Ultimii balbuzuci din Eforie

Un bărbat înalt, cu brațe de sportiv, stă cu picioarele goale pe ciment și sprijină cu umărul un perete coșcovit, pe un hol care arată ca un canal de la Gara de Nord. Se cocoșează, își îndeasă mâinile în buzunarele pantalonilor mototoliți și se uită în gol la o doamnă îmbrăcată în haine scoase din țiplă, cu părul negru, ca-n reclame. Femeia vorbește liniștită în fața unor camere de filmat.

În spatele ei, o trupă de străini roiește de colo-colo și se uită în jur de parcă tocmai s-a trezit într-un univers paralel.

Bărbatul cocoșat de frig are 35 de ani, dar n-a văzut în viața lui atâta zarvă. Nu știe de ce se tot agită oamenii ăștia. El nu vrea decât să-i dea primaru' casa înapoi.

***

Pe  27 septembrie, la șapte dimineața, bărbatul înalt și alți o sută de oameni din Eforie Sud au fost aruncați de jandarmi, cu copii cu tot, în drum. Buldozerele au venit în urma lor și-au ras toate casele de pe strada Agronomiei, un loc de la periferia Eforiei. Oficialii locali spun că oamenii stăteau acolo ilegal, pe-un teren pe care primăria construiește acum un cartier social ANL.

Au dărâmat cazurile sociale grave pentru cazurile sociale privilegiate.

Cele 22 de familii, cu 50 de copii, au stat patru zile pe câmp, pe cod portocaliu de ploaie, învelite în celofane și cartoane adunate dintre dărâmături.

Când cazul a intrat în presă, cei cu copii la școală au ocupat niște camere într-un cămin școlar dezafectat, restul au fost băgați într-un atelier al unui fost liceu industrial, unde nu există electricitate sau apă curentă. Alte trei familii și-au încropit niște barăci și-au rămas în câmp.

Am mers la Eforie Sud și am găsit niște oameni înghiontiți dincolo de zidurile cetății, de fiecare dată când orașul vrea să se extindă.

De după niște tufișuri înalte pe care-s agățate niște haine la uscat se aude 50 cent In the club din niște boxe gâjâite. Câțiva oameni zgribuliți stau în jurul unui foc de tabără, lângă niște barăci improvizate. Lângă ei, o zeamă portocalie fierbe într-o oală arsă de jar și neagră de fum.  

O femeie de 47 de ani stă încruntată lângă un foc de lemne, pe un fotoliu rupt, cu un covor de coji de cartofi putrede în jur. „Uite-așa stăm noi până la două-trei noaptea ca să ne-ncălzim.”

Și ea a fost evacuată din casa în care a stat în ultimii 20 de ani. „N-o să uit niciodată ziua în care ne-a dărâmat casele”, îmi povestește femeia în timp ce suflă într-o lingură aburindă:

Pe la vreo șapte dimineața, vreo 20 de jandarmi au venit și i-au dat afară din case. Femeile se târau pe jos și boceau ca la înmormântare, bărbații se uitau resemnați cum casele se transformă-n moloz, iar copiii stăteau înghemuiți, în pâlcuri, rupți de plâns.

Femeia are două fete mici (una bolnavă de hepatită), și n-a vrut să le ducă în clădirea în care-au fost cazați ceilalți evacuați din cauza lui Samir, bărbată-su de 25 de ani.  El vrea să stea în baraca pe care și-a făcut-o din resturile caselor demolate în loc să-mpartă camera cu alții. Și așa-i bârfește lumea că ea e mai mare cu 20 de ani decât el.

Se descurcă toți cu banii pe care-i face Samir din fierul și peturile adunate de la o fostă groapă de gunoi. Zilele astea n-a mai trebuit să muncească pentru că au venit tot felul de oameni să le aducă mâncare, saci de dormit, pături și caiete studențești.

N-au mai fost așa băgați în seamă de când se știu. În cei 20 de ani de locuit în fostul cartier n-a prea venit nimeni să-i întrebe de viață. Acum, Eforia e plină de organizații internaționale pentru drepturile omului, partidele romilor, diplomați de pe la ambasade, senatori și jurnaliști de tot felul.

„Au venit de la ambasade!”, strigă o femeie cu tricou lălâi și gumari roz în picioare. Trei mașini cu numere de Corp Diplomatic sunt parcate în fața unei clădiri dărăpănate în care locuiesc zece dintre familiile evacuate. Câțiva oameni blonzi, toți pe la vreo 30 de ani, stau pe trotuar, în semicerc, și se uită uimiți la clădirea liceului, de parcă au aterizat de pe altă planetă. Sunt reprezentanții ambasadelor Olandei, Marii Britanii, Finlandei, Germaniei și Elveției.

În câteva minute, vreo 30 de oameni ies din fostul liceu și se fac ciorchine în jurul străinilor.

O femeie de la un ONG local pentru romi flutură frenetic niște hârtii și încearcă cu vocea tremurată să le explice situația evacuaților: „Organizația mea a încercat să-i ajute pe oamenii ăștia. Deci cum să spun, nu este o asociație dezvoltată, nu avem cu pixuri cu ce să scriem… No hev spațiu!”

În spatele ei, mulțimea murmură nevrotic: „Să ne ia și pe noi cu dânșii. Să ne dea azil politic!”

În tot vacarmul pe care l-au creat străinii de la ambasade, apare și o armată de jurnaliști locali, în frunte cu senatoarea Ecaterina Andronescu. Diplomații pleacă spre barăcile familiilor care stau în câmp, în timp ce jurnaliștii și fosta ministră a educației intră în holul liceului dărăpănat. Zice că a venit pentru că-i îngrijorată de situația copiilor din familiile de evacuați și vrea să vadă cu ochii ei cum trăiesc oamenii de-aici.

