filme porno
Fiastru

Boala îndoielii

eseu obsesiv-compulsiv

Când aveam șase ani am început să-mi imaginez că de după șifonierul din camera mea va ieși un ceva sau cineva care îmi va face rău. Mă mutasem cu familia într-un apartament nou și, de fiecare dată când intram în cameră, mă uitam obsesiv în acel colț, mă temeam că urmează să mi se întâmple ceva.

Când ai mei erau acasă, mă simțeam în siguranță. Când rămâneam singur pentru câteva minute mă cuprindeau spaimele și îngrijorările. Și nu mă părăseau până când unul dintre părinți se întorcea.

Uneori eram atât de înfricoșat de ce ar putea ieși din spatele dulapului, încât mă țineam după părinți prin casă, fără să le spun de ce. Credeam că așa e normal. Până să împlinesc 32 de ani, ceva-ul, răul abisal de după șifonier a luat multe forme: închisoare, cancer, nebunie, infarct, boli psihice și moarte.

Vara trecută am decis că a venit, în sfârșit, momentul să mă lupt cu diavolii imaginari. Am fost la doi psihiatri și trei psihologi și încă doi m-au examinat de la distanță. Am citit cât am putut despre monștrii care se ascund în tulburarea obsesiv-compulsivă (OCD) și am pus tot ce am învățat în textul ăsta:

BI2-1920x1080_ana_maria_grigoriu

Trei pești mari, cu cozi lucioase-turcoaz, se învârt printre plante încâlcite. Stau în fotoliu, îmi șterg palmele transpirate de pătura albă și mă uit la acvariu. În fața mea e Sorin, terapeutul meu, stă pe alt fotoliu cu mâinile împreunate în dreptul pieptului. Un minut, poate două, în cameră e o liniște profundă.

Psihiatrul își drege vocea: “O să-ți spun un banc, că ție cred că-ți plac astea. E un banc dintr-ăsta de psihiatri, mai mult, psihologi, mă rog, din breaslă:”

Un tip se duce la doctor și-i zice: Domnu’ doctor, n-am dormit toată noaptea! Păi, de ce?, îl întreabă doctorul. Păi m-am așezat în pat. După vreo 10 minute m-am gândit «dacă e cineva sub pat?». Mă dau jos din pat, mă uit sub pat, nu e nimeni acolo. Mă așez din nou în pat, când să adorm, mă gândesc «dacă n-am văzut bine și e, totuși, cineva sub pat?». Mă dau jos, mă uit sub pat, nu e nimeni. Mă duc din nou în pat, după câteva minute mă gândesc «dacă abia acum a apărut cineva sub pat ?». Mă dau, din nou, jos din pat, mă uit din nou, nimeni sub pat. Și o țin așa toată noaptea.

Doctorul se uită la el, zice: Da, e tulburarea obsesiv-compulsivă, trebuie să începi o terapie de psihanaliză, vreme de cinci ani, de trei ori pe săptămână, o sută de dolari ședința. Ăsta stă, se gândește «mamă, cinci ani, de trei ori pe săptămână, o sută de dolari ședința!», îi mulțumește doctorului și iese din cabinet.

După o săptămâna, doctorul îl vede pe pacient pe stradă, îl oprește și îi spune: Nu ești tu ăla cu tulburarea obsesiv-compulsivă ? Ce-ai făcut, ai început terapia ? Iar ăla îi răspunde: Nuuu, am rezolvat-o rapid, cu 10 dolari, nu mai am nimic. Păi cum ai făcut ? îl întreabă doctorul. La care ăla îi răspunde: Am tăiat picioarele patului.

Bine, asta e partea de banc, continuă Sorin, în realitate, lucrurile stau altfel cu tulburarea asta. Sigur, poți să tai picioarele patului, dar mai ai și un șifonier și un dulap și o bibliotecă unde poate să fie oricine și orice. Cu alea ce te faci?

”Been there, done that”, mi-a spus altă dată Sorin, “m-am mutat de la etajul 7 la etajul 2”. Am râs amândoi atunci, la fel cum aș râde cu oricine care s-ar muta de la un etaj superior la unul inferior pentru a-și autoelimina posibilitatea de a se arunca pe geam. Așa funcționează mintea intoxicată de anxietate, îți șoptește că există o șansă să te arunci pe geam. Să te muți mai jos e ca și cum ai tăia picioarele de la pat.

Mai sunt și alte gânduri specifice obsesiei suicidale – că s-ar putea să te arunci în fața mașinilor care trec pe lângă tine, să te arunci în fața metroului, se bei chestii de curățat casa, să faci lucruri nedorite cu cuțitele, să te spânzuri de cine știe ce sau alte gânduri violente care îți apar, parcă, de nicăieri.

