„Dau cu capu’ în aparate. Nu pot să mă las de jocurile de noroc. Mă duc să-mi amantez ultima casă.”

Sună un tip, vorbește încet, abia îl aud. De șase luni joacă la păcănele în fiecare zi. „Sunt ca într-un vis, mă duc și iau banii de-acasă, îi bag la aparate, îi pierd, mă împrumut, îi bag la aparate, îi pierd; și mă trezesc bam!, când nu mai am nimic.”

M-a sunat să-l vindec, cum ar veni, să-i dau o soluție miraculoasă ca să scape de boala asta. Lucrez la un hotline de păcănele dintr-un cabinet de psihoterapie – mă caută oameni distruși de jocurile de noroc, rămași fără casă și familie, ca după ani de heroină.

Sunt vreo 600.000 de păcăniști în România, majoritatea bărbați tineri și săraci de la oraș. Criza îi atrage la butoane, vor să facă un ban rapid, cad sub vraja luminițelor colorate și unii pierd tot ce au.

Într-un an am avut un singur caz de jucător care a sunat preventiv – băga ocazional și simțea că-i scapă de sub control. Restul sunt deja dependenți patologici.

Pe Ghimp îl știu cam de zece ani. Într-a noua mi se părea un tip deștept, doar învăța în unul dintre cele mai bune licee din București. Pe la 18 ani, învârtea zeci de grame de iarbă pe săptămână. Lua pe credit și plătea dealer-ul mai mare după ce vindea marfa. Treaba mergea, omul se înțelegea cu prietenii lui și făcea o cârcă de bani.

Acum are 24 de ani și se ceartă mereu cu tovarășii: că se duce prea des la păcănele, că își pierde tot salariul, că fură de la ei și îi minte. Într-o noapte au încercat să dea de el, voiau să-l caute prin cazinouri, dar în care o fi? Până să-l găsească, Ghimp băgase în păcănele toți banii de iarbă.

Îl aștept în față la TNB. Îmi fac o țigară, mă așez pe scări și sper să nu-mi dea țeapă. Apare și mergem într-o cafenea din apropiere. E înalt și foarte slab, cu o cască de păr negru pe cap. Are fața osoasă și își strânge buzele ca să-și acopere proteza ciobită, care îi tot cade din gură. Pe tricoul lui alb scrie Quit Making Sense.

Îmi zice direct: „N-am mai jucat de aproape o lună. Ultima dată am pierdut șase milioane. Mi-am dat seama că-s prea prost și mi-a tăiat basu’”. Pune coatele pe masă și toarnă tot, ca un elev adus în cancelarie.

Acum vreo trei-patru ani a mers prima oară la păcănele cu un tovarăș. Ghimp nu juca, doar se uita la prietenul lui. „Îi ziceam că e oligofren, că aruncă banii aiurea. Vedeam cum nu se mai ridică d-acolo, că are douăj’ de milioane în mână și nu vrea să plece, el nu, nu, mai joc, mai joc.”

După ce a mers de cinci ori la aparate ca să-și certe prietenul că pierde bani aiurea, a băgat și el zece lei. Și a câștigat. „oOOOoo, bucurie! Am continuat să merg. De fiecare dată îți dorești mai mult. La început bagi 50 de lei, scoți 150 și fugi fericit din cazino. Dar cu cât ești mai dependent, cu atât îți pui praguri mai mari”. Acum nici el nu se oprește dacă are câteva milioane pe plus.

Gagică-sa, cu care a fost cinci ani, făcea scandal că arunca banii la păcănele. După ceartă, el se răcorea tot la butoane. Zice că păcănelele i-au despărțit.

Stă cocoșat și-și dirijează cuvintele cu mâna: „Când mă certam cu aia, direct – ca să nu-mi mai fac nervi, ca să n-o bălăcăresc, să nu mă duc să-i sparg geamul, mă duceam la cazino și nu mă mai gândeam la nimic. Gen cât sunt acolo, am creierul gol, e… piua, ca să zic așa, nu mai gândești nimic, nu mai ai nimic în cap și, într-un fel, asta mi-a plăcut atunci, pe moment.”

