Avatar

Cãrãuşa

O româncă eliberată dintr-o închisoare braziliană povestește cum a ajuns să facă trafic internațional de droguri.

Ce-ai făcut singură în Brazilia?

O fată slabă și palidă, într-un hanorac roz, se blochează în fața funcționarei de la ghișeul de check-in al aeroportului din São Paulo. 

Funcționara o măsoară din cap până în picioare, vede că n-are bagaj de cală, îi verifică pașaportul de România și biletul spre Doha-Qatar. Continuă cu întrebările: „Cine ți-a plătit biletul? Știi pentru ce e renumită Brazilia? Ce ai vizitat aici?”. Fata bâlbâie în engleză: „my boyfriend payed, I visited… the environment”.

Detaliile se potrivesc în mintea funcționarei ca piesele unui puzzle pe care-l rezolvă zilnic. Îi dă pașaportul înapoi și-i spune să aștepte. Cheamă doi polițiști. Mergeți cu domnii.

Ajung într-o cabină, unde o polițistă o percheziționează. Ridică mâinile ca statuia lui Iisus din Rio de Janeiro. Polițista îi pipăie brațele, sânii și, când ajunge în dreptul taliei, se oprește. Ridică-ți hanoracul. Cu ambele mâini, fata dezvelește un corset.

E căptușit cu cocaină.

02_aeroport_busted_02

Aprilie 2011

Cu două săptămâni înainte, Andreea era într-un oraș de la malul mării, în bucătăria prietenului ei, un nigerian student la medicină în România. Stătea de vorbă cu o tipă pe care o cunoscuse cu o seară înainte, la biliard. „Am văzut că suntem din același oraș și de-aicea ne-am dat la bârfă.”

Andreea i-a spus că tocmai și-a pierdut jobul. Avea 28 de ani, terminase facultatea și masterul la o universitate particulară și mai lucrase prin restaurante și un cazino. În ultimul an a fost babysitter, dar mama copilului a fost dată afară de la serviciu și n-a mai putut s-o plătească.

„Se apropia nunta lu frati’miu și voiam să-i dau o sumă ca lumea, voiam să am și eu țoale, două ținute. Mai voiam să-mi cumpăr un laptop, să-mi plătesc dizertația, să dau iar de carnet, că picasem și plus să am bani, să încep de undeva, că rămăsesem iarăși fără.”

Noua prietenă, o tipă scundă și plinuță, a venit cu soluția: zbori în America de Sud, iei niște kile de drog, te întorci cu ele și te umpli de bani.

N-ai vrea și tu să faci asta?

„Mi s-a părut SF. Dar când mi-a zis «și eu am făcut, și maică-mea face, pune în tocuri», neștiind absolut nimic despre afacerea asta, te încânți.” N-au cum să te prindă, i-a spus, băieții ascund bine marfa.

Recompensa: 2000 de euro.

„Pe moment i-am zis că nu, nu… și dup-aia, când a continuat să vorbească că uite-așa și bla bla bla, m-a convins tot atunci. M-a încântat suma asta de bani pe care n-am avut-o niciodată. Eram sătulă, scârbită de umilință și de lipsa de bani care m-a omorât, m-a terminat, m-a pisat, m-a ros, ani de zile.”

Au bătut palma şi au stabilit că Andreea va pleca în Brazilia peste o săptămână.

droguri-in-pantofi-poza-net-45sursa: poliția braziliană

„N-am căutat nimic pe net despre droguri sau pedepse. Nu știu ce s-a așternut pe mintea mea că nu există nicio șansă să fiu prinsă, nici măcar un gram.”

Plecarea era înaintea Paștelui, așa că le-a spus părinților că-l petrece cu o prietenă. Tatălui ei i s-a părut ciudat, că nu lipsise niciodată de acasă de sărbători, dar nu s-a împotrivit. „La 28 de ani nu mai puteai să-i impui.”

Prietenul ei nigerian, cu care era de trei luni, i-a spus: «Dacă vrei să faci asta, uită de relația noastră». Andreea i-a răspuns: «Decizia e deja luată».

În rest, nu s-a mai consultat cu nimeni. „Cu cine să vorbesc, crezi că prietenele mele știau de trafic? Să-i fi zis prietenei mele cele mai bune, știam ce-o să-mi zică: fată, tu ești nebună la cap?”.