În obsesia suicidală, fricile sunt însoțite și de alte gânduri mai complexe: “dacă am depresie și o să ajung să mă sinucid?”, “există semnale că trebuie să mă sinucid”, “dacă, de fapt, vreau să mă sinucid?”, “oare se poate să mă sinucid ?” sau pur și simplu gânduri intruzive, apărute spontan, fără legătură cu nimic altceva din ce faci în momentul ăla, de tipul “vreau să mă sinucid”.

N-am inventat eu obsesiile astea, sunt total impersonale și clasice. La un moment dat devin plictisitoare și, în cele din urmă, complet neinteresante.

Cam așa arată sinuciderea în nevroza obsesiv-compulsivă. «Cine știe că vrea să se sinucidă nu face o obsesie din sinucidere», spune literatura de specialitate. «Obsesiile nu se adeveresc», mi-a spus psihiatrul Sorin, un tip cu multă experiență, autor de cărți în domeniu. La un moment dat, tot întrebându-l la fiecare întâlnire «Am depresie? Am depresie? Nu se poate să fie depresie?», Sorin s-a ridicat de pe fotoliu și mi-a spus: “Nu ai nicio depresie, hai că te liniștesc și cu depresia” și mi-a făcut cadou cartea lui despre depresie, iar pe prima pagină a scris: “Lui Mihnea, pentru un tărâm de nevizitat în căutarea definirii”. La finalul ședinței, l-am întrebat dacă e posibil să înnebunesc, iar el mi-a răspuns: “Nu. Când o să scriu o carte despre schizofrenie, o să ți-o dau și pe aia”.

Ultima dată când m-am văzut cu Sorin mi-a spus că am trecut pe lângă ceea ce se numește tulburare psihiatrică. I-am zis că gândurile există încă și că ce se va întâmpla dacă vor reveni: “mai rău decât atât, ce gânduri ar putea să revină ? Ai trecut deja prin asta. Eu cred că, după ce vei fi depășit momentul ăsta, îți vei fi încheiat socotelile cu moartea”. Și astfel s-au încheiat întâlnirile noastre.

ocd res_giorge_roman

Uneori, mi se pare că am fost dintotdeauna îngrijorat. Alteori, că mereu am fost relaxat. Așa e viața, spun bunicii noștri, părinții și chiar oameni din generația mea care nu au trecut (încă) printr-un moment psihologic. Când vorbești despre mințile oamenilor trebuie să faci tot posibilul să alegi cuvinte care să nu lase loc de interpretări.

Încă, pentru că am convingerea că tuturor oamenilor din generația mea li se va întâmpla să treacă printr-un astfel de moment. Sorin îmi spunea că și părinții și bunicii noștri aveau stări și gânduri similare, dar pur și simplu nu le băgau în seamă pentru că miza socială era alta. În comunism oamenii luptau pentru supraviețuire. Așa am fost crescuți și noi, copiii anilor ’80. Am fost antrenați de familiile noastre pentru un război care nu avea să se întâmple.

La un moment dat, normalul generației de dinainte a devenit, pentru noi, clinic. “Așa se întâmplă, din păcate, cu fiecare generație. La un moment dat, tabloul în care părinții noștri ne-au învățat să trăim nu mai corespunde realității, și atunci fiecare se întreabă: eu ce fac, cum continui? Acum avem o generație cu interval de vârstă 20-45 de ani care suferă de același sindrom. Un sindrom pe care eu l-am denumit «ce caut eu în viața mea?»”, mi-a spus Sorin.

Îmi e frică de când aveam 7-8-9 ani. În 1988 ne-am mutat într-un apartament nou, în care aveam camera mea și atunci anxietatea a luat pentru prima dată forma obsesiei. Îmi imaginam că din spatele șifonierului va ieși ceva care îmi va face rău, un rău negru și abisal cu care ar fi urmat să mă lupt. Nu știu cât timp a durat această obsesie, luni, ani, cert e că acela a fost primul “episod” de OCD.

Ca majoritatea copiilor, am dezvoltat jocuri și superstiții despre tot felul de lucruri lipsite de sens, legate, de cele mai multe ori, de religie și de numărat – numărul stâlpilor, al porțiunilor vopsite de pe benzile discontinue de circulație, al copacilor. Habar n-aveam că între aceste superstiții și “răul” de după șifonier ar fi putut exista o legătură. Poate că nici nu era, poate că superstițiile aveau legătură cu alte frici.

