Există libertate de exprimare în Rusia! Jurnaliștii pot scrie ce vor ei”, spune redactorul-șef de la ziarul de opoziție Novaya Gazeta și zâmbește amar. “Dar ce pă­­țesc după aia… ehei, asta-i altă discuție.”

 

Novaya Gazeta e cea mai premiată publicație rusească. Investigațiile lor despre război și corupție au schimbat istoria. Dar șase dintre cei mai buni reporteri le-au fost omorâți pentru asta.

 

Suntem la Moscova, în biroul lui Serghei Cojeurov, și facem inventarul:

 

  • Primul jurnalist din lista de morți, Igor Dumnikov, a fost asasinat la comanda unui funcționar corupt.
  • Iurie, al doilea, a scris tot despre corupție, dar la nivel central. În cazul lui n-au găsit nici asasinul, nici clientul. (Se pare că a fost iradiat.)
  • La Anna Politkovskaya e clar. Poziția ei în legătură cu Cecenia. De aici i s-a tras. Asasinul – judecat. Clientul – de negăsit.
  • Nastea Baburova și avocatul ei au fost uciși de fasciști, de neo-naziști...

Lista continuă. Rusia e undeva la coada clasamentului global al libertății presei. De la începutul anilor ‘90, sute de jurnaliști ruși au fost omorâți, de multe ori la comanda celor despre care scriau.

 

Cei rămași lucrează sub o amenințare constantă. Sunt presați economic și intimidați politic. Cine spune alt adevăr decât cel oficial poate fi atacat în orice moment.

 

Am vizitat patru redacții care încă mai rezistă.

Au fost și alte ziare independente, dar acum nu mai sunt”, spune Serghei Cojeurov.

 

El a fost primul redactor-șef de la Novaya Gazeta, în 1993, iar acum a fost ales din nou, cu misiunea să nu fie și ultimul.

 

Serghei e jurnalist din 1975, iar la căderea Uniunii Sovietice și-a dat demisia de la Komsomolskaya Pravda (Adevărul Tineretului Comunist), alături de 30 de colegi. “Voiam să facem un ziar liber și independent, eram niște romantici. Nu aveam bani, dar am avut curaj și uite așa a apărut Novaya Gazeta.”

 

În anii ‘90, Rusia era dominată de oligarhi rivali, care se războiau prin ziarele pe care le controlau, în timp ce populația murea de foame.

 

Novaya Gazeta a fost altfel - înființată cu bani donați de Gorbaciov din Premiul Nobel pentru Pace - reprezenta speranța că Rusia va ajunge o democrație liberală.

 

“Noi am început să contăm și să avem o anumită influență în societate în timpul alegerilor din ‘96, care au fost destul de stranii, iar Gazeta a fost una dintre puținele publicații care nu au susținut nici un candidat.”

 

Apoi a venit războiul din Cecenia și s-au trezit că sunt un ziar pacifist într-o țară războinică. “Poziția noastră a fost una pacifistă, iar în țară oamenii simțeau contrariul. Vânzările au scăzut dramatic.”

 

Au publicat totuși numeroase investigații despre crimele de război și dezastrul uman din Cecenia. Apoi Anna Politkovskaia, reporterul special al ziarului, a fost torturată, otrăvită și în cele din urmă asasinată.

 

“Cea mai dificilă perioadă a fost la asasinarea Annei. Mai ales că a fost un asasinat atât de demonstrativ. Unii au părăsit după aia redacția, dar aș spune că pentru ceilalți a avut efectul contrar. S-au solidarizat, cumva.”

După ce a venit Putin la putere, a făcut “ordine” în presă: oligarhii lui au cumpărat tot ce se putea cumpăra, companii de stat au devenit acționari media, iar cei care au rezistat s-au trezit cu soldați înarmați în redacție.

 

Acum, la televizor vezi doar perspectiva lui Putin. Și telenovele. Pe internet găsești mai multe, dar poți să intri la închisoare pentru un like pe care statul îl consideră necorespunzător.

 

“Cenzură, în principiu, nu există. Dar există auto-cenzură. Cuiva îi este frică de redactorul-șef. Altcuiva, de conducerea ziarului. Unora, de conducerea țării”, spune Cojeurov.