După o săptămână, Ioana i-a dat instrucțiunile: mergi la Istanbul, te cazezi la un hotel și îl aștepți pe un nigerian [alt nigerian!]. O să te scoată în oraș și o să-ți ia haine, apoi îți dă biletul de avion spre Brazilia și bani de cazare. 

Nu i-a spus ce și cât drog o să transporte, doar că o să-l aibă ascuns în bagaj. I-a dat 50€ pentru autobuz până în Istanbul și mâncare de drum. „Asta a fost tot ce mi s-a explicat aici în România.”

Și-a luat la ea doar o geantă de mână maro, cu bretele aurii, în care avea două perechi de blugi, două-trei bluze și o pereche de adidași.

„Cu geanta asta am venit. Stai că ți-o arăt.”

geanta cu care a plecat

A pornit cu autobuzul 12 ore până la Istanbul, s-a cazat la un hotel și a stat acolo două zile, până a venit nigerianul și a scos-o în oraș.

„Am fost la un mall și face «Îți plac bijuteriile?» și eu zic «Nu, sunt cu hainele». Dar nu mi-a cumpărat nimic, a zis că-mi face shopping după ce mă întorc. A fost deștept, că eram la început și n-aveam tupeu să insist. Alte fete nu pleacă fără să le cumpere ceva înainte.”

I-a dat biletul de avion Istanbul→Lisabona→Rio de Janeiro, orașul și adresa hotelului la care să se cazeze în Brazilia. Acolo urma să fie vizitată de încă un nigerian, care o să-i dea drogurile.

Andreea a ajuns prea târziu la aeroport și a pierdut avionul spre Lisabona. „Erau semne peste semne, practic aș fi vrut să mă întorc, dar mă gândeam că, dacă am promis, nu mai dau înapoi.” Din banii pe care-i avea pentru hotel în Brazilia și-a schimbat biletul și a zburat a doua zi.

Dimineața aterizează în Rio de Janeiro. Iese pe stradă și o izbește aerul sec și cald. Întreabă în stânga și-n dreapta cum să ajungă în Mogi das Cruzes, orășelul unde trebuie să primească marfa. Află că e la 400 km distanță, aproape de São Paulo; ia un autobuz și după câteva ore se cazează la hotelul ieftin scris pe foaia cu instrucțiuni. O săptămână stă în camera de hotel și mănâncă doar patiserie.

Apare în sfârșit nigerianul din Brazilia şi o scoate la mall. Îi cumpără haine fără metale, ca să nu piuie la aeroport – niște colanți negri și un hanorac larg și roz.

«Am vrut să văd cât ești de slabă.» Nu-i mai pune drogurile în geantă, ci îi aduce un corset cu pachețele învelite în aluminiu și lipite cu leucoplast alb. Îl strânge atât de tare că abia poate să respire. Îi pune în mână biletul de avion São Paulo→Doha→Istanbul și adresa unde trebuie să le ducă la destinație. Încorsetată cu droguri, ia un taxi până la aeroportul din São Paulo, aflat la 50 de kilometri distanță.

Ajunge la aeroport și pășește apăsat cu adidașii albi spre check-in. Se așază la coadă. O să fie bine.

corset cu droguri sursa g1.globo.comsursa: poliția braziliană

La biroul Poliției Federale din aeroport, polițiștii îi dau jos corsetul și desfac pachetele de droguri în fața ei. „Știi că e cocaină?”. Nu știe. „2 kile și câteva grame.”

O bagă într-o celulă luminată de un bec chior. În dreapta e un veceu turcesc, în stânga sunt două paturi. „Mă gândeam că o să putrezesc în închisoare, s-a terminat viața mea.” E la zeci de mii de kilometri de casă. Izbucnește în plâns.

Are dreptul să-și sune familia, dar n-o face. „N-aveam putere să-l sun pe tata și să-i zic «tată, știi, sunt prinsă în Brazilia că am făcut trafic de droguri». Mi-era că leșină”.

13199203_1105587752825455_1608530811_o

Sună telefonul în casa părinților. Răspunde tatăl. E Poliția.

Fata lui, pe care a dat-o dispărută de câteva zile, a fost localizată. E în Brazilia. Într-o închisoare. Pentru trafic internațional de droguri.

Tatăl răsuflă ușurat. „Eu mă gândeam că a ajuns prostituată în Turcia.”

***

Tatăl are 63 de ani, e scund și solid, cu părul cărunt și privirea severă. Prin anii ‘90 făcea săptămânal curse în Turcia la volanul unui autocar. Se întorcea încărcat cu dulciuri și haine pentru copiii lui, dar și cu imagini de coșmar. „În Turcia sunt cele mai păcătoase bordeluri.”