Rupe în bucățele plicul de zahăr de la cafea și continuă: „ziua noastră era pe paișpe’, gen, și, în mod subconștient, pe paișpe’ în fiecare lună eu mă duceam și-mi pierdeam banii. Și mi-am dat seama de lucrul ăsta după vreo trei-patru luni în care am făcut asta consecutiv, în care eu pe paișpe’ mă duceam și-mi distrugeam toți banii și nu plecam d-acolo oricâți bani mi-ar fi dat.”

Îl fascinează că dependența de păcănele funcționează așa bine fără să bage chimicale în el, totul e din psihic. De fiecare dată când te joci, dopamina îți inundă creierul mai tare decât atunci când faci sex. Nimic altceva nu i-a dat tremuriciul de nervi sau de bucurie. „Speranța te trage în cazino. Că dacă trebuie să dai a doua zi douăj’ de milioane și tocmai ți-ai dat gherlă de douăjcinci, îți cam tremură chiloții pe tine. Și îți vin în minte toate șmecheriile din lume, posibile și imposibile.”

Toată familia lui este cuminte și religioasă. Frați cu studii și joburi serioase, mama la mănăstire, tatăl pensionar.

„Taică-miu s-a supărat rău pe viață din cauza mea, dar n-avea ce să facă. Maică-mea e direct extremistă cu religia, s-a mutat la mănăstire. N-au nici cea mai vagă idee ce-nseamnă un viciu. Nu mai zic de toate drogurile, care mi-au ajuns în creier și mi-au schimbat creierul; câte timbre și câte toate alea. Și n-am cum să le explic.”

„La început nu luam bani de la părinți, mai încolo s-a schimbat situația. D-asta m-am ofticat ultima dată când am jucat, că am luat bani de la taică-miu. A sunat să vorbească cu un psiholog, psihiatru, ceapa mă-sii, dar nu s-a mai concretizat nimic.”

Ghimp e șomer și n-a terminat facultatea. Vrea să fie psiholog, dar și-a băgat banii de școală în păcănele, 60 de milioane. Așa că s-a apucat de lucru. Făcea bani din profiluri false de fete pe un site de dating. „Vorbeam cu toți labagiii ca să-și prelungească abonamentul.” Lua mai multe poze de pe internet cu o tipă, ca să pară că e pe bune și construia profilul. „După, intram de pe contul pizdei și vorbeam cu băeții. Le ziceam «Baby, come to me,» lalala.”

Și-a dat salariul pe datorii și păcănele. Apoi s-a lăsat și de job.

După ce termină facultatea, se gândește să lucreze într-un departament de HR, până strânge bani să-și deschidă cabinet – altundeva nu mă văd muncind. Poate doar mafiot, dar la un moment dat tot ajungi în pușcărie și nu e bine.

O dată a scos din aparat 25 de milioane, record personal. Oricum, a fost haosul vieții, că trebuia să dau vreo optișpe’ milioane; gen, chiar în ziua aia, că mă fugărea lumea original. I-a lăsat un milion unui prieten care era cu el, e o regulă nescrisă a cazinoului –  dacă ai bulan, să-i dai bani tovarășului cu care ești.

Ghimp nu știe câți bani a pierdut. Face o pauză în care-și derulează toate fructele, blondele și specialele. „Cu totul… peste un miliard. Adică, pula mea, treij’ de milioane pe săptămână timp de câțiva ani.”

Oftează. „Păcănelele sunt mai rele ca heroina.” Nu sunt convins, dar el insistă: „Așa e, bossule. Dacă bagi dava (heroină) și tu ai mulți bani, n-o s-ajungi niciodată boschetar. Sigur, e partea pe sănătate. Dar dacă joci la cazino nu contează câți bani ai, tot poți să ajungi pe străzi.”

Toată ziua se gândește la aparate. Uneori, se culcă forțat ca să nu meargă la cazino. „Stau aicea ca să nu mă gândesc, să nu mai plec.” L-a amenințat pe un bodyguard că îi dă cu scaunul în cap și sparge un aparat, ca să nu mai poată călca pe acolo. Nu i-a mers, că ăla îl știa pașnic și nu i-a făcut nimic.

