R e s p i r ă, ține mâinile pe masă, privirea înainte. Lasă-i să țipe, fără emoții, frica îi întărâtă.
Directoarea și profa de română citesc de pe o foaie trasă la xerox și se isterizează. Foaia e revista noastră, revista liceului de informatică. Ăsta trebuia să fie primul număr.
Am venit la întâlnirea cu conducerea mândri că facem ceva ca să înviem spiritul amorțit al liceului. Ne așteptam la o încurajare, poate chiar să ne lase să folosim xeroxul de la secretariat.
Ele ne-au întâmpinat mieros, credeau că vrem să facem o revistă literară de atârnat pe pereți. Dar când s-au apucat să citească au luat foc încă de la prima pagină, unde scrie că nu sunt activități extrașcolare. Acum ne toacă cuvânt cu cuvânt. Ne înțelegem din priviri să tăcem, orice mai spunem va fi folosit împotriva noastră. Avem noroc dacă ne lasă să plecăm fără exmatriculare.
R e s p i r ă .
Acum, zece ani mai târziu, îmi vine greu să înțeleg de ce am cerut acordul conducerii pentru a ne exprima liber.
Eram niște elevi obișnuiți de liceu – ne trezeam cu noaptea-n cap, ne îngrămădeam în autobuze, ne încolonam în bănci, scriam după dictare șiruri de caractere fără noimă, apoi eram vânați, scoși la tablă și executați.
Încercam să scăpăm, să fugim oriunde, dar paznicii nu ne lăsau să ieșim pe poartă, iar curtea era împrejmuită cu un zid de unitate militară și deasupra lui un de trei metri. Mai stăteam prin curte, la umbra unor copaci, dar în vacanța de vară au tăiat copacii și au pus în loc o sală de sport model “Adrian Năstase”. Am încercat să ne păstrăm sănătatea psihică prin activități culturale, dar activitățile s-au încheiat abrupt cu o scurtă exmatriculare pentru că făceam poze prin școală.
Am fi renunțat la orice speranță dacă nu aveam orele de germană – o mână de oameni adunați de la mai multe clase, două ore pe săptămână, într-o clasă îngustă cât o debara. Profesorul Koch, îmbrăcat elegant, cu o servietă de piele în brațe, și noi de-a valma în jurul lui, ascultând descumpăniți.
Discutam despre filosofie, fotografie, geopolitică, gagici, business, bune maniere… din când în când mai scăpam și câte un cuvânt în germană. Luam note între 6 și 8, după niște criterii misterioase. O singură dată am primit media 9, încă de la jumătatea semestrului, când am prezis cu acuratețe desfășurarea războiului din Irak. Obsedații după note nici nu mai veneau la orele lui, în semn de protest că le strică media. Dar cei care rămâneau primeau lecții de viață pe bune. Acolo, într-o debara conspirativă.
Așa am aflat că elevii de aici nu au fost întotdeauna lamentabili ca noi. În anii ’90, generația revoluționară făcea greve, dădea afară profesorii comuniști și punea la cale tot felul de grozăvii, atunci când nu participa la olimpiade internaționale.
Ei au făcut o revistă a liceului, intitulată “Bitul liber“. Și chiar era liber. În paginile alea dădeau în vileag toate nedreptățile care se petreceau în liceu, pe lângă poante, poezioare și algoritmi.
Am vrut să înviem revista, dar de data asta să-i spunem doar “Bitul“, pentru că liberi nu mai eram. Am scris articolele, am făcut layoutul, dar n-am apucat să scoatem nici primul număr.
Am ieșit de la întâlnirea cu conducerea cu capul vâjâind de țipete. Și mi-am dat seama acolo că pot să mă fac jurnalist și să nu mai las pe nimeni să hotărască ce am voie să fac și să spun.
Climatul autoritar în care am învățat patru ani la Colegiul Național de Informatică Tudor Vianu nu e o situație excepțională, ci mai degrabă tehnica de bază a învățământului românesc. Școala ne învață în primul rând să fim ascultători. Prietenii de la licee mai de cartier ne povesteau că trec prin faze mult mai hardcore. Probabil am fi fost mulțumiți cu dictatura noastră de catifea dacă nu se întâmpla să avem cunoștințe și la liceul George Coșbuc.
Cei de la Coșbuc păreau din altă specie. Aveau deja mai multe reviste, făceau proiecte extrașcolare, obțineau finanțări. Ei erau parte a orașului, noi eram închiși într-un țarc. Ei păreau că nu duc în spate decât povara propriilor alegeri. Noi eram îndopați cu informații pentru a se recolta apoi premii la olimpiade.
Decalajul s-a păstrat în timp. Mulți dintre cei care fac acum proiecte de implicare civică sunt absolvenți de Coșbuc. Atunci credeam că elevii de acolo sunt pur și simplu mai deștepți și mai descurcăreți decât noi. Între timp am înțeles că lumea nu e așa de simplă.
Ne-am dus să aflăm secretul fabricii de libertate.
După căderea comunismului, România încerca să se deschidă spre Occident. Прощай limba rusă, hello engleză. În vara lui ‘90, la Inspectoratul Școlar București se vorbea despre înființarea unui liceu bilingv de engleză în locul unui liceu industrial pe nume “George Coșbuc”.
Ideea a pornit de la inspectoarea Ecaterina Comișel, care predase engleză acolo și voia să-i dea o șansă în lumea cea nouă. Împreună cu alte două inspectoare de engleză, au ales pentru liceu o directoare în care aveau încredere că o să aducă schimbarea: Miruna Carianopol.
“Șansa Coșbucului era să devină ceva special”, îmi spune Carianopol, care e acum la pensie. I-am făcut o vizită în casa ca un muzeu, plină de sculpturi. Își amintește că la 40 de ani, când a fost numită la conducerea școlii, i se părea potrivnic. Profesorii vechi ai liceului erau reticenți la schimbare. Îi ziceau fâța de engleză: «Directoare de engleză? Prost! Ceva serios, de matematică, de fizică, nu se putea?».
A fost reclamată de părinți că ca să multiplice subiecte de examen, un inspector a mustrat-o că a printat condica pe calculator în loc să o scrie de mână, colegii au fost nemulțumiți că a scos strungurile din subsolul clădirii ca să facă loc pentru săli de engleză.
Noua directoare a reușit să-i îmbuneze până la urmă. La consiliile profesorale, aducea mereu cafea de acasă și încerca să facă o atmosferă plăcută. Elevilor le punea muzică în pauze. A adus profesori străini care să predea engleză elevilor, a făcut rost de burse și a reparat școala. “Nu aveam gaz. Era frig în școală și am pus centrală pe motorină. Când profesorii din cancelarie au văzut că e cald, s-au mai dezmorțit și ei”.
Jurnalistul Michael Bird, un britanic care a venit în ‘95 să predea la Coșbuc, își amintește că a găsit acolo o amestecătură ciudată de liberalism și autoritarism. Elevii nu purtau uniforme, fumau, aveau propriile idei, răspundeau și erau curajoși. Între profesori era, în schimb, o stare de tensiune: cei tradiționaliști stăteau în cancelaria mare, iar cei pro-occidentali mergeau într-o cameră mai mică, cancelaria profesorilor de engleză.
“Puneau la maxim casete piratate cu hiturile vremii: Zombie a lui The Cranberries și Always de Bon Jovi. Școala semăna cu o discotecă din suburbiile americane”, spune Michael Bird.
La un moment dat, copiii din Coșbuc au făcut grevă. S-au încolonat în fața liceului și n-au mai vrut să mai intre la ore. În loc să-i amenințe, directoarea a ieșit să stea de vorbă cu ei. Răzvan Martin, unul dintre elevii revoltați, nici nu mai știe ce nu-i convenea, “cred că voiam ore dimineața”. Miruna Carianopol spune că problema au fost WC-urile – erau reparații și funcționau doar două la 550 de elevi. Când le-au văzut gata, s-au bucurat. „A apărut și un articol în Cațavencu pe tema asta, că-s WC-urile mai frumoase decât cancelaria.”
Răzvan Martin își amintește că în Coșbuc “nu se punea problema de pedepse. Era un climat de încredere în conducere, cred că d-aia am și avut curaj să protestăm”. Fostul elev apără acum libertatea de exprimare în asociația ActiveWatch.
“Cred că școala trebuie să te învețe gândirea critică. Să te întrebi tot timpul de ce?. Asta are și implicații sociale. Al doilea lucru e bunul simț. Degeaba faci integrale, dacă nu-i spui sărumâna femeii de serviciu”, spune Carianopol, care a plecat din Coșbuc și s-a mutat la inspectorat în ‘98. Atmosfera progresistă din liceu s-a păstrat și după.