Își privea îngrijorat fata cum crește într-o lume obsedată de bani și combinații. „Când era mică era feblețea mea, eu o protejam întotdeauna, la pieptul meu stătea, păpușica mea, o sărutam, o mângâiam și mă uitam la ea că se face mare și stricăm prietenia.

Românii care au crescut în tranziție s-au trezit într-o lume în care părea că totul e posibil, dar nu au primit educația pentru a naviga prin lumea asta. Se aruncau cu disperare spre bani și majoritatea rămâneau doar cu vânătăi, dar unii chiar se îmbogățeau peste noapte și îi întărâtau și mai tare pe ceilalți.

„Înainte era lumea cam la același nivel, dar acum unu-și trimite copilul cu avionul la școală și altul, pe jos. Eu sunt modest, mă mulțumesc cu ce am, dar ea a fost ambițioasă, a vrut întotdeauna mai mult. Se învățase cu bancnote d-astea mari, de 500 de Euro. Umblase cu un inginer plin de bani.”

Principala revendicare a fetei erau hainele: „Din clasa a opta nu mi s-a mai luat ceva de îmbrăcat. Când am început liceul, n-aveam naiba cu ce să mă-mbrac, țin minte că și plângeam, numai eu știu cum mă chinuiam să strâng banii din alocații să-mi iau un pantalon, o bluză. De câte ori m-am dus la școală, poate cu pantaloni cârpiți, mă săturasem.”

13211004_1105587429492154_454357094_o-2

Tatăl a insistat să nu se angajeze imediat după liceu, ci să facă facultate și master. Apoi i-a găsit job la un mall, printr-o nepoată a lui. „Putea să fie supraveghetoare sau să aranjeze marfa pe raft. Ar fi avut un salariu decent, nu era cine știe ce, dar ar fi lucrat în curat, la căldură, la umbră, până și-ar fi găsit altceva.”

Fata nu voia așa ceva. „Ea tot tindea spre o libertate și visa să aibă cât mai mult. Și îi spuneam «Dar de ce te-ai saturat, ce-ți lipsește? Nu ești îngrădită, ai libertatea să cunoști pe cine vrei». O lăsam să se ducă la discoteci, să se ducă cu tineretu’ să se distreze.”

„Voia libertatea asta deplină.”

inchisoarea cu regim semi-deschis

După două zile în celula din aeroport, Andreea e băgată într-o mașină de poliție, împreună cu o thailandeză și o braziliancă însărcinată, care plânge în hohote. Oare o să ne bată?

Mașina de poliție oprește în fața unei clădiri cu sârmă ghimpată din nordul metropolei. Penitenciária Federal da Capital, cel mai mare penitenciar pentru femei din Brazilia

Andreea e dusă într-un birou unde e înregistrată în sistem. I se controlează bagajele. Asta intră, asta nu intră. “Mi-a lăsat cu mine doar o periuță și o pastă de dinți, ață și un kit pe care mi-l cumpărasem de la chinezesc în săptămâna aia, cu pensetă, unghieră. Hainele n-au intrat, că erau colorate, iar cu blugi n-ai voie înăuntru.”

Următoarea oprire e la spălătorie, să-și ia în primire noile lucruri: o saltea, o pătură, un cearșaf, două perechi de pantaloni bej, una de pantaloni scurți, două săpunuri, două hârtii igienice, două pachete de absorbante.

O funcționară o cheamă pe o boliviancă, ea are un loc liber în celulă. I le prezintă pe Andreea și pe thailandeză. „M-a ales pe mine, zicea că nu vrea thailandeze, că majoritatea sunt împuțite. Nici africance nu voia, că sunt mahalagioaice.”

andreea si bianca de craciun

Pușcăria e supraaglomerată. Celulele au câte două paturi ca două rafturi de ciment, dar au mai pus încă două saltele subțiri pe jos, ca să încapă toate. „Mai era un spațiu din ciment unde stătea televizorul. Dedesubt, erau două spații tot din ciment unde fetele și-au pus lucrurile.”

Celula e deja ocupată de două bolivience și o filipineză, așa că trebuie să doarmă pe jos. Noile colege o inițiază bilingv, în engleză și spaniolă, în viața de dinăuntru. Stabilesc ziua fiecăreia de făcut curat și află că o să poată lucra ca să-și cumpere produse de pe lista de cumpărături. Pe listă sunt treizeci de produse alimentare și de igienă. Poate să își ia maxim două bucăți din fiecare.

