăsta e director la Casa Scînteii</i>. Și unul dintre ei a zis: <i>Domle dacă-mi cade în mînă ăla de la voi care a făcut manifestele, pînă nu-l bag la pîrnaie, nu mă las.</i> Omul avea o ciudă pe Valentin pentru că-l urmărise atîta vreme fără să-l găsească.” (Vlădeanu)</p> <p style="text-align: justify;">„Am mers la Tîrgu-Mureș, la un căpitan. Ne-a prezentat pe toți. <i>Bă, ăsta e fratele lu’ ăla de la Casa Scînteii</i>. <i>Băăă, băga-mi-aș și scotea-mi-aș… Păi cîte n-am pățit eu din cauza asta? Cîte bobîrnace n-am primit de la Postelnicu, de la Bărbulescu, de la Nuță, ne-a trimis pe majoritatea care eram șefi de sectoare, ne-a împrăștiat prin toată țara, și eu sînt unul dintre ei.</i> Trebuia să se mute cu familia, era complicat. Pe respectivul căpitan nu prea l-a înduioșat numele ăsta de Hurduc.” (Florentin)</p> <p style="text-align: justify;">„În ‘90, pe la Romană, era un plutonier major de la circulație. <i>Aoleu, nu mai spune nimic, că din cauza lui, căpitanul de la noi a fost împușcat.</i> Nici n-a vrut să mai audă. Probabil că fusese la fața locului cînd l-au ridicat pe ungur. E o presupunere.” (Paul)</p> <p style="text-align: justify;">„Pe vremea <i>Lunetei</i>, era o pregătire operativă, mai ales că Otopenii aparținea de cele două comune suburbane capitalei. Ce se întîmpla în capitală, eram informați și noi. Atenționarea a fost clar pentru țară, se făceau ședințe în cadrul IGP-urilor. Ne spunea <i>Vedeți că în zona cutare a apărut un manifest cu numele cutare cutare</i>, se gîndeau la cei care lucrează în sistem. Pe atunci nu puteai să ai, ca particular, tipografie. <b>Cine era nebun ca Valentin să-și facă tipografie cu o roată de bicicletă?</b> Eu conținutul <i>Lunetei</i> l-am știut la vremea la care a apărut. Nu numai eu, toți. La informări se zicea că sînt unii care atacă regimul. Investigare și dacă avem date, percheziție, măsurile milițienești de la vremea respectivă. Dacă nu nu avem posibilitatea să facem acțiunea respectivă, să apelăm la ajutoare. Așa se făcea instructajul, în toate zonele suburbane ale Bucureștiului. <b>Se mergea cu </b><b><i>Luneta</i></b><b> în buzunar</b>, fiecare milițian o avea în buzunar. Așa era dispoziția. Eu mergeam cu ea și unde găseam o chestie, o bucățică de ceva, făceam o comparație. La oamenii de încredere întrebai „Ai văzut așa ceva?” Dar să spună unul din Otopeni că i-am arătat așa ceva... nu există.” (Bălașa)</p> Ăia de la miliție, din secții, nu mai vorbesc.”
În ianuarie 1989, Petre Mihai Băcanu și alți jurnaliști de la România liberă sînt arestați sub acuzația că ar fi încercat să tipărească un ziar clandestin. Practic, sînt prinși înainte să distribuie vreun exemplar. Valentin cere eliberarea lor într-un număr din Luneta. După Revoluție, mașina de tipărit a lui Petre Mihai Băcanu ajunge la Newseum (Muzeul Jurnalismului din Washington), iar lumea începe să-l confunde pe Băcanu cu autorul Lunetelor. Jurnalista Alexandra Bădicioiu preia confuzia într-un articol. Hurduc deschide proces pe speță de drepturi de autor. Băcanu admite că nu e autorul Lunetei și că n-a pretins niciodată asta, procesul se închide.

Dă vorba mai departe! →

[fbcomments width="100%" count="off" num="3" ]

Type to Search

See all results