Jurnalistul spune că nu vrea să trăiască în frică și nu vrea ca țara lui să inspire frică. Dar militarizarea pătrunde încet peste tot. Anul trecut, fostul redactor-șef a anunțat că redacția o să-și înarmeze jurnaliștii.

La intrarea în clădirea ziarului e un mic monument pentru Anna Politkovskaia. Holurile sunt pline de diplome și trofee. Sala de ședințe e vegheată de portretele jurnaliștilor omorâți. Totul are un aer așa solemn…

 

În afară de biroul de investigație. Aici se bea, se fumează, se fute și mai ales se vânează mafioți. Pe perete e portretul lui Medvedev cu coarne; un calendar New York Times. Pe birou e un joc de table; o icoană sprijinită de calculator. Pe dulap un sticker cu “Nu fura! Autorităților nu le place concurența!”.

 

Șeful departamentului de investigații e un flăcău de 31 de ani, cu ochii albaștri. A scris despre securiști și oligarhi până când unul dintre ei a dat un ordin “nu neapărat de asasinat, dar ceva pe acolo”. A trebuit să fugă din țară și să se plimbe prin Europa câteva luni, până când mahărul a uitat de el.

> Roman Anin trebuia să fie fotbalist, nu jurnalist. S-a născut în Republica Moldova, unde a jucat fotbal profesionist, apoi s-a mutat împreună cu părinții în Rusia. A renunțat la sport din cauza unui accident, dar într-o seară și-a dat seama, când se uita la un meci la televizor, că tipul care comenta partida “era atât de groaznic, încât m-am gândit că aș putea să mă descurc mult mai bine”.

 

Așa că a studiat jurnalism la Universitatea din Moscova și a venit în practică la Novaya Gazeta pe vremea când Anna Politkovskaia era încă în viață.

 

“Mie mi-a plăcut la Gazeta și am rămas aici pentru că prima întrebare pe care mi-au pus-o oamenii din redacție a fost «îți place berea?»”

 

> Apoi a venit războiul. “Când a început războiul din Georgia, eu mă întorceam după un campionat de fotbal. Era vară, cald, iar redacția aproape pustie. Redactorul-șef s-a uitat la mine, i s-a părut că sunt pregătit psihologic și m-a trimis pe front.”

 

În timp ce studia jurnalismul, Roman a făcut cursuri de război psihologic ca să scape de armată. E ceva normal în Rusia, ne asigură.

 

- Scuze, ce? Război psihologic?!

 

“Da, te învață cum să-i faci pe oameni să se predea.”

 

Așa că a plecat pe front. “Toată presă dădea că Armata rusească se retrage din Georgia, dar în realitate nu făcea decât să înainteze pe teritoriul Georgiei. Am mers să urmărim o unitate din asta și ne-am trezit cu un sniper trăgând spre noi.”

 

Când s-a întors, n-a putut dormi bine câteva săptămâni din cauza coșmarurilor cu războiul. Dar pe teren s-a descurcat, era ca pe pilot automat. Așa că l-au promovat la departamentul de investigații.

 

Avea 22 de ani.

De atunci a descoperit, de pildă, cum oligarhii au scos 20 de miliarde de dolari din țară. Înainte să dea drumul la material, redactorul-șef a primit un telefon de la Kremlin, în care îi spuneau că o să le închidă ziarul dacă publică. “Mă rog, am publicat și nu s-a întâmplat nimic.”

 

Și-a pus în cap FSB-ul, serviciul secret, când a dezvăluit cum 20 de generali au privatizat o grădiniță și au vândut terenul pe milioane. După asta au venit vreo nouă controale de la autorități.

 

După ce a publicat o investigație despre tipul care a ajutat la anexarea Crimeei de către Rusia în 2014, au apărut sute de materiale despre el pe bloguri și în presa locală în care se spunea că e agent american și că e dușmanul poporului.

 

> Black PR e o tehnică pe care o folosesc mereu împotriva mea”, spune Roman. I-au înscenat și un protest în fața redacției.