Dimineața bea nesscafe la pliculeț cu apă rece. O colegă trage firul de curent de la boilerul de la duș ca să fiarbă apă, cu riscul să se electrocuteze sau să petreacă zece zile în camera de pedeapsă. La prânz și seara primește o caserolă cu orez, legume, carne și două butoiașe de fasole pe care trebuie să le împartă cu colegele de celulă, pâine, salată și ceva dulce.

În prima săptămână nu prea se atinge de mâncare, de durere de ce s-a întâmplat. Colega filipineză se ia de ea, îi e frică să nu leșine. „I-am zis «bă, da’ tu când ai intrat aici, ai putut să mănânci?». «Nu.»”

scrisoarea 2- II

Împrumută câteva cărți în engleză de la bibliotecă, dar mintea îi compune în română alte povești. „Numai gândul ăsta îmi venea: uite unde sunt, ce s-a întâmplat cu mine?”.

O colegă îi dă câteva foi de caiet studențesc, pix, plic și timbre, să-i scrie familiei. Începe două scrisori, una pentru frate, alta pentru părinți. Fratelui îi explică ce a dus-o aici. La sfârșit îi cere un sfat, apoi taie rugămintea cu mai multe linii.

scrisoarea 1 - Copie

Pe telefonul fix din închisoare are dreptul să primească patru apeluri pe an. Dacă vrea să sune ea, trebuie să facă o combinație cu deținutele care au celulare ascunse. O convorbire de șase minute o costă șapte pachete de țigări. Într-o noapte, colegele îi țin de șase și aude, după mult timp, vocea părinților. Le spune că e bine și că se roagă la Dumnezeu să vină repede acasă.

Andreea primește loc de muncă în penitenciar, la ambalat de piese pentru aparatură medicală. Lucrează opt ore pe zi, în condiții minime de igienă, fără mănuși sau mască. 

De câteva ori pe săptămână se duce la cursuri de portugheză, dar i se pare greu și rupt de realitatea din penitenciar. „Eu de-abia am venit în Brazilia și tu mă pui în a doua oră de portugheză să-ți ghicesc ce e goiabada? [un fel de marmeladă din goiaba, un fruct brazilian]. Eu n-am auzit în viața mea.”

În penitenciar mai sunt închise încă trei românce, tot pentru trafic de droguri. „Am împărțit absolut orice. Am învățat una de la cealaltă, am învățat să spăl cu pastă de dinți rufele albe dacă se pătează, să fac tort în condițiile în care nu există aragaz.”

craciun in inchisoare

O colegă din Ghana colecționează timbre din toate țările, așa că Andreea le dezlipește de pe scrisorile ei și i le dă. „Mi-e dor câteodată de momentele alea de dinăuntru. Am avut multe momente fericite, în ciuda faptului că am fost închisă.”

Colega din Bolivia povestește situația care a împins-o după gratii: familia ei nu o ajuta să-și crească bebelușul și era nevoită să-l ia cu ea la muncă, ascuns într-o cutie de carton. Traficul de droguri i s-a părut varianta cea mai bună.

Altă mamă, din Congo, ar vrea să fie cărăușă și după ce se eliberează, că doar așa crede că le poate oferi copiilor ei o viață mai bună. „Păcat, că de fapt era pricepută la multe. Croșeta, împletea căciuli, rochii, fuste, făcea o grămadă. Mi-a făcut și mie cadou niște botoși. Îi am ca amintire, o să-i aduc în țară.”

13187650_1105495379501359_913857587_n

Cu alte colege nu se înțelege. Conflictele izbucnesc de obicei din cauza televizorului sau a curățeniei. „Odată ne-am certat pentru un iaurt de căpșuni”.

Multe femei se iau la bătaie pentru bani. Unele africane se dau pe corp cu ulei de gătit înainte să se bată, ca să nu le separe nimeni. Din cauza asta, penitenciarul scoate uleiul de pe lista de cumpărături.

Printre deținute circulă vestea că la miezul nopții bântuie fantome. În 1992, aici a avut loc un masacru, în care au murit împușcați de poliție 111 prizonieri, în urma unei revolte. Fantomele ar fi spiritele unora dintre deținuții morți atunci.