Cosmin Pojoranu, de exemplu, ar fi fost un elev-problemă în alte licee. Băiatul scund, cu ochi albaștri și păr blondin se plictisea îngrozitor la ore și chiulea . “Odată am scris cu spray verde «Revoluția» pe peretele liceului. Altădată, am lipit cu colegii un afiș cu glumițe gen: «Stăpână, caut sclav. 0800-AMERICA»”, povestește Pojoranu. La început, afișele au dispărut, dar băieții au lipit altele și apoi altele.
Într-o zi, directoarea le-a lăsat, sub afișul cu glume, un bilețel cu: “Hai în biroul directoarei”. Și s-au dus. În perioada aia, Cosmin și gașca lui voiau să scrie și ei în Excalibur, revista oficială a liceului, dar fetele de a doișpea care se ocupau de revistă îi tot refuzau. “Erau niște chestii foarte plictisitoare în revista aia”, își amintește Iulian Popa, colegul lui Cosmin.
Directoarea nu i-a certat și nu le-a scăzut nota la purtare. Cristiana Faur, care a preluat liceul de la Carianopol, i-a întrebat doar atât: “Ok, ce doriți să faceți, de fapt?”. Ei au zis că nu le convine revista școlii și vor să facă alta. Directoarea i-a în același timp. Apoi le-a dat undă verde să-și facă revista și așa au oficializat toată treaba. Au făcut o revistă paralelă a liceului căruia îi spuneau «Coșbuc Unofficial Press»”.
Revista s-a numit Oricum. Se scria și de bine, și de rău, și din liceu, și din afara lui. Nu au avut vreodată stresul că puteau fi cenzurați. Erau ajutați de de engleză din liceu, Ilinca Buciu, care avea să devină peste câțiva ani, director.
“Nu știam prea bine ce facem. Aveam un singur principiu: learning by doing. Aveam și încredere în noi, profii din Coșbuc ne învățau acolo așa: «Băi, dacă tu vrei să faci ceva, poți. Ai dreptul, contezi. Ești important, speak your mind». Asta ne-au învățat, asta am înțeles.”, povestește Cosmin.
Revista pornită din chetă în curtea școlii s-a răspândit mult mai departe și a început să facă bani. Din ea s-au născut mai multe proiecte: Asociația Oricum pentru Educație, Youth Summit, Future Shorts (Shorts-up), festivalul Creative Est, concursuri de design…
Acum, Cosmin lucrează la Funky Citizens, un ONG care face proiecte de implicare civică. Spune că profesorii din Coșbuc au fost cei care i-au inspirat “sentimentul ăsta de activism”.
Pepiniera de hipioți de la Coșbuc nu a trecut neobservată. De-a lungul timpului au apărut o serie de controverse publice despre elevilor și profesorilor. Totul a culminat în 2013 cu scandalul “propagandei homosexuale”. TVR a publicat o știre care titra “Gay pride în România. Un dascăl promovează LGBT”. Știrea o acuza pe Roxana Marin, profesoară de engleză la Coșbuc, că face propagandă pentru homosexualitate. Era vorba de un opțional pentru .
33 de ONG-uri creștine au semnat atunci o scrisoare deschisă în care cereau părinților “să evite înscrierea copiilor lor la Colegiul Naţional Bilingv «George Coşbuc»” din cauza propagandei LGBT și promovării “promiscuității sexuale”.
Ăsta a fost începutul sfârșitului pentru epoca libertină din Coșbuc. Aripa conservatoare a corpului profesoral nu dispăruse niciodată, doar trecuse în opoziție. Scandalul gay a dus, treptat, la schimbarea direcțiunii și la plecarea multor profesori.
Corneliu Riegler, unul dintre profesorii care era în opoziție, crede că elevii sunt mai disciplinați acum. Îl supărau multe lucruri, inclusiv că în spatele liceului se fuma. Zice că uneori se punea și ce nu trebuie: “Am înțeles că acum se bagă și marijuana, se bagă în țigară. Îi prindeam cu tot felul de țigări care nu miroseau a țigări, erau cu steluțe pe ele, cu nebunii… Eu nici măcar țigări nu fumez, de unde să știu cum miroase marijuana?”
Riegler a făcut un sindicat, , iar în 2011 a făcut grevă și a refuzat să încheie mediile elevilor. Mi-a povestit că a crescut în Rahova, la o școală săracă, și a fost primul olimpic național pe care l-a dat acea școală. Acum pregătește elevii pentru olimpiade și spune că a luat într-un an 50 de premii, “nimeni nu a mai avut așa ceva”.