 

“Culmea e că atunci când m-am dus afară la oamenii care protestau împotriva mea, ei nu știau cine sunt! Mi-au cerut să le arăt pașaportul, să demonstrez că sunt Roman Anin. «Protestați împotriva mea și nu știți nici măcar cine sunt?!»”

 

Când neo-naziștii i-au împușcat o colegă și pe avocatul ei, a mers imediat la locul crimei ca să vorbească cu localnicii care aveau camere de supraveghere, în timp ce cadavrul avocatului era încă pe stradă.

 

M-am gândit să renunț. Uneori, ajungi atât de extenuat emoțional, încât te gândești că un job obișnuit, fără riscuri, ar fi raiul. Dar apoi îmi trece. Nu aș putea trăi fără jurnalism.

Roman s-a împăcat cu gândul că nu o să își poată schimba țara. Dar tot e ceva dacă poate măcar să înregistreze o părticică din istoria ei.

 

“Da, anchetele mele nu schimbă aproape niciodată nimic în Rusia. Când am început să lucrez, credeam că voi putea schimba țara în bine. Apoi, când vezi că oamenilor nu le pasă, încerci cumva să găsești propria justificare. Eu mă mint pe mine însumi, dar trebuie să cred în ceva: cred în proces, nu în rezultate. Nu mai dau nici doi bani pe ce-o să se întâmple după ce public materialul. Scriu și dau publish.”

 

> În timpul ăsta, oamenilor le pasă tot mai puțin dacă ceea ce citesc este factual adevărat, iar guvernele învață că pot să facă propagandă totalitară și pe internet. Prăpastia dintre oameni crește și în ea se instalează lideri autoritari.

 

“E înspăimântător ce se întâmplă azi în Rusia.”

 

Polarizarea crește în salturi. În Europa, ocaziile au fost criza economică și cea a migranților; în Rusia a fost Crimeea. “Crimeea a dezbinat foarte mult țara noastră”, spune Roman.

 

Sondajele arată că anexarea Crimeei a dezbinat doar zona independentă a societății: o bună parte a trecut de partea lui Putin. În vreme de război, populația se încolonează în spatele liderului. Patriotismul pansează orice.

 

“Asta nu înțeleg jurnaliștii de la televiziunile de stat. Ei cred că e OK să mintă, dacă o fac din motive patriotice, ceea ce e bullshit. A spune adevărul publicului tău e cea mai mare dovadă de patriotism.

> Dispare dezbaterea din societate. Nu doar cei de la Novaya Gazeta au resimțit asta. Radio-ul Eho Moskvî (Ecoul Moscovei) - a trebuit să-și oprească emisiunea de dezbateri pentru că politicienii nu mai voiau să li se pună întrebări, iar publicul nu mai voia să asculte alte păreri.

 

“După 2014 [anexarea Crimeei], o parte dintre ascultători ne-au părăsit, pur și simplu. Nu au mai vrut sa asculte Ecoul Moscovei. Toți vor să ai o poziție clară, alb sau negru. Să li se zică ce e bine sau ce e rău”, spune Tatiana Felgenhauer, prezentatoare radio.

 

> Tatiana are părul scurt și roșcat, ochelari roșii hipsterești și o mare cicatrice pe gât. Anul trecut, un individ cu părul vraiște a intrat în redacție și a înjunghiat-o.

 

“Îmi amintesc că eram jos, la primul etaj, îmi țineam gâtul cu mâna ca să nu pierd prea mult sânge și încercam să nu leșin. Iar paznicul m-a întrebat dacă nu pot să merg în altă parte, că-i sperii pe oameni, vezi doamne.”

 

Cu două săptămâni înainte de atac, Tatiana a fost acuzată de televiziunea de stat că “destabilizează societatea”. Nu se știe dacă atacatorul, instabil psihic, a fost inspirat de linșajul mediatic. Dar cazul ilustrează ostilitatea cultivată în societate.

> Tatiana lucrează la radio din 2001, când avea 16 ani. “Eu voiam să merg la MTV, dar taică-miu, Pavel Felgenhauer, analist militar, mi-a zis ca MTV nu e presă și că, dacă vreau sa devin jurnalist, să merg o vară la Ecoul Moscovei, să văd cu ce se mănâncă presa și să iau o decizie ulterior. Iar mie mi-a plăcut, asa că am rămas. Asta a fost școala mea.”