Andreea crede în existența lor. Merge des la biserica protestantă improvizată în penitenciar și se roagă și la miezul nopții, ca să poată adormi liniștită.

„Sunt și fantome bune și fantome rele. O femeie zicea că vorbea în fiecare seară cu o fantomă bună a unui  nigerian. Îi povestea de una, de alta. O altă deținută zicea că o fantomă rea îi apărea noaptea și voia să o stranguleze.”

andreea la biserica cu fosti detinuti

După zece luni de la arestare, Andreea e chemată în instanță.

„Numai la ziua asta mă gândeam, că știam că ce o să zic o să influențeze câți ani o să iau. Făcusem repetiții, o colegă m-a pus să-i zic discursul înainte.” 

Peste câteva ore primește sentința: 4 ani și 10 luni.

***

Cocaina pe care Andreea trebuia să o aducă în Europa a parcurs drum lung până să ajungă pe abdomenul ei.

Materia primă a drogului sunt frunzele arbustului de coca, o plantă veșnic verde, care se cultivă în special în Columbia, Bolivia și Peru. Pentru un kil de cocaină pură sunt necesare 150 de kile de frunze de coca. Frunzele sunt uscate și amestecate cu kerosen și alte substanțe chimice. 

Din țările de origine, praful alb e transportat pe rute terestre la vecinii brazilieni. Frontierele dintre țările astea au 160.000 de kilometri, așa că traficul este foarte greu de controlat de polițiști.

În Brazilia, cocaina pură e cumpărată de către traficanții care controlează favelele din Rio de Janeiro și São Paulo. Șeful favelei (dono-do-morro) angajează un specialist chimist ca să „boteze” drogul. El îi adăugă alte ingrediente și transformă un kilogram de cocaină pură în două kilograme de cocaină comerciabilă.

Cărăușii care transportă pe teritoriul Braziliei se numesc soldați. Cei care o duc în alte țări se numesc catâri (mulas). Sunt brazilieni sau străini, majoritatea din medii sărace. Un kilogram de cocaină e cumpărat din Columbia cu 2000$, se vinde în Brazilia cu 4500$ și ajunge să coste în Europa aproximativ 50.000$. Brazilia e considerată cel mai important punct de tranzit pentru Europa și SUA.

Unii cărăuși au din start bilet pentru închisoare. Sunt momeli vii. Traficanții le dau o cantitate mai mică de drog și sună la aeroport să îi denunțe. În timp ce polițiștii sunt ocupați cu prinderea lor,  trec neobservați cărăuși care au la ei o cantitate mai mare de droguri.  

Andreea se gândește că și ea a fost o momeală.

scrisorile din inchisoare

„O femeie, străină sau braziliană, este dublu pedepsită atunci când comite o infracțiune. În primul rând, pentru că a săvârșit infracțiunea și în al doilea rând, pentru că e femeie și s-a abătut de la locul pe care societatea se aștepta să-l ocupe”, spune Isabela Cunha, membră a singurului ONG din Brazilia care luptă pentru drepturile deținutelor străine.

Fetele de la Instituto Terra, Trabalho e Cidadania o ajută pe Andreea să comunice mai ușor cu familia. Scrisorile din România ajung foarte greu prin poștă, așa că părinții dau e-mailuri asociației, care le printează și le duce la penitenciar.

Când au probleme legale sau nu li se respectă drepturile, Andreea și celelalte românce mai apelează la Consulatul României din Brazilia. Scrisorile lor sunt fie ignorate, fie .

carnetul de iesire din inchisoare

Într-o după-amiază de noiembrie, Andreea asamblează piese medicale în atelier. O colegă braziliană intră și îi strigă tare prenumele, apoi numele de familie, cu pronunție stâlcită.

Libertate!

„Nu-i adevărat! E o greșeală!” Colegele de la mesele alăturate sar pe ea și o îmbrățișează. «O să-mi fie dor de tine! Promite-mi că o să-mi scrii!»

Are zece minute să-și facă bagajele. „Nici nu știam ce să-mi iau prima oară.” Împachetează în grabă, ajutată de o colegă, apoi predă salteaua și așternuturile. Se duce în biroul șefei de penitenciar, unde primește înapoi geanta maro cu mânere aurii, plină cu hainele din România. Iese în curtea penitenciarului în pantalonii bej de la închisoare și-n hanoracul roz, cumpărat de nigerianul care o încorsetase.