Atmosfera a devenit mai strictă după schimbarea direcțiunii. “Îi spunem Voldemort lui Pătrașcu [directorul adjunct]”, a declarat un elev . “E fix ca-n Harry Potter, vezi semnul în cer și toată lumea fuge, își ascunde țigările, se bagă-n clase.”
L-am întrebat pe Horia Pătrașcu de ce le e frică elevilor de el. Cine a zis așa ceva?, a întrebat directorul adjunct. Am dat din umeri, așa că m-a invitat la o plimbare prin liceu ca să mă convingă cum stau, de fapt, lucrurile. Am luat la pas toată școala. Când găseam câte-un grup de elevi, Pătrașcu îi întreba: “Ia spuneți, vă e frică de mine?” N-a zis nimeni da. Unei fete îi tremurau mâinile, da’ a zis că-i de la frig.
Cu toate astea, Coșbucul a rămas un liceu mai altfel. Teona Galgoțiu, elevă în clasa a doișpea, a fost printre cei care au ieșit în stradă pentru #Colectiv. La școală, într-una din pauze, le-a spus colegilor că i se pare ciudat că nu sunt mai mulți tineri de vârsta lor la manifestații. S-au vorbit între ei: “ce bine ar fi dacă ne-am aduna mai mulți să protestăm despre în legătură cu școala”. Au făcut o pagină de Facebook și au început să strângă nemulțumiri și idei de reformă. Au stabilit ca manifestația să aibă loc în fața Ministerului Educației.
Au scris un manifest și au mers cu el la primărie să ia aprobare pentru protest. Teonei nu-i era frică, ar fi mers și fără autorizație, dar voia ca totul să fie făcut ca la carte, mai ales că mai mulți colegi se temeau.
Când a ajuns la Primărie, eleva a fost luată la mișto de membrii Consiliului de Aprobare a Adunărilor Publice. Unul a început să râdă când a citit manifestul. I-a zis că are o abordare “prea filozofică”. O tot întrerupea și îi spunea că revolta lor n-are rost, mai bine să-și convingă colegii să nu mai scuipe pe jos.
Coșbuc e un new entry pe piața liceelor de elită din Capitală. Sava, Viteazu, Vianu, Jean Monnet, Lazăr – istoria acestor instituții oglindește dinamica claselor sociale care dețin puterea în România.
Jean Monnet (nr. 24) era liceul nomenclaturii comuniste și după ‘89 a rămas o atracție pentru odraslele demnitarilor, mulțumită și poziției strategice în cartierul Primăverii. Tudor Vianu (Petru Groza, apoi MF1) era preferat de eșalonul II al puterii, aripa intelectuală. După revoluție, liceul George Coșbuc a reflectat apariția societății civile și autoritatea ei sinuoasă.
În aceste licee au rămas imprimate și valurile istoriei recente. În anii ‘60-70 a fost un val de liberalizare și deschidere spre Occident, care tocmai trecea prin epoca de hipioțeală. Cei care au fost educați în acea perioadă sunt mai liberali, ne-a povestit Miruna Carianopol, fosta directoare de la Coșbuc.
“Eu și generația mea am făcut liceul în ceea ce s-a numit perioada hippie, cât putea să fie hippie în comunism”. În schimb, profesorii mai tineri, care și-au trăit adolescența în anii ‘80, sunt severi și rigizi: “Au fost ani groaznici. Era frig și luai mâncare pe sub mână. Atmosfera era apăsătoare, de absurd. Profesorii școliți în anii ăștia nu pot să iasă din matricea în care s-au format.”
În aceeași perioadă de liberalizare a apărut liceul de informatică (Petru Groza – MF1 – Vianu), care a primit mână liberă pentru a deschide România spre noile tehnologii.
După venirea comuniștilor, de pe strada Ion Mincu a devenit Școala Medie Mixtă Nr. 28 cu predare în rusă. Mulți dintre profesori au fost atunci înlocuiți cu comuniști vorbitori nativi de limba rusă. În 1958, după plecarea din țară a trupelor sovietice, liceul a fost redenumit “Petru Groza”, după liderul comunist care a murit în același an.
Înainte să treacă la informatică “era un liceu ca oricare altul, mai spre zona nomenclaturistă”, spune fostul elev Vintilă Mihăilescu, care a intrat acolo în ‘66. “Cu directorul, domnul Burcescu, nu te jucai. Era autoritar, făcea controale prin closete ca să ne prindă dacă fumam. Era ca un caporal care trebuie să facă ordine, dar ținea cu tine”.