 

> Tot în 2001, radioul a fost preluat de Gazprom, o companie a guvernului. Dar a rămas o voce critică în toți anii ăștia. Unii spun că e tolerat ca o supapă de siguranță pentru elita liberală, care se risipește în dezbateri.

 

Nu ar fi rezistat, oricum, dacă nu avea un mecanism democratic în interiorul redacției: redactorul-șef este ales prin votul jurnaliștilor, la fel ca la Novaya Gazeta, iar politica editorială este independentă. “Formal, Gazprom îl poate demite pe redactorul-șef, dar apoi tot noi votăm pe altcineva.”

 

Sunt vulnerabili, însă, în fața instituției de supraveghere a mass-media, numită Roskomnadzor, care poate să îți dea un avertisment pentru un simplu comentariu necorespunzător postat de un cititor, iar la două avertismente pot să îți închidă legal postul. “Redactorul-șef al site-ului nostru se ocupă numai cu asta, practic, toată ziua. Moderează comentarii.”

 

Dar Tatiana nu se gândește să renunțe sau să plece din țară. După standardele rusești, la Moscova e chiar finuț. Abia prin Cecenia sau Ingușetia se întâmplă lucruri cu adevărat bizare.

“Când am fost în Crimeea, m-au atacat și m-au bătut. În Donbas, corespondenții noștri au fost alungați de niște namile în uniforme negre. În Cecenia, au atacat un autobuz cu jurnaliști, iar băieților le-au rupt mâinile.”

 

Sună ciudat poveștile astea din partea unui băiat firav, cu ochelari și cărare. Petru Ruzaven e prezentator și redactor-șef la știrile televiziunii “Ploaie” - Dojdi în rusă, TV Rain în engleză.

 

S-a angajat aici chiar înainte de lansarea televiziunii, prin 2010, când era student. “Am apărut pe piață că un produs nou, cool, cu format modern. Era mișto să vii la noi. L-am avut în platou și pe președintele Medvedev.”

 

> Apoi au început protestele. “Dojdi a fost singurul canal care a acoperit în întregime evenimentele și și-a creat această imagine. Îmi amintesc cum ajungeam în sate îndepărtate, în nu știu ce ce republici de la capătul lumii, și oamenii mă recunoșteau pe stradă.”

 

Pe la sfârșitul lui 2013, Dojdi TV acoperea entuziast Euromaidanul din Kiev, când autoritățile au decis că e prea mult.

I-au dat afară de pe cablu și i-au denigrat la celelalte posturi. Până și Medvedev le-a dat unfollow pe Twitter.

 

“În lume aveau loc Maidan, Crimeea, Donbas, iar noi transmiteam doar pe Internet. O vreme, am emis din apartamentul proprietarei. Era o atmosferă de război, ne adăposteam într-o cetate. Nici puterea nu se aștepta să depășim criza asta. Personalul a scăzut la jumate și ne-am tăiat 30% din salarii. Trăiam ca niște pirați, haha!”

 

Au lansat o campanie uriașă, au strâns 70.000 de abonați și au reușit să își revină. “Ne-am mobilizat cu toții în fața pericolului extern. Îl simțeam că pe o gheară uriașă băgată în noi toți.

 

Un jurnalist, când pleacă la război, e pregătit de orice, spune Petru. “Dacă te nimerește un glonț, nu te surprinde.” Dar abia când au fost dați afară din studio și scoși din grilă s-au simțit ca la gherilă.

 

Colac peste pupăză, anul trecut i-a cenzurat și Ucraina, pentru că au arătat o hartă în care Crimeea este parte a Rusiei (dacă o arătau ca parte a Ucrainei, puteau fi arestați de ruși pentru instigare la separatism).

 

Televiziunea a trecut peste toate obstacolele și s-a reinventat pe internet, finanțată direct de cititori.

 

“Avantajul nostru concurențial e că, în principiu, putem spune adevărul.”

> Ultima publicație pe care am vizitat-o a fost înființată de Pussy Riot, după ce au fost eliberate din lagărele de muncă în care erau închise pentru huliganism.