Dacă dă lovitura, o să se lase. Îi mai trebuie cinci femei (cea mai tare șmecherie din joc) și gata. „La jocul clasic, Lucky Lady, cinci femei pică cel mai rar. Îți dă de trei ori mai mulți bani decât ți-ar da în mod normal. Dacă reușesc să mă las de asta, o să pot să fac orice în viață. Adică e cel mai greu lucru pe care l-am întâlnit până acum.”

Se lasă pe spate și își aprinde o țigară. Acum câteva luni, a vorbit cu un tip care a fost vreo douăzeci de ani manager la mai multe cazinouri, dar și-a schimbat viața când s-a dus la mănăstire: „E prieten cu mama, sunt din aceeași tagmă religioasă. Țin post tot timpul, nebunii d-astea. Tipul făcea o grămadă de bani, dar s-a prăjit pe religie. Și-a lăsat toți banii, familia, tototot și a plecat la mănăstire.”

Pe tip îl cheamă Florin. L-am găsit la un târg de obiecte religioase, în centrul Bucureștiului. Vindea icoane și cruciulițe. Arăta ca un bunic binevoitor, cu o cămașă lungă de pânză și un coc de păr grizonat.

Acum 17 ani avea în subordine zece săli de bingo și mai multe cu păcănele. Ca să-mi explice ce-a făcut, trebuie să ne îndepărtăm de cele sfinte. Ajungem în fața unui bar: „ideea unui manager este să ademenești oameni și să faci fel de fel de jocuri speciale, să-i atragi cu ceva. Deci momeală. Inventezi tot felul de metode să-i păcălești pe oameni”.

Florin se plimba prin toată țara ca să vadă care momeli prind cel mai bine la jucători. Se ducea pe teren, discuta cu oamenii, studia concurența. Când profiturile erau slabe într-o zonă, mergea acolo și încerca să afle care-i buba. „Tre’ să fii acolo la locul faptei, să iei pulsul, să vezi dacă s-au întâmplat minuni, lucruri ilegale.”

În sală găsești tot felul: de la vagabonzi până la artiști, profesori sau doctori. Primesc senvișuri, băutură gratis și se uită la meciuri pe plasme. Toți ajung la fel, „indiferent de educația și categoria socială, sunt ca niște copii în fața aparatului.”

Jucătorii au tot felul de superstiții, pândesc când unul pierde mult și sar pe aparatul ăla, sperând să se echilibreze karma și să le vină lor banii pierduți de alții.

În realitate, suma băgată n-are nicio legătură cu șansa de câștig. Un producător de păcănele spune că fiecare aparat e programat să dea înapoi 94% din ceea ce bagi în el. Fiecare joc are o doză de aleatoriu, poți să câștigi mult sau să pierzi tot, dar la un număr mare de jocuri procentul e sfânt. Nu ai cum să câștigi.

Clienții care pierd dau de multe ori vina pe angajații cazinoului. Florin o pățea des. Îl acuzau că are o telecomandă cu care dictează cine câștigă la ruletă, că le dă mână proastă, că umblă la aparate. A fost înjurat și amenințat cu pistolul. A avut de-a face și cu cămătarii care stau la pândă prin cazinouri în fiecare noapte – „de-abia așteaptă să rămâi falit și să-ți șoptească la ureche ca ghiauru-ăla: «cât vrei? cât ai nevoie?». În mod normal, cămătăria e ilegală. Dar e o lege nescrisă și managerul de cazino îi acceptă ca să facă încasări”, zice Florin cu voce joasă și privirea în pământ.

Dacă te prind tare jocurile de noroc, nu joci doar bani. A văzut oameni care au pus actele casei și cheile de la mașină pe masa de ruletă: „e chiar un caz celebru la Arad cu unul care și-a pierdut nevasta la jocurile de noroc. Nu mai avea ce să mizeze și a zis «bă, dacă tu câștigi, o pun pe nevastă-mea la bătaie»”.

