Angajați abuzivi. Condiții insalubre. Camere suprapopulate.

Sunt condițiile în care locuiesc cei de la Complexul Integrat de Servicii Sociale pentru Adulți – Sfântul Ioan. Am descoperit toate astea în timp ce am stat sub acoperire, timp de două săptămâni, la cel mai mare adăpost pentru oamenii străzii din București. Bătrâni, invalizi, bolnavi – cei mai vulnerabili dintre cetățeni – cu demnitatea călcată în picioare de statul român.

5000 de oameni stăteau pe străzile din București la ultima numărătoare făcută de un ONG în 2010. O parte dintre ei locuiesc, fără acte, în case dărăpănate, alții pe străzi sau în canale. Sunt zeci de mii de cereri nerezolvate pentru case sociale.

Când vine gerul iernii, primarii regizează acțiuni de salvare cu camerele de filmat după ei. Iarna trecută, Primarul General a scos oamenii dintr-un adăpost și i-a adus la Gara de Nord ca să le dea ciorbă și haine.

Primarul Firea: Chiar acum am reușit să convingem o persoană care spune că este de opt ani prin canale. Haideți aici, veniți? Domnul viceprimar, luați-o pe doamna…

Viceprimarul Mutu: Imediat, hai! 

Primarul Firea: Am convins-o să meargă la un centru social!

Femeia convinsă de Primar să meargă la centru a fugit după câteva ore și s-a mutat într-o casă părăsită, cu încă 11 familii. O cheamă Ilinca, are 34 de ani și locuiește de nouă ani pe străzi.

Ilinca povestește despre cum a fost la adăpost: „Nu mi-a plăcut. Era jeg mare acolo. Lenjeriile erau jegoase. Mirosea foarte urât acolo. Nu puteai să stai acolo, în adăpostul ăla. Și așa am ales să stau pe stradă că e mai bine. Și-i mulțumesc lui Dumnezeu că am cameruța asta, care-i vai de steaua ei. Căldură – mă încălzesc de la beceau aia… Ne e greu, nu avem cum au alții să…”

În fiecare iarnă mor oameni înghețați pe stradă. Dar mulți dintre cei fără adăpost preferă să doarmă în ger decât să meargă la căminele Primăriei. Cei cu care am vorbit spun despre condițiile din centre că sunt mai rele decât cele de pe stradă: sunt abuzați de paznici, dorm pe jos, bolnavii stau la un loc cu cei sănătoși – saltelele sunt pline de ploșnițe, râie și păduchi.

Am vorbit cu unul dintre oamenii care stau pe stradă și mi-a spus că „este un adăpost mizerabil. Mai bine prefer să stau în stradă sau în alt loc improvizat decât să stau în adăpostul respectiv.”

Pe prietenul lui îl întreb despre comportamentul badigarzilor, iar el îmi răspunde: „A, badigarzii – în prima seară am crezut că e glumă. A trezit pe un coleg de-al meu: dă-mi și mie împrumut niște bani până iau salariul. Că-mi trebuie.”

Ilinca mi-a spus și ea despre ce abuzuri a mai auzit: „Unii ajung să abuzeze de femei, că o femeie mi-a povestit. Era tânără, avea vreo 30 și ceva de ani și femeia arăta bine. Și a zis că un badigard de acolo a abuzat de ea sexual. Și de atunci când am auzit, mie mi-e frică să mă duc acolo.”

   

Bucureștiul are locuri pentru aproximativ 1000 de oameni ai străzii. Cel mai mare adăpost este Complexul Integrat de Servicii Sociale pentru Adulți – Sfântul Ioan – are peste 500 de locuri.

Vara trecută, paznicii de acolo i-au dat afară pe rezidenți în plină caniculă ca să renoveze clădirea. Mai mulți bătrâni și invalizi au stat pe trotuarul din fața instituției timp de jumătate de zi. Când a venit presa, i-au băgat înapoi în clădire. Șefii instituției au spus atunci că a fost o „eroare de comunicare”.

Direcția Generală de Asistență Socială a Municipiului București nu ne-a spus cât cheltuie pentru adăpostul Sfântul Ioan. Planul  de achiziții din 2017 arată că DGASMB cheltuie pentru pază 600.000 de euro – de două ori mai mult decât pentru serviciile medicale.