Comportamentul compulsiv e un mecanism care face fricile și obsesiile mai ușor de suportat. De cele mai multe ori, cel care suferă de această tulburare uită cum a dobândit anumite obiceiuri și ce rost au ele, dar continuă să le urmeze cu strictețe. Unele ritualuri ajung să se transmită de la o generație la alta, devenind tradiții de familie, mituri, poate chiar religii. Poate că, tradițiile sunt, de fapt, compulsii împotriva unori frici devenite, în timp, ritualuri. În orice caz, cred că niciun copil din generația mea nu s-a gândit vreodată că o superstiție copilărească ar fi, de fapt, o compulsie și că ele nu aduceau noroc, așa cum spuneam noi, ci voiam de fapt să ne protejeze de rele.

Zilele trecute îmi povestea o prietenă că în copilărie număra găurile din capacele canalelor pe lângă care trecea, majoritatea aveau cinci găuri și dacă găsea unul cu patru găuri nu-știu-ce însemna.

“Când erai mic nu dormeai singur? Noaptea nu te duceai la baie?”, m-a întrebat Cristi, terapeutul de acum. “O aveai și pe aia cu pisica neagră, ce făceai dacă trecea o pisică neagră prin fața ta?”

De regulă, aceste ritualuri fără sens sunt elementele de magie în tulburarea obsesiv-compulsivă. Cei care suferă de această formă de anxietate cred că există o legătură fantastică între diferite obiceiuri și situații de viață. Eu nu părăsesc o locuință fără a trece pragul cu piciorul drept, crezând că o să-mi meargă bine dacă fac asta.

Magia obsesiv-compulsivă nu are legătură doar cu norocul sau ghinionul, e un traseu mental care servește unei anxietăți. Când îi crește nivelul anxietății, suferindul vrea să ceară iertare cuiva, lui Dumnezeu, crezând că astfel acea situație va fi evitată. Asemenea momente sunt reacții umane aproape primare, fiind puternic înrădăcinate cultural, dar asta nu înseamnă că n-au și o dimensiune clinică. Magia hrănește anxietatea sau obsesia, ca un sofism care nu doar că pare a fi adevărat și evident, nu este, dar care, în cele din urmă se întoarce împotriva celui suferind.

fincac_kadna-2

Am ezitat, m-am gândit, m-am frământat dacă să scriu sau nu acest text. Mi-am pus problema că, dacă voi scrie un text despre OCD, ceva rău se va întâmpla, boala va avansa și lucrurile vor fi din ce în ce mai greu de suportat. Gândurile astea pot să ajungă foarte departe, unii pot să creadă că dacă nu se dau jos din pat într-un anumit fel sau nu ating cu piciorul un prag, să zicem, atunci urmează să moară, ei sau cineva apropiat lor.

Momentul în care OCD-ul crește la maxim e ca un torent de gânduri și îngrijorări, împotriva voinței celui care le are. E ca și cum te-ai teme că ai putea face ceva care e contrar structurii tale.

Oamenii se tem că se vor sinucide deși nu vor, că vor ajunge la închisoare deși nu comit infracțiuni, că vor omorî pe cineva deși nu sunt criminali și așa mai departe. Apoi își vor spune că, de fapt, ei sunt infractori, că vor să se sinucidă sau că vor omorî pe cineva și astfel acel torent de îngrijorări se va înteți.

Până când? Și ce se va întâmpla? se întreabă oricine care nu a avut momente obsesionale, dar mai ales noi, cei care suferim de această tulburare și care nu vedem decât cele mai grele și mai negre ieșiri din aceste obsesii.

“E ca o cocă”, îmi spune Cristi în timpul unei întâlniri. “O cocă pe care o lași la crescut și care crește și crește și tot crește. Și, la un moment dat, găsești un ac cu care o înțepi. Și gata, se duce”.

“Trebuie să încerci să-ți dai seama că, oricât de reale îți par ție gândurile astea și oricât de grele, nu există niciun motiv de îngrijorare, sunt doar gânduri, nu o să se întâmple nimic, nu e ceva grav”, zice și Ioana Bădulescu, psiholog cu mai multe specializări și singurul om cu care vorbesc în fiecare zi câte o oră, uneori și mai mult, deși nu împărțim aceleași gene.

“Ce-i cu gândurile astea? Nu e nimic, ce să fie, niște fâsuri ale creierului. Dacă se întâmplă? Se întâmplă cam cum s-ar întâmpla să ne lovească pe noi, acum, un meteorit. Evident, se poate întâmpla, dar nu se va întâmpla”, spune Sorin. Într-un final, singur sau cu ajutor, cel chinuit de obsesii ajunge să-și dea seama că îndoielile și îngrijorările sunt cheile suferinței lui. În trecut, tulburarea obsesiv-compulsivă era cunoscută sub denumirea de “boala îndoielii”.

Apare o nouă întrebare, poate cea mai grea dintre toate: “Pot eu trăi fără OCD?”. Eu mă aflu în punctul în care răspunsul cel mai plauzibil pare a fi: “Nu, dar nu contează, neapărat”. Până să ajung, însă, la acest răspuns, am trecut prin frământări groaznice.