„Am avut o senzație ciudată de fericire. Mă gândeam că o să le spun la ai mei, că n-o să le vină să creadă, lu’ fostu meu, că o să afle. De-abia așteptam, nu-mi venea să cred, mă uitam în stânga, în dreapta, nu-mi venea să cred.” Trecuseră doi ani și șapte luni.

E urcată într-o mașină și dusă la sediul poliției federale din São Paulo. Aici primește un carnețel. Pe copertă scrie cu litere de mână „regim deschis”: timp de doi ani, până în noiembrie 2016, trebuie să rămână pe teritoriul Braziliei și să se prezinte trimestrial la poliție cu carnețelul.   

„Nu-i interesează dacă ai unde să te duci, ceau, la revedere, vezi-ți de drum. Deodată, după doi ani și șapte luni, te vezi afară singură, într-o țară pe care n-o cunoști deloc. Descurcă-te.

Câteva zile a stat la familia unei colege, apoi s-a mutat într-o chirie ieftină cu foste deținute.  La scurt timp, s-a îndrăgostit de un nigerian cu care a făcut un copil și acum locuiesc toți trei într-un apartament din São Paulo. Trăiesc în principal din salariul lui de la o firmă de panificație, dar și ea face bani dintr-un job part-time de traducătoare. „Niciodată n-aș fi crezut că o să vorbesc așa engleză și portugheză. Eu ziceam că nu-s bună de nimic, n-aveam încredere în mine. Acum am un pic mai multă.”

Plănuiește să vină în România în noiembrie, să petreacă sărbătorile de iarnă și apoi să se stabilească într-o țară din Europa, împreună cu noua ei familie.

03_happy_saopaolo_familyViața asta e foarte ciudată, spune tatăl. De când i-a plecat fata se tot întreabă cu ce a greșit el, cu ce a greșit ea, ce forțe misterioase au împins-o de la viața confortabilă pe care spera să i-o ofere, până într-o închisoare din Brazilia.

“Istoria mi-a plăcut întotdeauna. Mă impresionează și niște ruine. Stau și mă uit la ruinele alea și caut să-mi imaginez cum era înainte. Existau generații care nu mai există acum.

În istorie sunt niște farse și răsturnări de situație. O mână de oameni au distrus un popor întreg. Asta înseamnă că au fost ăia mai buni? Nu, așa a fost conjunctura.

Eu consider că viața este programată undeva. Trecem prin niște perioade și bune și rele, avem impresia că alegem să facem chestii, dar suntem programați.

Asta e economia, asta e țara de căcat la noi, care nu-ți recunoaște valoarea, nu-ți asigură condițiile de muncă și de-asta se încântă foarte mulți pentru niște rahaturi.”

***


Un text de Delia Marinescu.

Ilustrații de Matei Branea, concepute într-o după-amiază cu mici, bere și grindină la Terasa Obor.

Complici: Vlad Ursulean, Oana Moisil, Matei Bărbulescu, Radu Ciorniciuc, Lina Vdovîi, Ștefan Mako.


Cum a apărut subiectul?

Am ajuns în São Paolo cu o bursă de master, în ianuarie 2014. Credeam că stau un semestru, dar am rămas aproape doi ani. Povestea Andreei a ajuns la mine după ce m-am interesat la un ONG care este situația deținuților români din Brazilia. 

Ne-am întâlnit la o stație de metrou de la periferia orașului și am mers împreună spre casa unde stătea în chirie cu soțul ei și o fostă colegă de penitenciar. M-am transformat în cărăușa unei povești care mi-a făcut bine și m-a chinuit.

PS: Dacă sunt printre cititori oameni care au fost închiși în America Latină, dați-mi un mail, aș vrea să vorbim despre un viitor proiect documentar.

* Numele personajelor au fost schimbate pentru a le proteja identitatea.

<span style="font-weight: 400;">O româncă de 50 de ani i-a scris consulului să le facă o procură copiilor ei, ca să-i ridice pensia. Consulul Ovidiu Grecea i-a făcut documentul după un an jumate. Femeia are și o problemă medicală. A făcut infecție la un dinte și a așteptat câteva luni să fie primită la stomatologie. În timpul ăsta dinții i s-au infectat unul câte unul. „Când m-au chemat în sfârșit, a trebuit să-i scot pe toți, că au început să se miște.” Acum are obrajii supți, mulați pe gingiile goale care îi sângerează când mănâncă ceva mai dur.</span>

Dă vorba mai departe! →

Type to Search

See all results