La începutul anilor ‘60, noile tehnologii pătrundeau în Republica Populară Română. În 1962, Grigore Moisil înființa primul centru de calcul, o protofacultate de informatică la Universitatea din București. Acolo lucrau patru oameni aleși pe sprânceană de Moisil. Cel care se ocupa cu era Stelian Niculescu – el , a scris primul manual de informatică, a pregătit profesorii și o vreme a predat chiar el la Petru Groza.
“Informatica a ridicat nivelul la Vianu. Era bun și înainte, dar nu ceva extraordinar”, își amintește Niculescu.
În 1977, denumirea se schimbă în Liceul de Matematică-Fizică Nr. 1 (“le suna urât informatică”, explică Silvia Moraru, care a fost directoare în anii ‘2000). Vin elevi tot mai buni, iar atmosfera devine mai liberală. Un profesor de informatică care a venit în liceu în anii ‘70 spune că Vianu “a avut tot timpul noroc de secretari de partid cumsecade, care lucrau pentru binele liceului”.
Jurnalistul Cătălin Tolontan a terminat MF1 în 1987. Spune că liceul avea deja o tradiție de gândire liberală: “într-o țară profund politizată, curtea și sălile de clasă de la «Vianu» erau ca o oază de exigență, dar și de libertate”.
Director era pe vremea aia profesorul de fizică Ilie Grigore, pe care-l iubeau toți elevii. Tolontan povestește că prezența liberală a directorului se simțea peste tot în liceu: “Era înțelept, și impunea respect în același timp”.
Jurnalistul spune că liceul l-a învățat să muncească din greu și să nu plece capul în fața nimănui: “Mărturisesc că, din cînd în cînd, în momentele în care avem oponenți puternici, politicieni, miniștri sau șefi de stat despre care scriem, mă gîndesc: «Cine Dumnezeu se crede ăsta? Cum ar fi trecut el de o singură săptămînă de teze la Vianu?»”.
După revoluție, liceenii au încercat să forțeze pasul spre libertate. În februarie ‘90 au început să tipărească revista Bitul liber, în care ironizau profesorii răi și făceau interviuri cu cei buni, publicau ample comentarii sociale și făceau glume de curtea școlii.
“Ieșeau niște articole incendiare”, povestește Wolfgang Koch, și dirigintele clasei de la care a pornit revista. “Dacă într-adevăr era ceva greu de digerat mă rugam de ei cu lacrimi în ochi să punem în locul textului o poză sau un desen. Aveam un set de 30 de poze pregătite pentru tot ce nu apărea.”
Elevii voiau să învie spiritul vechii reviste a liceului, din anii ‘70, pe nume “Foaie pentru minte, inimă și calculator“, dar cu un plus de fervoare revoluționară.
“Se întâmpla să plecăm atât de târziu încât să ne închidă portarul înăuntru”, își amintește Dorin Boerescu, unul din elevii fondatori, care ajuns acum CEO la o companie de marketing. “Scandal mare a fost când a apărut un pat în redacție și toată cancelaria venea să vadă ce-i cu patul ăla”, povestește Koch.
Conducerea liceului nu s-a împotrivit. Ba chiar le-a pus la dispoziție o încăpere și mașini de scris, deși profesorii nu erau mereu mulțumiți de articole și existau anumite tensiuni.
“Am încercat, într-adevăr, să-i facem de rușine pe profesorii care aveau legătură cu vechiul regim: știu de profesoara de istorie și de profesorul de învățămînt politic. Am făcut tot felul de proteste atunci care s-au suprapus și cu Piața Universității la care mergeam constant”, își amintește Boerescu.
Elevii au încercat să facă lustrație la ei în liceu: să dea afară profesorii cu legături comuniste. Unul dintre cei vizați era profesoara de chimie Silvia Moraru, “care ne ținuse o predică cu comunismul chiar înainte de revoluție”, spune Andreea Schmitzer, o fostă elevă care acum e profesoară de chimie la Universitatea din Montreal.
Schmitzer povestește că cineva scrisese cu graffitti în curtea liceului “Jos Moraru”, iar un elev mai îndrăzneț i-a spus în față că trebuie să plece. Moraru, care era și director adjunct, a rezistat la săptămâni de presiuni, a rămas în școală și, la sfârșitul anilor ‘90, a devenit directorul liceului.
După ‘92, vânzoleala și spiritul civic au amorțit treptat. Generația de agitatori a terminat liceul, mulți au plecat în străinătate, ceilalți s-au risipit în probleme de tranziție, profesori mișto au ieșit la pensie, iar Bitul liber a dispărut.