Dacă cheia bolii este îndoiala și îngrijorarea, cum fac diferența între o dilemă firească și o dilemă bolnavă? Cum îmi dau seama care frământare e reală și care nu? Ce e real și ce nu e real? Sunt întrebări la care nu am găsit răspunsul, dar care știu că fac parte din OCD și că vor trece. La un moment dat, mă jucam atât de mult cu ele, încât mi se părea că nimic nu e real, că lucrurile pot fi reale și ireale în același timp.

La prima ședință cu Cristi i-am spus că, uneori, mi se pare că nimic nu e real, iar el mi-a răspuns: “Eu sunt real? Tu ești real? Tot ce se întâmplă e real”. Acestea nu sunt cele mai grele întrebări pe care poți ajunge să ți le pui. Sunt suferinzi ai acestei tulburări care ajung să se întrebe dacă ei sunt ei. E o boală a reducerii la absurd a ceva ce este, de la început, absurd.

Am mereu în minte vorbele Ioanei: “Asta trebuie să știi, că nu există altă miză și nici un alt scop, asta e tot, teroarea și chinul ăsta, tot acest horror”.

fin_kadna

Dintr-o dată, după ce am scris asta, a început: o înlănțuire de gânduri imposibil de oprit, care a pornit de la așezarea acestor gânduri într-o formă structurată, coerentă. Deci sunt reale!, mi-am spus. A trebuit să vorbesc cu Cristi despre asta: “Toate gândurile sunt reale, doar că unele sunt realiste, altele nu. Gândurile astea nu sunt realiste, doar că tu investești mai mult decât trebuie în ele”.

O zi întreagă nu am mai scris nimic. E amuzant că am descris momentul de anxietate deschizând paragraful cu “dintr-o dată” – e vorba despre un gând intruziv, nedorit, specific anxietății, pe cât de oribil și de chinuitor, pe atât de inofensiv. Am descris starea ca fiind un “moment”, ceea ce înseamnă că am delimitat-o clar de restul gândurilor firești. În abecedarul psihiatriei se spune că e ca o schizofrenie în care nu pierzi niciodată contactul cu realitatea, cele două se separă exact în punctul care desparte boala de tulburare și, evident, viața de moarte.

Anxietatea îi propune celui cuprins de ea două mari teme sau, mai bine spus, temeri și griji: nebunia și moartea. Când anxietatea ia forma obsesiv-compulsivă, cele două pot deveni obsesii. Cel care suferă va gândi și supra-analiza, își va spune că e real, că asta vrea, se va chinui. Pentru a-și întreține anxietatea, face tot posibilul să se fals-convingă că una sau cealaltă se va întâmpla.

Unii psihologi spun că obsesiile despre moarte sunt fantasme prin care se eliberează tensiunile acumulate, emoții precum furia, că, practic, trăiești moartea. De multe ori acestea sunt asociate cu/produs al altor tulburări psihice, diferite depresii. Tot de multe ori, viața celui care le trăiește poate fi pusă în pericol.

E important ca oricine are gânduri legate de moarte să consulte un psiholog sau psihiatru pentru a începe investigații prin care să elimine riscurile, pentru că în tulburările psihologice diagnosticul cel mai corect e unul customizat pentru fiecare pacient.

De când am început ședințele, Cristi îmi spune: “explorează, explorează, explorează”. Din păcate, OCD-ul te minte. Gândurile și sentimentele nu sunt adevărate, iar pe măsură ce explorezi obsesia te alegi cu o seamă de gânduri, idei, concluzii la fel de neadevărate ca obsesia. În final, poți să ajungi să crezi că ai aflat de ce te minte propriul creier, dar chiar și așa, chinul nu e gata. Apar dubii despre răspunsurile pe care le-ai găsit; le anulezi și le contrazici și, în final, te învârți în același cerc.

Tulburarea obsesiv-compulsivă nu “se termină” printr-un raționament, la fel cum nici nu începe logic. Cu toate astea, obsesia se consumă la fel cum a început. În ceea ce mă privește, obsesiile nu au mai revenit. Le vizualizez pe toate ca pe niște straturi maronii, vâscoase, depuse undeva în abisul personalității mele, inactive. Atunci când obsesia este activă, însă, e un coșmar: “Dintre toate lucrurile care tu ești, stăpânul cățelului Zero și a pisicii Roz, prieten, fiu, amuzant, creativ și toate lucrurile care mai ești tu, ești și un creator de auto-coșmaruri, ca să zicem așa” mi-a spus o dată Sorin.
Uneori, prins în obsesie, mă gândesc că gândurile se vor înteți și vor deveni din ce în ce mai “reale” până atunci când nu voi mai face deosebirea între ceea ce este adevărat și ce nu: “Faci foarte bine deosebirea. Gândurile nu or să devină mai puternice de atât. Dimpotrivă, după ce o să ieși din perioada asta, o să ai pielea și mai tăbăcită”, îmi spune Ioana. Faptul că știi întotdeauna ce e adevărat și ce nu face diferența între OCD și schizofrenie, exact cum îmi spunea Cristi.