S-a lăsat de asta pentru că devenise un robot, la fel ca aparatele de joc – „de când mă sculam și până a doua zi mă gândeam cum să fac la orașul cutare, să aduc mai mulți clienți. Și am obosit”. Ceva trebuia să se schimbe. „Devenisem o mașină de făcut bani.”

O măicuță l-a convins să se lase de meserie. A venit la cazino și i-a tot povestit despre credință: „și, azi așa, mâine-așa, până când m-a invitat să cunosc o mănăstire și, încet-încet, am început să descopăr că acel gol pe care-l simțeam se numea Dumnezeu”.

Acum locuiește singur într-o garsonieră, citește din cărțile sfinților și trăiește cu strictul necesar.

„Păcănelele sunt semnul unei probleme, buba de pojar”, spune antropologul Bogdan Iancu. „Cele mai mari concentrări de cazinouri le găsești în orașele mici și dezindustrializate. Tinerii termină liceul și nu au ce să facă, așa că merg să se distreze la păcănele. E un fel de management al plictiselii.”

„În Franța și Italia sunt multe terenuri de fotbal și baschet, pentru ca omul să-și consume energia într-un mod sănătos. Așa controlezi managementul plictisului”. În schimb, în România „tot ce înseamnă infrastructură de divertisment, de la cinematografe la baze sportive, este la pământ sau costă mult. Și atunci lumea asta își permite: păcănele.”

Bogdan zice că un boom economic înseamnă că oamenii nu au timp s-o frece, au un job, au un scop. Dacă e criză economică, locurile de muncă se reduc, iar șomerii stau în casă și se plictisesc. „Așa că merg în cazinouri ca să socializeze.”

Păcănele, păcănele
of, of, of
mi-ai mâncat zilele mele
of, of, of, of, oof
nu-mi dai bile și nici perle
și mă lași fără lovele
of, of, of, of, oooof!

Manelistul Cocoș de la Călărași a compus o melodie despre cât de nasol e să-ți pierzi banii la aparate. N-a jucat niciodată, dar fanii l-au rugat să zică ceva de păcănele. 

Nevastă-sa intervine: „Nu are cum să meargă în cazino pentru că noi stăm cu chirie, avem un copil de crescut și nu putem să aruncăm banii pe geam. Ar însemna ca eu să mă apuc de prostituție și copilul de cerșeală.”

Un prieten, în schimb, și-a pierdut familia, afacerea și toți banii la păcănele. „A ajuns la mănăstire și l-a ajutat bunul Dumnezeu să se lase, dar știi cum e, mai treci peste jurământ. Zicea că era mai bine când era dependent de droguri.”

Cu maneaua-n cap, intru într-un cazino mai finuț, cu jaluzele trase, oglinzi pe pereți și camere de filmat pe la colțuri. Mă simt ca într-o navă spațială ruginită cu echipaj BGS și plante din plastic.

Mă așez în fața unui aparat, bag 20 lei și aleg jocul – Lucky Lady’s Charm. Mă agăț de un mâner și apăs pe buton.

START. START. START. START. START.

Aparatul sună ca o rachetă de jucărie care se lansează într-un spațiu derizoriu. Apar pe ecran personaje animate care seamănă cu câte-o vedetă: Lara Croft, Indiana Jones, Harry Potter. Dacă-mi pică două fete blonde și o bilă de cristal, câștig o specială (mai mult credit și jocuri gratuite). Mă amețesc luminițele din ecran. Mă ustură ochii.

Îmi intră o specială și de la 20 de lei ajung la 90. Yey! Bâjbâi cu degetele ca să găsesc butonul de CASH OUT. Mă agit prin cazino după o angajată. Vreau să încasez și să ies cât mai repede. Iau banii și-am zbughit-o.

A doua zi, din nou la helpline. Vorbesc cu un tip care-mi spune că de dimineața până seara vede doar luminițe în fața ochilor. „Domnișoară, cum ies din casă, cum mă înfig în cazino. Mi-am dat autoplay la viață.”

♦ ♣ ♠ ♥
Cinci femei pică cel mai rar.
Mai trebuie cinci femei.
Mi-aș da femeia pentru cinci femei.

♦ ♣ ♠ ♥

 Un reportaj de Valentina Nicolae și Matei Bărbulescu.