Află că majoritatea copiilor n-au mers niciodată la școală. Mulți dintre ei n-au nici certificate de naștere. În schimb, la doar câteva minute de la sosirea senatoarei, toți mișună prin clădire cu fețele rânjite și cu brațele pline de caiete studențești.

- Hai, mai dați-le niște caiete!, îi spune senatoarea Andronescu unui bărbat care târâie două cutii din carton.

Dintr-o cameră întunecată, în care locuiesc patru familii, un bărbat răbufnește:

- Șefule! Mie nu-mi trebuie caiete! Mie-mi trebuie CASĂ! Că dormim printre șobolani, n-avem apă și curent electric!

Țipetele părinților din hol sunt, pentru un moment, acoperite de gurile pițigăiate ale copiilor care-au început să se bată pe caiete. Brusc, un băiat pe la vreo 25 de ani își sucește tot corpul spre puștii care-ncep deja să se bată pe caiete: „Băăă, fraților! Voi nu știți să scrieți! Ce faceți voi cu caietele astea?”

Senatoarea stă puțin pe gânduri, apoi iese din clădire împinsă parcă de mirosul de canal îmbibat cu fumul lemnelor arse în sobele artizanale ale oamenilor. Se urcă în mașină și pleacă.

La câteva străzi de liceul abandonat, în clădirea unui fost cămin școlar, locuiesc alte șapte familii evacuate. Ca să poată intra în camerele internatului, oamenii au spart ușile cu sigiliul Primăriei. Au intrat acolo fără aprobare, dar primăria îi tolerează pentru că o duc mai bine cu banii și au copiii înscriși la școală.

Clădirea arată ca un conac boieresc bântuit de mucegai, igrasie și crăpături cât degetul. Pe interior, vreo zece uși din carton presat sunt înșirate pe-o parte și pe cealaltă a holului îngust ca un vagon de tren personal. Miroase a tocană cu ceapă-n ulei ars. Singura sursă de lumină vine din baia comună din capătul holului.

La parter, în cea mai mare cameră, locuiește Mihai cu nevastă-sa și trei copii. Când au intrat aici era frig și întuneric și la fiecare ploaie ploua și-n casă.

În mai puțin de o săptămână s-a legat la panoul electric, a văruit pereții, și-a făcut cuptor din lut și și-a aranjat toate lucrurile pe care a reușit să le salveze în dimineața în care-au fost evacuați. „Nu e cine știe ce, dar măcar e curat.”

Povestește despre fosta casă că era făcută zeiss. Două camere, bucătărie, living cu termopane și-o curte mare. Le-a făcut pe toate singur, din banii pe care i-a câștigat pe timpul verii, când veneau turiștii.

Vinde porumb, gogoși și tot felul de briz-brizuri pe care le cumpără lumea venită pe plajă. În câteva luni, cât ține sezonul estival, își face banii pentru tot anul. Acum vrea să-i dea primăria o bucată de pământ pe care să-și ia casa de la zero, „să aibă copiii condiții normale și să poată merge la școală.”

Într-un birou care arată ca un seif cu acte tronează un bărbat tânăr, cu freză sauvage, pe un scaun managerial din imitație de piele. E Robert Nicolae Șerban, viceprimarul orașului Eforie, unul dintre cei care au semnat decizia de evacuare și care a fost acolo când s-a întâmplat totul.

Viceprimarul pare stupefiat de tot scandalul cu țiganii evacuați: „S-au inflamat aiurea și fără bază. Nu știu de ce toată lumea se inflamează când se respectă legea. Deci nu s-a făcut absolut nimica decât să se respecte o decizie în baza legilor românești.”

Crede că a făcut tot ce e posibil pentru țiganii din Eforie: „Sunt 286 în oraș. Dacă vrei, ți-i strâng pe toți și dacă unul spune că primăria nu i-a ajutat sau le-a pus piedici în ceea ce fac, eu plec de-aici.”

Din cele 22 de familii evacuate, spune că doar șapte aveau buletine înregistrate în Eforie. „Restul, să se ducă la Constanța, Călărași, Medgidia. N-am cum să-i ajut. Eforia nu-și mai permitea să țină focarul ăla de infecție.”

Cine-i vinovat pentru situația asta? „Sistemul și oamenii răi”, îmi spune, oamenii răi care nu vor să se integreze.

În viziunea viceprimarului, țiganii sunt răi. Așa au fost întotdeauna: „Să vezi ce-au fost ei înainte. Erau fostele… așa zișii balbuzuci sau nu știu cum le spune, veneau pe lângă  armata otomană și erau numai hoți, numai... Na, cea mai joasă speță, asta au fost ei.”

***

E întuneric beznă, merg pe un câmp din Eforie Sud, foarte aproape de malul mării, și târâi după mine o sacoșă cu provizii. Cârnați ieftini, câteva kile de cartofi și-un bidon de bere. Urmează să le dau unor familii care locuiesc pe câmp. Hainele-mi put a fum și mâncare de cantină, sunt ud leoarcă și nu mă pot gândi decât la păduchii copiilor bolnavi de hepatită și TBC lângă care vreau să stau la noapte. Cum o fi să dorm ca ei? Am stat împreună toată după-amiaza la focul de tabără. Concentrează-te. Îmi șterg fața de ploaie.

Un șobolan burtos se uită la mine dintre cărămizi. Ronțăie o conservă lângă baraca unde ar trebui să dorm. Mă opresc din mers. Îmi caut moralul și nu găsesc decât o țigară ruptă prin buzunar. O aprind și mă întorc la mașina în care-am dormit în ultimele trei nopți, de când am ajuns aici. M-arunc pe bancheta din spate, trag un sac de dormit pe mine și-mi trântesc capul de mânerul portierei.