Gândirea obsesională funcționează, conform “International OCD Foundation” (link), ca o schizofrenie pe un subiect, respectiv pe obiectul obsesiei, pe acel ghem de gânduri. Deși nu poți întrerupe obsesia pentru că știi că nu are sens și că nu vrei acel lucru de care te temi, ea nu se amestecă cu realitatea, ca în cazul schizofreniei. Iar ajung la vorbele lui Sorin că “obsesiile nu se întâmplă”. Într-un limbaj popular și superficial, e ca și cum ai fi nebun și normal în același timp.

Din acest motiv tulburarea obsesiv compulsivă nici nu este considerată o boală psihică: “Bolile psihice, serioase, care implică internări, tratamente, medicamentații, pe lângă terapie, au un vârf în intervalul 24 și 27 de ani. La 32 tu ai trecut, deja, de asta”, mi-a explicat Cristi, pentru a-mi mai coborî puțin anxietatea.

Dar o tulburare poate apărea oricând în viață, iar cele mai multe vin pe fondul unora anterioare, neglijate la momentul respectiv sau pur și simplu nerecunoscute, cum ar fi o depresie.

“Americanii îi spun «tulburare». «Tulburare» pentru că trece. Cele mai profunde depresii le-am văzut la pacienți care au suferit un eveniment medical concret în urma căruia nu și-au revenit așa cum se așteptau. Pacienții care au avut un accident vascular, de exemplu, cărora li s-a spus că în șase luni își vor reveni și care, după șase luni constată că starea lor de sănătate nu s-a modificat așa cum sperau, riscă să pice în niște depresii foarte adânci”, mi-a povestit Sorin.

“Deci ai avut semnale. Ai avut semnale pe care le-ai ignorat și, cu cât a trecut timpul, OCD-ul a devenit mai creativ”, mi-a zis, la un moment dat Cristi. Care au fost acele semnale ale tulburării obsesiv-compulsive și cine sau ce anume a devenit mai creativ? Evident, OCD-ul. Ar fi greșit să spun “eu” în loc de OCD, pentru că mi-l asum și-l resping în egală măsură, îl asum ca fiind o parte din mine, dar nu ca pe ceva care mă caracterizează, sunt mult mai mult de atât, e doar o bucățică din mintea mea.

*** 

La un moment dat, monștrii din copilărie au dispărut. Cred că aveam în jur de 10 ani. Dintr-o dată, obsesia s-a oprit, nimeni și nimic nu a mai ieșit de după șifonier, nici o frământare sau grijă nu a mai luat această formă obsesională. Cristi a denumit acest moment “descoperirea sexualității”. Probabil. Nu am contrargument și nici motiv să-l contrazic, cert e că s-au oprit și mă bucur că s-a întâmplat asta. Înseamnă că eu funcționez și pot funcționa și fără aceste obsesii.

Adolescența și prima parte a tinereții au fost mai pline decât la majoritatea, în sensul bun, de acumulare de experiențe de tot felul, toate cu deznodământ fericit. Așa mi-am construit identitate, curaj, încredere.

Apoi, la 26 de ani, mintea mea a furat o frântură de realitate pe care a transformat-o într-o obsesie. Am început să mă gândesc că dacă sunt urmărit? și dacă voi ajunge la închisoare?, dar, în spatele acestei obsesii concrete, se desfășura, pe toate planurile, ideea de lege. De proceduri legale, de infracționalitate și criminalitate. Am început să citesc despre toate astea, încercând să pun capăt obsesiei și, pe măsură ce citeam, o alimentam. Credeam că a citi și a mă informa erau mijloacele prin care îmi puteam confirma sau infirma gândurile.

Eram într-o bulă psihică din care nu am putut ieși timp de un an. Poate chiar mai mult. Întorceam pe toate părțile ideile legate de infracționalitate. Vorbeam des despre ele și ceream diferite asigurări oamenilor foarte apropiați. Apoi s-a oprit, nu știu cum. Când s-a încheiat obsesia am înțeles ce înseamnă legea și pedeapsa. Știu suficient încât să nu-mi mai pun problema, știu exact ce e bine și ce e rău pentru mine

După un an a apărut una nouă, legată de cancer. Dacă am cancer? “Nebunia” a luat-o de la capăt. Pe rând, m-am gândit că e posibil să am cancer la cap, pancreas, stomac, ficat, plămâni, limfatic și poate au mai fost și alte cancere, dar nu mi le mai amintesc. Interpretam orice reacție a organismului ca pe un simptom, sau mai multe, de cancer. Am început să citesc, evident, despre cancer. La fel, au început și discuțiile cu oamenii din jur, legate de cancer și diferite asigurări.