În 1999, directorul Ilie s-a retras, iar în locul lui a fost numită Silvia Moraru. Liceul, numit acum Tudor Vianu, a continuat să aibă rezultate foarte bune la olimpiade. Concurența la admitere a rămas printre cele mai mari din țară, dar relațiile dintre oameni au început să se bazeze tot mai mult pe autoritate și frică, atât la elevi, cât și la profesori.
La consiliile profesorale nu sufla nimeni în fața directoarei Moraru, “nici nu îndrăzneau să facă o față sau ceva”, spune George Marcu, un profesor care a venit în 2000 la Vianu și a fost dat afară cinci ani mai târziu pentru .
Profesorul de germană, care ține în continuare câteva ore la liceu, își scoate ochelarii de pe nas când ajunge la subiectul ăsta, îi strânge în mână și zice: “Noi suntem sistemul moscovit cu lacăte la porți, cu numărat absențe și cu bodyguarzi care umblă prin WC-uri. Asta e tot”.
M-am revăzut cu doamna directoare Moraru (Silvica, cum îi spuneam noi) la nouă ani după ce am terminat liceul. Nu a fost deloc ușor. Acum e directoare la “Liceul Teoretic Național”, o școală privată dintr-o clădire nouă de pe strada Buzești. Un an aici costă până la 8200 de euro pe cap de elev. Aici nu mai are secretară, ci asistentă personală.
Ca să ajung să discut cu ea a trebuit să dau zeci de telefoane, să țopăi din amânare-n amânare și să fac cinci vizite la școală, în care am așteptat pe stradă, pe holuri și prin curte, unde am prins-o până la urmă într-un moment de neatenție și de voie, de nevoie, mi-a acordat un interviu.
Poartă o rochie neagră mulată și înflorată. Soarbe dintr-un pahar înalt cu cafea. “M-am făcut profesor din întâmplare”, îmi spune. A terminat Politehnica și voia să plece la Constanța la un institut de cercetare. “Părinții mei mi-au zis să nu plec, că asta înseamnă că trebuie să închiriem casă.”
La liceul de informatică a ajuns tot din întâmplare. “A venit fii-mea pe lume și mi-am rupt piciorul. Eu stăteam în nord și am zis că trebuie să mă duc undeva mai aproape de casă. Și m-am transferat în ‘84 la «Tudor Vianu», pe atunci liceul MF1.”
A ajuns directoare și lucrurile păreau să meargă excelent: înainte de criză, banii curgeau din toate părțile pentru proiectele cu olimpici; ziarele titrau reușitele colegiului de informatică și ale direcțiunii, care se lăuda cu table inteligente, experimente la fizică pe calculator și expoziții de fotografie.
“Visa să fie Ministrul Învățământului”, mi-a spus o profesoară, care n-a vrut să-și dea numele de frică că ar putea păți ceva: “soțul ei e mare în PSD, mare de tot”.
Soțul e Ion Moraru, un apropiat al familiei Ceaușescu care a căzut în picioare după Revoluție. A ajuns senator PSD și, în 2007, a cumpărat Palatul Știrbey cu 9 milioane de euro, “pentru organizarea unor evenimente precum conferințe, expoziții sau acțiuni corporatiste”.
În 2008 a devenit Secretar General al Senatului, funcție din care a fost suspendat pentru că era anchetat de Parchetul General pentru că ar fi falsificat documente ca să ascundă colaborarea cu Securitatea a fostului ministru al justiției, Rodica Stănoiu. Moraru a căzut din nou în picioare și a fost numit imediat Secretar General al Guvernului de către Victor Ponta, iar acum e consilier de stat în cancelaria prim-ministrului Dacian Cioloș.
“M-a schimbat PDL-ul în 2011”, mi-a spus Silvia Moraru când am întrebat-o de ce a plecat de la Vianu. Moraru a trecut rapid peste diferențele ideologice și a înființat liceul privat împreună cu soția PDL-istului Vasile Blaga. “În România elita a fost distrusă”, spune actorul Dan Puric într-un filmuleț de pe site-ul școlii. “Liceul Teoretic Național face un lucru esențial: încurajează elita.”
N-am apucat să discut cu doamna Moraru despre toate problemele pe care mi le scrisesem cu liniuță în carnețel. Înițial părea entuziastă, mi-a propus să facem articolul împreună, dar, pe măsură ce atingeam teme mai serioase, mă întrerupea și-mi spunea că o să-mi dea tot ce am nevoie pe mail. Mi-a promis că o să continuăm discuția joi.