Paznicii de la Argo Security sunt primul contact uman între beneficiari și adăpost. Ei decid cine intră, cine e dat afară – și se comportă abuziv dacă nu primesc favoruri de la amărâți.

Am vrut să văd cu ochii mei ce înseamnă să locuiești în adăpostul Sfântul Ioan. Mi-am montat camera ascunsă și am plecat spre ieșirea din București.

Am intrat ușor – mi-au dat pătură, sac de dormit, săpun, periuță și pastă de dinți. Apoi m-au condus în camera de recreere: o încăpere cu două canapele și zece oameni care dorm pe jos.

Cât timp am stat la Sfântul Ioan, badigarzii intrau peste noi aproape în fiecare noapte, aprindeau neoanele, și-i trezeau pe oameni din somn să-i trimită după cumpărături. Bere, țigări, droguri.

Gabi este unul dintre badigarzi. Locuiește la centru de cinci ani. Într-o noapte, a dat buzna în camera unde dormeam și l-a trezit pe un puști de 19 ani. Gabi ținea o foarfecă în mână cu care-l amenința pe tânăr. L-a trimis pe Anton Pann, o stradă cunoscută pentru trafic de etnobotanice.

– Bă, pe unde mai umbli pe 11 iunie, pe Anton Pan, pe unde?
– Da, pe acolo.
– Și îmi aduci și mie ceva?
– Zi…
– Ah?
– Zi ce?
– Bă! ți-am zis atât, nu da anunț. Îmi aduci, da?
– Da.
– Imi aduci, da? Bine, boss.
– Dacă mă minți pierzi, da? Ia uite ce foarfecă mi-am luat.
– Nu, ia uite. Pentru tine. Dacă mă minți, da?
– Da.
– Ah, eh atunci când vii aduci să fac și eu o țigară. Îmi aduci,da?
– Da.
– Bine, boss, dacă mă minți, pierzi. Daa?
– Daaa.
– Ia uite ce foarfecă mi-am luat! Ia uite, pentru tine…dacă mă minți, da?

În altă seară, Gabi se ținea de glume: a aruncat cu un cuțit într-o fată cu dizabilități. Am descoperit că femeile sunt printre cele mai expuse abuzurilor badigarzilor. O beneficiară mi-a spus că, uneori, badigarzii „depășesc limita”. Fac des „glume d-astea mai proaste, mai o pipăială… Mai sunt și d-ăștia.”

Am aflat ce trebuie să fac ca să nu am probleme cu angajații centrului: să le dau bani, să le cumpăr bere sau să le fac diverse favoruri.

– Cere o bere, cere un avantaj, două avantaje, trei avantaje. Ce să ceară?  
– Și dacă nu?
– Nu știu exact consecințele, dar cred că nu sunt exact dintre cele mai bune.

Într-o seară, un alt badigard a dat buzna în cameră. L-au trimis pe unul dintre noi în containăr pentru că avea o tumoare pe față. A doua zi m-am dus la el. Acolo, în containere, îi bagă pe cei mai vulnerabili dintre oameni – într-o mizerie greu de descris. Containărele sunt pline de râie și păduchi. Opt oameni dorm într-o încăpere cât o bucătărie de bloc comunist. În unele zile nu există nici apă caldă – am văzut bătrâni care își scărpinau pielea până le dădeau lacrimile.

„Iartă-mă, da, iartă-mă! Bine tată, iartă-mă!” – îi spune un bătrân fără casă unui badigard de la complexul pentru oameni fără adăpost.

   

M-am întâlnit cu Niki Andreescu, de la Asociația pentru Apărarea Drepturilor Omului în România (APADOR-CH) și i-am povestit ce-am văzut la centru.

Ea mi-a spus că: „Este evident că în niciun caz nicio instituție publică nu ar trebui să pună la dispoziție pentru locuire, indiferent din ce motiv trebuie să pună la dispoziție, încăperi pline de gândaci, ploșnițe. Pentru că sunt, până la urmă, chestiuni care țin de sănătatea publică.”

Apoi, Niki mi-a explicat ce ar putea să pățească Gabi badigardul: „Să trimiți un om să îți cumpere droguri este instigare la comiterea unei infracțiuni care, conform articolului 2 din legea 143 privind prevenirea traficului ilicit de droguri, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 15 ani.”