Mi-am făcut analize, am fost la diferite controale, am făcut raze pe care nu le făcusem vreodată, la plâmâni sau RMN. Obsesia despre cancer a durat tot cam un an, cu intensitate maximă în primele șase luni. Apoi a trecut. Nu se duce niciodată brusc sau “ca printr-o minune”, trece treptat, fără să-ți dai seama. Ca o ploaie care durează săptămâni întregi, apoi plouă din ce în ce mai mărunt, apoi constați că ploaia s-a oprit, dar cerul e încă înnorat. După multe zile de nori, îți dai seama la un moment dat că a ieșit soarele. Din obsesia cu cancerul am aflat că acest diagnostic înseamnă începerea unui război pe care trebuie să fii pregătit să-l duci. Acum sunt pregătit, dacă va fi vreodată nevoie să duc această luptă.

***

Primul atac de panică l-am avut la 29 de ani și jumătate. Târziu, spune Cristi. Am avut atâtea atacuri de panică, încât, de la un punct nici nu le-am mai băgat în seamă și au început să se rărească. Ultimul cred că l-am avut acum câteva luni. Apoi a urmat anxietatea generalizată și, o dată cu ea, ideea că o să înnebunesc. Prin “înnebunit”, mă gândeam la “posibilitatea ca toate gândurile și fantasmele date de anxietate să se transforme în schizofrenie”.

Știu că nu există nicio șansă să fac schizofrenie și, oricum,  nu drept urmare a unui astfel de proces, așa cum mi l-am imaginat eu, derivat din anxietate. “Schizofrenia” a durat un an, poate puțin peste.

Apoi a urmat o obsesie scurtă după un control de rutină în care am crezut că am tensiunea crescută și că voi face accident vascular sau infarct. Îmi luam tensiunea de 9, 10, 11 ori pe zi, poate și de mai multe ori. Am făcut analize complexe și raze în urma cărora a rezultat că nu am absolut nimic.

La sfârșitul verii a început o nouă obsesie despre boli psihice și moarte și, în sfârșit, am decis că a venit momentul să fac ceva. Am văzut doi psihiatri și am stat de vorbă cu cinci terapeuți încercând să aflu răspunsul la întrebarea “de ce mintea mea îmi spune că urmează să se întâmple ceva ce eu nu doresc să se întâmple?”. Toți mi-au spus că nu e nimic grav, că nu e cazul de tratament și că nu mă aflu în niciun fel de pericol, dar scenariile catastrofice și overthinking-ul încă nu s-au oprit. Evident, mulți se pot întreba «de ce să-ți fie frică de ceva ce nu vrei? N-are niciun sens!». Răspunsul ar fi că citirea articolului până în acest punct nu are niciun sens, dacă asta e întrebarea care se pune. Dar, ca idee, s-a constatat că oamenii care suferă de această tulburare au o inteligență peste medie. [ nota editorului – :)) ]

Sigur, există și abordarea medicală. Conform acesteia, se estimează că una din o sută de persoane suferă de tulburarea obsesiv-compulsivă. Este vorba de o medie, fiind o tulburare în care contextul socio-cultural are un rol important. O părere personală e că românii au un context socio-cultural care se potrivește ca o mănușă cu tulburarea. Imaginarul colectiv este bogat în superstiții, de cele mai multe ori în legătură cu scenarii catastrofice; religia are un rol determinant cultural, este una arhaică, în care “păcatul” și “pedepsele” sunt des menționate.

Între imaginea creierului unui pacient care suferă de tulburarea obsesiv-compulsivă și cea a unei persoane normale s-au constatat diferențe: se crede că “boala” are legătură cu nivelul scăzut al serotoninei, un neurotransmițător. În cazul pacienților care suferă de OCD, nivelul serotoninei este extrem de scăzut. Asta face ca diferite părți ale creierului să nu comunice corespunzător între ele. Nivelul scăzut al serotoninei e un simptom comun cu depresia, astfel că tratamentul medicamentos pentru tulburarea obsesiv-compulsivă e comun cu o parte din tratamentul pentru depresie. Tulburarea obsesiv-compulsivă și depresia nu se exclud una pe cealaltă, OCD-ul poate declanșa depresia, iar gândirea obsesională este parte din depresie.

