Avatar

Homlesul hipster din Piața Universității

Ionuț e fericit. Sărbătorește victoria alături de mii de oameni în rondul de la Universitate, unde altă dată cerșea. Nu-și dă seama prea bine care-i victoria, dar e prima oară când simte așa ceva.

El e unul din copiii Revoluției, pe care tranziția i-a aruncat în stradă. S-a obișnuit să fie dat tot timpul la o parte. E un cerșetor care doarme prin ganguri.

Pentru prima oară în viața lui, Ionuț a găsit solidaritate. Protestatarii sunt în mare parte tineri educați, dar nu l-au gonit dintre ei. Cântă împreună, agită steaguri și noaptea târziu, când lumea pleacă spre casă, el face curățenie.

„Protestez pentru libertatea mea. Mă supără mulți care fac diferența între oameni, pentru că nu vor să fim uniți. Normal zice să fim uniți. Dar mulți te respinge, frate. Păi dacă spui să fim uniți, să fim uniți. Tre’ să vorbim, să respirăm, să-mi mai fac și eu un prieten. Asta înseamnă atitudine.”

De la 1 septembrie, o mulțime de hipsteri, corporatiști, studenți, ecologiști sau stângiști, familii cu copii și bunici ocupă străzi din centrul Capitalei, bat cu peturi în asfalt și tulbură liniștea orașului. Tum, tum, tu-tu-tum, hâș-hâș-hî-hî-hîș. „Uniți salvăm Roșia Montană!” Ting-ting-ti-ti-ting. În fiecare seară, între ei, în prima linie, e și Ionuț.

De la începutul protestelor, Ionuț s-a alăturat revoluției și a primit un sens, pentru prima dată de când se știe. Manifestanții îi aduc saci menajeri pe care Ionuț îi distribuie voluntarilor care fac curățenie pe stradă după fiecare seară de protest pașnic.

„Eu sunt șeful la curățenie, la mine veniți”, strigă entuziasmat în timpul unui atelier ad-hoc în care manifestanții de la Fântână discută despre organizarea protestului și relația cu Jandarmeria.

În piață lumea vorbește cu el fără dispreț, cum rareori i se întâmplă. „N-am prieteni și nici nu vreau să am prieteni d-ăștia de pe stradă, drogați.”

E exploziv și agitat. Are nevoie să vorbească. În viața de zi cu zi mai mult tace. „Am niște persoane pe care le evit. Sunt alții care vorbesc cu ei și ei nu vorbesc cu mine. Îi las în pace, îmi continui drumul. Dar ei uită un lucru. Uită că tre’ să fim uniți. Și în unitate tre’ să ne-nțelegem.
Unii nu prea mă-nțeleg. Poate nu mă cunoaște bine. Ori mă crede un amărât. Că dacă sunt boschetar eu nu pot să am atitudine. Eu le-am demonstrat c-am fost mai bun, am făcut curat ieri. Puțini au făcut gestul ăsta.”

Tinerii l-au urmat pe Ionuț și au început să strângă și ei gunoiul fără jenă, până la ultimul muc de țigară. Într-una din nopți au primit aplauze chiar de la jandarmi.

Ionuț are haine largi, ponosite, primite de la un prieten care-l mai ajută. Și-o arde rap, ca mulți din boschetarii tineri care au inspirat versurile La Familia de la sfârșitul anilor ’90.

Când zâmbește larg își fac apariția dinții cariați cu care-și pedepsește buzele când îi e foame (mai tot timpul). Dintele lipsă îi șuieră scandările: „Roșșia Montană nu e de pomanăăă!”.

„Să mor io, dacă mă crezi, am stat până la 4 dimineață la protest, până la 5 cât era, că nici nu știu. Dup-aia m-am pus să dorm și până acum la 8 seara n-am mâncat nimic. Mi-a adus unii, mi-a dat două senviciuri aseară și io de atunci n-am băgat nimic în stomac.” Agită un pet cu câțiva stropi de cola din care mai trage câte-un gât. „P-ăsta l-am găsit la tomberon când m-am trezit”.

Stă de zece ani pe străzile din centrul Bucureștiului. S-a născut exact după execuția Ceaușeștilor și de la 15 ani trăiește din cerșeală. „Am fost vagabond, mi-a plăcut să fiu vagabond. n-am putut să stau cu familia mea, mi-a plăcut să stau pe stradă. Nu știu ce mi-a venit mie, anturajele, nebunia… vreau să mă-ndrept.”

Înainte de miezul nopții, când oamenii ocupă din nou bulevardul Regina Elisabeta, Ionuț sărbătorește  făcând flic-flac-uri pe mijlocul străzii, în fața jandarmilor confuzi.

În piață se mai ia câte unul de el, dar nu mai este marginalizat. În prima seară nu știa nimic despre salvarea Roșiei Montane, dar i-a plăcut solidaritatea. A înțeles că unitatea poate fi o șansă pentru el, poate iese ceva și scapă de libertatea rece pe stomacul gol. Se gândește să se-ntoarcă la părinții din Bușteni și să-și caute un job. De fiecare dată, pleacă ultimul de la protest, pentru că strada e deja casa lui.

Între timp a aflat care-i treaba cu Roșia Montană. A și compus două versuri despre aur, în timp ce strângea gunoiul de pe Nicolae Bălcescu după prima noapte de protest:

 „Inima e mai valoroasă decât aurul,
Da’ când vezi aurul îți sare inima.

Dă vorba mai departe! →

Type to Search

See all results