Mă întorc joi seară la liceu, a plecat, poate mâine, vineri se repetă povestea, nici la telefon, nici la SMS nu mai răspunde…
M-am întors la Vianu să văd cum a evoluat liceul după plecarea lui Moraru. După spusele elevilor, atmosfera s-a mai relaxat, deși au fost schimbați trei directori în cei patru ani. Am aflat cu bucurie că Bitul liber a fost reînviat. I-am întrebat pe mai mulți elevi care lucrează la revistă dacă au fost presiuni de la noua conducere.
“Nu au existat repercusiuni concrete pentru materialele controversate pe care le-am publicat, sau pentru refuzul de a publica anumite articole cerute de direcțiune”, mi-a spus un elev. “Nimeni nu a fost pedepsit oficial.” Altul mi-a povestit că i-a fost cenzurat un articol critic, sub pretextul că lezează imaginea liceului. Elevul s-a transferat apoi la altă școală. Bitul liber este acum interliceal.
Acum zece ani, i-am luat un interviu profesorului Koch pentru singurul număr al Bitului pe care l-a produs generația noastră. Interviul, pe care n-am mai ajuns să-l publicăm, s-a încheiat astfel:
Pe măsură ce treceau anii de liceu și tot mai multe vise picau în derizoriu, ne agățam de profu’ de germană, ca să ne amintim că se poate. Mergeam la el ca la un oracol. Când l-am întrebat dacă revista are un viitor, voiam de fapt să știm dacă generația noastră are vreo șansă. Koch nu putea să răspundă la asta, natürlich. Dar ne trimitea să citim Kafka, să studiem desenele lui Escher și să schiem printre nămeți. Să ne găsim singuri răspunsurile.
Să ne gândim, deci: cine suntem?
Regimul autoritar din licee nu e o anomalie în societatea românească. Avem deja în folclor ideea că românii preferă un lider providențial care să le spună ce să facă în loc să coopereze și să caute soluții democratice. Un mare studiu sociologic coordonat de profesorul olandez Geert Hofstede arată că românii se tem de schimbare, se feresc de incertitudini și știu de frică șefilor.
“Sunt două modele ale contractului social”, explică sociologul Dani Sandu. “Unul e al lui Hobbes, în care omul și copilul sunt răi de la natură și trebuie să îi sperii și să le dai reguli – dacă le încalcă, trebuie să o pățească. Celălalt model este cel a lui Rousseau, care spune că omul, în starea lui naturală, este o ființă relaxată și prietenoasă, iar noi am început să ne congregăm în societate în ideea de a face mai mult, de a transmite beneficiile și către ceilalți. Societatea românească e pe modelul lui Hobbes.”
Acest temperament se resimte și în educație. Elevii români preferă constrângerile și un lider autoritar, spune un studiu al Institutului de Științe ale Educației. Avem nevoie de răspunsuri corecte, validate dinainte și supravegheate îndeaproape de cineva cu autoritate.
Școala e un cadou otrăvit pentru generațiile următoare. Sorin Mitulescu, cel care a coordonat studiul, spune că învățământul românesc are un curriculum invizibil, mai puternic decât curriculum-ul oficial: .
„Dacă ți se repetă că ești neisprăvit, că trebuie să faci ce spun pentru că nu ești în stare să iei o decizie, așa o să ajungi și în relația cu autoritatea, cu statul”, spune Șerban Iosifescu, președintele Agenției Române de Asigurare a Calității în Învățământul Preuniversitar.
Nu e capătul lumii dacă o societate promovează ascultarea în locul exprimării individualității. Topul educației mondiale, conform testărilor PISA, este împărțit între țări nord-europene și asiatice. Modelul nordic încurajează experimentul și , pe când asiaticii pun mare preț pe disciplină, muncă susținută și standardizare. Ambele sisteme funcționează pentru că educația îmbrățișează paradigma culturală a populației.
România, însă, e blocată într-un conflict interior. Toată lumea spune că vrea să fie europeană, dar fondul psihologic este mai apropiat de zona oriental-asiatică (cel puțin din perspectiva distanței față de putere). Asta e greu să schimbi, oricâte fonduri europene sau smartphone-uri ai turna peste populație.
Orice discuție despre reformă educațională capătă astfel o frumoasă . În timpul ăsta, sute de mii de copii sunt terorizați foarte concret atât acasă, cât și la școală.
O cercetare făcută de cei de la Salvați Copiii în parteneriat cu Ministerul Muncii arată că peste o treime dintre elevi sunt jigniți și etichetați la școală de către cadrele didactice, în ciuda dovezilor științifice care spun că “abuzul emoțional este la fel de grav ca abuzul fizic”.