Eu nu iau medicamente pentru că doctorii și psihologii cu care am vorbit mi-au spus că nu am nevoie. În urmă cu aproape trei ani am urmat un tratament de 6 luni cu escitalopram. Nu a avut niciun efect. Dimpotrivă, în perioada aia anxietatea a luat forma OCD-ului. Nu există un tratament medicamentos special dedicat pentru tulburarea obsesiv-compulsivă. Poate că medicamentele ar putea avea un efect, nu știu, dar efectul antidepresivelor nu s-a dovedit decât în cazul depresiei și anxietății severe. ”E o modă printre terapeuți, să nu mai trimită pacienții la psihiatru”, mi-a spus o prietenă.

De ce să încep să iau pastile dacă nu am nevoie de ele? Asta nu înseamnă că, dacă ar fi cazul, nu aș începe un tratament. În trecut, tulburarea obsesiv-compulsivă a fost descrisă ca ”melancolie religioasă” sau ca ”scrupule”. Nu s-a demonstrat existența unui tratament definitiv al acestei afecțiuni. În afară de terapie care, până la urmă, pare să aibă cea mai mare rată de succes.

S-a constatat că terapia cognitiv-comportamentală dă rezultatele în cele mai multe dintre cazuri, dar nici aceasta nu e o metodă sigură de tratare. Din experiența mea și a altor apropiați, cea mai sigură metodă de ”vindecare” a unei astfel de tulburări este să-i acorzi atenție și să încerci diferite feluri de tratare până când mintea bolnavă își găsește singură o metodă de vindecare.

Cineva apropiat mi-a spus: ”Tu știi că eu am avut diagnosticul maniaco-depresiv (link). Din punct de vedere medical de boala asta nu te faci bine niciodată, că e acel dezechilibru chimic constant în creier, care te duce de la manie la depresie și invers, tot timpul și constant. Teoretic, pentru asta iei tratament toată viața. Și uite că eu nu mai iau nicio pastilă de patru ani, fac doar terapie.”

Pacientul care dezvoltă obsesii în OCD o face pe teme care nu îl caracterizează, tocmai pentru că scopul unei obsesii e manifestarea unei angoase. Obsesiile și îngrijorările în tulburarea obsesiv-compulsivă sunt, de obicei, comune, deși fiecare individ care suferă de OCD își ”găsește” singur obsesii care să-i servească angoaselor. Cele mai comune obsesii sunt legate de boli infecțioase, religie, sexualitate și, în general, de spaimele culturale ale momentului. În prezent, persoane cu OCD ar putea dezvolta obsesii despre terorism sau cutremur.

Ca să explic cum funcționează o obsesie și cum mintea ”alege” doar subiectele cele mai înspăimântătoare, o să spun cum aș putea dezvolta eu o obsesie sexuală. Nu întâmplător am ales obsesia sexuală, pentru că niciodată nu am avut una și mă gândesc că e foarte posibil ca la un moment dat, în viitor, să trec printr-o perioadă de astfel de obsesie. La rândul ei, această presupoziție e o anxietate de anticipație.

Majoritatea oamenilor care fac obsesii sexuale își aleg ca subiect ”riscul” de a fi gay. Întrebările pe care încep să și le pună sunt aceleași ca în cazul ”sinuciderii” în OCD: Dacă sunt gay? Sunt gay! Oare îmi plac persoanele de același sex? Oare am fost dintotdeauna gay ? Dacă, de fapt, sunt gay și nu știu încă? Întrebările pe care ți le pui sunt, de multe ori, de anxietate existențială.

Ca parte a ritualului compulsiv, menit să combată obsesia, pacientul pune aceleași întrebări și celor din jurul său. Cea mai mare parte din susținerea pe care apropiații și familia i-l dau cuiva care trece printr-un episod obsesiv constă tocmai în oferirea de astfel de asigurări – că obsesia celui care suferă nu se va îndeplini, că nu este reală și că se află în afara oricărui pericol. Ceea ce la prima vedere poate părea un efort suportabil, dar care, în realitate, este un coșmar și pentru cei din jurul pacientului. Acesta poate vorbi ore în șir, luni de zile, despre același lucru. În literatura de specialitate sunt menționate numeroase cazuri de persoane cu OCD părăsite de familii sau de partenerii de viață care nu au mai putut suporta obsesia celui sau celei cu care trăiau.

În cazul meu, nu aș face niciodată o obsesie sexuală de tipul ”dacă sunt gay?”, pentru că dacă aș fi gay sau bisexual, nu ar fi ceva care să mă preocupe în vreun fel anume, nu sunt niște posibilități care să mă sperie. Șansele ca eu să fac obsesie pe dacă sunt gay? sunt foarte mici, spre nule. În schimb, aș putea face o obsesie îngrozitor de chinuitoare care să se numească dacă sunt pedofil?, care mi-ar da bătăi de cap o lungă perioadă de timp. După care aș trage o concluzie clară asupra sexualității mele, concluzie pe care o știu, deja, dar care ar trece printr-un ”test” al OCD-ului.