„Este datoria unui manager de instituție să se asigure că tot ce se întâmplă acolo este în regulă.”

Colegii mei s-au dus să-l confrunte pe managerul adăpostului.

Cristian Iftene a stat nouă luni în închisoare pentru înșelăciune, după ce a cerut bani de la beneficiarii centrului.

„Au fost niște bănuți pe care eu îi cerusem atunci beneficiarilor pentru… să cumpărăm că ne lipseau multe chestii din centru. Le-am spus să luăm bănuții ăia, în fine, ei au știu că e vorba despre altceva, că trebuie să-i dăm cuiva. Am procedat foarte prost. Foarte prost. Am plătit pentru aia. Am fost închis câteva luni de zile, dar ideea este că mie îmi place asistența socială și chiar am vrut să mă întorc și să continui pe partea asta. ”

Managerul cunoaște toate problemele centrului, dar ii învinovățește tot pe oamenii străzii. „Deci e vorba și de beneficiari aici. Și de cât mențin ei centrul curat. Noi am avut foarte mari probleme legate de igiena acestora. Avem dușuri sparte, chiuvete căzute, veceuri sparte, rezervoare stricate și etcetera. O altă problemă a fost apariția dăunătorilor în camere: ploșnițe.”

Cristian Iftene minte când spune că toți beneficiarii au paturi. Eu m-am dus acolo în octombrie și am dormit pe jos cu încă zece persoane. „Suprapopularea e pe undeva… Sfârșitul lui decembrie-ianuarie. Acolo e vârful.” Reporterul cere clarificări: „Deci în restul timpului toți oamenii au paturi și cameră?” Iar Iftene îi răspunde: „Da, da, da.”

Oamenii de la centru sunt dependenți de angajații de acolo și nu pot face plângeri pentru că riscă să fie dați afară în stradă.

Niki Andreescu de la APADOR-CH mi-a spus ce se poate întâmpla cu oamenii care primesc putere și autoritate: „Astfel de persoane, care sunt la conducerea unei instituții în care locuiesc alți oameni și care sunt instituite cu exercițiul autorității acestor persoane, prezintă un risc un risc foarte mare de a deveni abuzatori. Încep să se simtă ca niște stăpâni pe moșie. Regula este că atunci când o persoane este sub autoritatea unui funcționar, a unei instituții publice, autoritatea are obligații pozitive de a se asigura că persoanele aflate în situația respectivă nu sunt supuse unor tratamente inumane sau degradante.”

   

Însă, în ciuda lipsurilor de la Sf Ioan, există și oameni care își fac meseria cu dedicație. Medici, bucătari și asistenți sociali. În fiecare zi, calmul și înțelegerea lor sunt singurele lucruri care fac viața suportabilă la centrul de la marginea Bucureștiului.

O asistentă îngrijește un bătrân cu piciorul bolnav. Îl curăță, îi dă cu betadină și cremă, îl bandajează și-l sfătuiește să meargă la spital ca să-l vadă un doctor. Apoi ne întreabă pe toți cei din cameră dacă mai avem nevoie de ceva și ne urează „noapte bună”.

Mai toată lumea din centru laudă bucătarii pentru mâncarea pe care o pregătesc. Am mers și eu la cantină de câteva ori și am mâncat fasole, chiftele, pui cu orez – mai bine ca la împinge tava.

După o viață grea și plină de lipsuri – abandonați de familii și de stat – acceptă în tăcere abuzurile și condițiile precare.

Majoritatea preferă să se întoarcă pe străzi.

---

Reporter: Matei Bărbulescu
Producător: Radu Ciorniciuc
Camera: Radu Ciorniciuc și Ana Banu
Montaj: Black Horse Mansion
Editor: Vlad Ursulean

Mulțumiri:
Ștefania Matache, Anca Bratu, Victor Ilie, Alina Dumitriu, Ioana Păun, Funky Citizens, Witch Microphone, Make a Point, Passport Production

Investigaţia face parte din proiectul „Procesele Deschise ale Opresiunii”, care urmărește identificarea cazurilor de opresiune sistemică din zilele noastre, momente cruciale în care drepturile și demnitățile omului au fost încălcate sistemic, complice și cu reparații morale minime sau inexistente.