Aceste răni și frustrări rămân imprimate toată viața în indivizi. Împreună construiesc o societate într-o continuă traumă, care se macină pe interior și decât în numele urii și al fricii.
Românii se consolează cu ideea că au o inteligență deosebită, dovadă fiind premiile la olimpiade internaționale. Dar unul din trei adolescenți e analfabet funcțional, adică știe să citească literele, dar nu poate înțelege un articol de ziar. 34% dintre copii trăiesc într-o sărăcie extremă. Singura materie pe care o învățăm temeinic cu toții este frica.
Traiul cotidian nu arată chiar așa de sumbru. Lumea se descurcă, mai bea o bere, mai merge pe burtă, mai aruncă o înjurătură pe la spate, fiecare se adaptează și merge mai departe. Mecanismul meu de adaptare era să-mi separ viața de zi cu zi de adevărata viață, care să se desfășoare bine-merci pe interior. I’m not here, this isn’t happening.
Dar când am intrat la Bitul liber am cunoscut pe cineva cu o strategie mult mai bună. Părea să nu-i pese de toate piedicile, țopăia pur și simplu prin realitate, scria din greșeală poezii avangardiste și nimănui nu îi trecea prin gând să i se împotrivească. Lumea exterioară nu era în conflict cu cea interioară, ba chiar păreau să conspire împreună.
Mi-a spus că vrea să dea la jurnalism și brusc asta mi s-a părut o idee foarte bună, iar după ce ne-au mătrășit revista decizia era luată. Studenția jurnalistică a fost minunată – nu făceam mai nimic la cursuri, așa că puteam să fac orice în rest. Primul lucru pe care l-am făcut a fost o revistă în stilul Bitului liber, dar blindată în fața cenzurii: autorii articolelor erau anonimi și nu se cunoșteau între ei – trimiteau textele la o adresă de mail și primeau, în fiecare marți, un PDF pe care îl printau pe o foaie A3 și xeroxau de toți banii pe care nu-i dădeau pe băutură, țigări și fornetti, apoi lăsau teancuri de reviste pe holurile facultăților sau pe unde-i mai tăia capul.
Lipsea, însă, comunitatea, ciocnirea de idei a oamenilor care stau în aceeași încăpere. Îmi tot venea în minte imaginea patului din redacția Bitul liber, elevii așa de absorbiți de lucru încât rămâneau închiși peste noapte în liceu, luptându-se cu literele. Așa a apărut Casa Jurnalistului, ca o casă de copii faini, pe care nu voia nimeni să-i bage în seamă, da’ uite că se descurcă și singuri.
O singură problemă: persoana care a declanșat această reacție în lanț nu a mai dat la jurnalism, ci s-a dus la medicină, ca să le facă pe plac părinților. Grația cu care valsa prin liceul de informatică n-a mai fost de ajuns în mlaștina sistemului medical, populată de monștri care te mușcă cu atacuri de panică și te trag tot mai adânc în depresie. Și-a risipit îndrăzneala așa cum puseurile de libertate din Coșbuc și Vianu s-au risipit în marea de teamă a societății.
Acum ne uităm unul la altul ca într-o oglindă veche. Fiecare își vede sinele din liceu.
Am pornit în acest periplu prin licee sperând că, pe drum, o să-și înțeleagă trecutul. Și o să pună acum în practică, în mod rațional, ceea ce atunci făcea instinctiv: își construia o breșă de libertate.
Dacă destule persoane își creează câte o breșă în domeniul lor de activitate, inițiativele încep să comunice între ele și formează o rețea. Atunci când rețeaua se extinde prin cotloane începe să fie numită “generație”, iar când trece de un prag al complexității i se spune “societate”.
Și chiar dac-ar fi să nu se lege toate lucrurile astea,
măcar să avem inima împăcată că am făcut
ceea ce ne-am dorit și am fost,
pe această cale,
vii.
Documentare jurnalistică: Sorina Vasile
Vrăjelis: Vlad Ursulean
Îngrășat porcu’-n ajun: Tiberiu-Mihail Cimpoeru
Mulțumiri speciale către: Internet
Am documentat această poveste timp de șase luni fără să murim de foame mulțumită unei burse primite de la Superscrieri, Friends for Friends și BRD. Le mulțumim că ne-au respectat stilul de lucru nedisciplinat și îi încurajăm să susțină în continuare independența în gândire și jurnalism.