Exact din acest motiv, în secolul 17 se spunea despre cei care sufereau de tulburarea obsesiv-compulsivă că aveau ”scrupule”, referindu-se la o îndoială de după, în care pacientul chestionează ceva ce știe, deja, de care se teme și în legătură cu care, la un moment dat pe parcursul vieții, se întreabă dar dacă?.

E ca un voal care ți se pune peste minte. Cam așa se simte un episod de gândire obsesională: mintea se setează la parametrii obsesiei și începe să conducă după regulile impuse de ea, de chestionare continuă și constantă a oricui și a orice, o explorare a sinelui vecină cu schizofrenia în care poți ajunge să te întrebi dacă tu ești aceeași persoană cu tine însuți. O călătorie nebună și nebunească din care ieși cu niște răspunsuri și concluzii mai mari și mai numeroase decât te-ai fi gândit vreodată în timpul obsesiei.

Poate că unii oameni pur și simplu evoluează așa. ”Eu” real, așa cum mă știu dintotdeauna, rămân undeva, departe, pe fundul minții mele, ca un copil persecutat și terorizat de un adult rău și întunecat. ”Mi-e frică că, la un moment dat, ăsta mare îl va anula pe ăla mic”, i-am zis, la un moment dat. ”Nu o să se întâmple asta.”, a răspuns Cristi. “Uneori adulții sunt luați de mână de copii și duși acolo unde vor ei să fie.”

O să scap vreodată de OCD? Cine știe, nu cred. În acest punct al călătoriei am ajuns acum. Sau e partea de OCD din mine care răspunde ”nu cred” pentru că se teme că, la un moment dat, ne vom despărți. Cu cât eu voi ști mai multe despre ea, cu atât ea va ști mai multe despre mine, ăsta este motivul pentru care sunt șanse să nu ne despărțim. Dar, ca-n orice relație, e foarte posibil să ne plictisim unul de celălalt și, cu timpul, să ajungem să nu ne mai băgăm în seamă prea des. ”Nu te mai speria atât de tare. Lasă-l să treacă prin tine. Schimbă perspectiva. Încearcă să faci chestii pentru alții”, îmi spune, în fiecare zi, Ioana.

Când ies în oraș sau când merg la job, în societate, în general, mi se întâmplă ca oamenii să mă perceapă ca arogant, mulțumit de sine și neinteresat de ei. De multe ori, percepția e una corectă dar, la fel de des, chiar în momentul în care aceste păreri se formează în mințile celor din jur, în a mea se desfășoară cele mai înfricoșătoare spaime și coșmaruri și îngrijorările despre ele mi se derulează incontrolabil. Apoi încep discuții cu lumea din jurul meu și, ușor, ușor, dispar: ”Baubaul din copilărie nu mai există, dar mintea ta nu știe să funcționeze fără el. Cine să mai iasă acum de după șifonier ca să te sperie? Acum, ca să-ți fie frică, mintea creează ceva care te face să crezi că e real, tocmai ca să poți să-l crezi. Nu mai există Baubaul de după șifonier, Baubau e acum în realitate, sub diferite forme. Dar tot nu e real și știi că nu e real”, mi-a zis Sorin.

La un moment dat, într-una din zile, când te aștepți să începă groaza, îți dai seama că nu o să se întâmple asta. Nu știu niciodată de ce, pentru că, pur și simplu atunci nu ”mai poate”, așa e sentimentul.

Obsesia e înlocuită cu gânduri bune despre sine și viitor, care se înlănțuiesc firesc și astfel daydreaming-ul revine ca și cum nu ar fi lipsit niciodată de acolo, gândurile se transformă în planuri și idei pe care decid să le urmez, mă gândesc la viitor, fac poze, mă gândesc la ce o să mai scriu, cu cine o să mă mai văd, la ce o să mai vorbesc.

Îmi cumpăr o sticlă de Pepsi, o desfac, miros băutura și, în sfârșit, pot să beau fără să mă gândesc că o să încep să mă agit și frământ din cauza cofeinei. Mă așez să am un cadru larg în fața ochilor și mă uit până departe, până ce termin de băut sticla de Pepsi. Apoi îmi adun gândurile bune și plec cu ele, să le împărtășesc și altora: la Control, la Casa Jurnalistului și pe unde mai umblu eu.

***

Un eseu de Mihnea Mihalache-Fiastru
Ilustrații, în ordinea apariției: Maria Gucci, Ana-Maria Grigoriu, Giorge Roman, Kadna
Bonus: ascultați un podcast pe tema asta de la americani.

1k
shares
Share pe Facebook
Tweet
Share on Google+
+

Type to Search

See all results