 

Ținuseră un concert punk într-o biserică, fapt pentru care au fost arestate și condamnate la doi ani de muncă într-o colonie penală. Dar indignarea internațională le-a adus o mulțime de donații, pe care au vrut să le bage în ceva de viitor.

 

Inițial voiau să facă o gazetă despre condițiile din pușcării, dar jurnalistul pe care l-au contactat a propus să lărgească totuși aria de interes la întreaga justiție. I-au spus Media Zona.

 

> Serghei Smirnov fusese reporter la gazeta.ru, “una dintre cele mai renumite publicații independente din țară, dar care a fost luată sub control de Kremlin și distrusă”.

 

Ideea lui a fost să nu scrie din nou despre politică, pentru că “în Rusia nu există politică. Nu există partide politice adevărate. Nu există alegeri, de facto. Dar luptă politică există. În mod straniu, în Rusia, lupta politică se poartă prin dosare penale”.

 

Așa că s-au apucat să meargă la procese și să facă live text din sala de judecată. Au mers la cele mai spinoase procese - ale opoziției, ale disidenților, ale corupților, ale celor arestați pentru un like

 

Brusc, atenția publică făcea cazurile mult mai greu de manevrat.

 

“Pe subiectele astea de justiție ne pot ataca oricând dacă avem opinii, așa că am decis să ne luăm măsuri de siguranță. Nu există pronumele «eu» în articolele noastre. Relatăm faptele, atât”, spune Smirnov.

Nu au mai putut ignora eul reporterului atunci când a fost sechestrat în Ingușetia. Era într-un tur de presă organizat de Comitetul împotriva Torturii al ONU, când niște mascați le-au oprit autobuzul, i-au scos pe toți afară și i-au dat foc. Apoi le-au luat echipamentele și i-au bătut rău, unora le-au rupt mâinile.

 

“Reporterul nostru a reușit să înregistreze și să ne trimită înregistrarea înainte de a rămâne fără echipament, iar noi am dat primii știrea”, spune Serghei întristat și mândru.

 

Problema era că i-au distrus autocarul omului de la care l-au închiriat, așa că au făcut o strângere de fonduri în care au adunat $35.000 într-o săptămână. “A fost prima mea campanie de crowdfunding, practic”, spune Serghei. Atunci s-a convins că oamenii chiar ar fi dispuși să-i susțină.

Așa a ajuns Media Zona prima sursă de informații despre procesele politice din Rusia. Autoritățile nu și-au adaptat încă armele legislative pentru a opri această punkereală mediatică.

 

Serghei vede istoria Rusiei ca un ciclu de libertate și represiune. Trebuie doar să reziste până când se va întoarce roata.

„Dacă vor mai apărea inițiative media libere, regimul ăsta se va prăbuși.”

A picat la fix, pentru că banii de la Pussy Riot s-au terminat în decembrie anul trecut, după trei ani. Așa că au făcut o campanie nebună, au scos o linie de haine negre cu mesajul “Va fi mai rău” și au fost promovați de trupa de rap dubios Krovostok.

 

Astfel au strâns $12.000 pe lună, din care plătesc 10 jurnaliști și chiria pentru un apartament în centrul Moscovei, lângă o biserică.

 

“Am primit și bitcoini, ne-a dat cineva un bitcoin jumate, l-am vândut pe $15.000.”

„Ar fi trebuit să ne temem când am găsit urechi de porc pe scări? Sau un guzgan pe pragul de la intrare, cu un cuțit băgat în el?”

„În Rusia, jurnaliștii nu au niciun fel de protecție. Moare un jurnalist, nu-i pasă nimănui. În curând, jurnaliștii vor înceta să lucreze cu totul.”

„Președintele a hotărât să ne închidă gura.”

Un reportaj de Lina Vdovîi și Vlad Ursulean.

 

Materialul este al treilea episod dintr-o serie de reportaje

despre democrația din Europa de Est.

 

Ep. 1: La noi nu există alegeri

Ep. 2: Tinerii frumoși și Putin

 

Urmează Ungaria.

 

Susține proiectul:

PS: S-au stricat rețelele sociale!

Înscrie-te aici dacă vrei să primești articolele noastre direct pe mail: