filme porno

Moartea și eternitatea lui Gigel

Gigel a venit la spital că-l durea burta. Mâncase o omletă în untură și fumase două țigări (era abia nouă dimineața) – știa că are timp destul să termine pachetul și să facă rost pân’ la prânz de-un ciubuc pentru altele.

Doctorii s-au alarmat și nu prea – l-au băgat repede sub electrozi să se asigure că nu a făcut un infarct și i-au luat niște sânge. Totul bine și Gigel gata să fie trimis acasă. Bineînțeles, nu înainte de a fi dojenit asupra stilului de viață așa nepotrivit pentru un bărbat la 55 de ani: „Domnule Popescu, nu mai sunteți tânăr, nu puteți să vă purtați cu corpul dumneavoastră ca la 30 de ani. Mai multe legume, mai mult somn, mai puține țigări, grăsimi… Lăsați-o mai moale, vreți să vă creșteți și dumneavoastră copiii, nepoții… ”.

Gigel a dat din cap aprobator. Nu futea, nu avea nevastă și nici copii. Trăia cu mă-sa (urâtă și isterică), deci nu avea sens ce zicea doctorița asta înaltă (care vorbea ca și cum și-ar încălzi vocea pentru o arie grea din cine știe ce piesă de operă). Dar nici nu putea s-o contrazică – avea sânii așa mari că aproape putea să-i atingă cu nasul!

Nu-și trăia viața ca la 30. Și nici ca la 50. De fapt nici nu știa ce zi e azi, iar când se îmbăta striga în stradă că e mort dintotdeauna. Avea teoria asta că realitatea e un fel de purgatoriu, iar la moarte va dobândi o situație stabilă – rai sau iad, era totuna. Îl interesa doar partea cu eternitatea.

Și nu țâțele doctoriței îl frânau să spună asta cu voce tare. Nici măcar halatul ei, care era înspăimântător de alb și prevestea numai nenorociri. Pur și simplu, Gigel nu putea să se contrazică cu femeile. N-a putut niciodată. Nu conta dacă gagica era frumoasă sau slută, bine făcută sau stearpă. Când încerca să zică nu, vedea rigla maro cu care-și măsura pula erectă. Șase centrimetri. Hai, șapte fără ceva. Când se îmbrăca în blugi, punea mereu vată în chiloți.

Înainte să plece, o asistentă grasă și roșcată i-a băgat ceva pe venă împotriva durerii. Poate d-asta n-a simțit nimic când a murit. Iar de resuscitat, l-au resuscitat degeaba – au reușit doar să-i ardă pectoralii. Iar ăia erau cea mai frumoasă parte a lui, mereu îi căuta în oglindă.

Ω

Miroase a carne stricată. Gigel e mort de trei zile și se întinde pe o masă de aluminiu în Institutul de Medicină Legală. Jur împrejur, în locul muștelor, roiesc rezidenții și studenții la medicină. Gigel a murit suspect și statul vrea autopsie. Și mă-sa a insistat tot pentru asta.

Medicul legist care se ocupă de treabă e-un bărbat scund și gras, cu părul buclat și grizonat. Pentru început, taie pielea de lângă urechea dreaptă și merge cu bisturiul, cum ar desena juma’ de șotron, până la cealaltă ureche. E sânge, mult sânge negru, și asta alungă studenții doctorului. E prima lor necropsie și-s toți la ușă cu fețele deformate de frică. Sau scârbă.

Legistul agită bisturiul în aer și spune pe tonul unui popă: „Copii, apropiați-vă, după moarte nu-i schimbarea la față. Biblia a greșit. E întorcerea la față. Nu fugiți, veniți mai aproape să vă arăt!”

Șterge nasul cu mâneca halatului și trage de pielea aspră a mortului până se desprinde. Îi întoarce fața pe dos și o proptește de bărbie. Gigel are acum cea mai mișto barbă de pe planetă. Părul din cap, cârlionțat, negru și ud de sânge, îi ajunge pân’ la gât.

Dar studenții tot nu se mișcă de lângă ușă. Doctorul șuieră a doua oară: „Haideți mă, micuților, mai aproape! Nu vă fie frică! Ziceți și voi cu mine: <<Toate organele la control!>>”

Nu râde nimeni, iar medicul dă din umeri resemnat și se apucă din nou de treabă. Taie cu-n fierestrău craniul și scoate creierul. Îl feliază și, pleoșc, gata – acu’ e la borcan cu capacul pus. O să se uite la el cu microscopul, dar mai încolo. Acum spintecă și abdomenul.

Mediciniștii încep să înainteze încet, ca la moaște, unul în spatele celuilalt. Coastele mortului sunt deja tăiate și nu mai seamănă a om. Acum vor toți să-l vadă, e doar un film de groază, așa că grăbesc pașii și-s repede ciorchine în jurul lui. Așteaptă ceva care să-i copleșească, să-i facă să strige sau să vomite.

Dar nu găsesc. Acum, că sunt așa de aproape, parcă nici nu miroase atât de tare. E ca la Ignat, dar fără țuică și mâncare. Nu seamănă a om, într-adevăr. Un grup de fete a început chiar să râdă cu zgomot și să arate cu mănușile albe spre pula decedatului. Le dansează măștile pe nas de atâta voie bună. Zic pe rând, ca la ședința judecătorească: „Penisurile mici ar trebui eradicate ca orice boală gravă!” „Să le ardem!” sau „Ar trebui tăiată și pusă la borcan, ca antiteză la Terente.”

Toată lumea se hilizește. Frica a murit.

Doar doctorul nu râde. Cruzimea s-a născut din naivitate, pe el nu-l păcălesc femeile astea care-și dreg voce de copil și fac glume proaste. Omul ăsta, mort așa cum e, o să le dea azi o lecție. Una pentru toată viața.

Așteaptă doar să termine de însăilat pielea cadavrului.

Ω

„Domnișoara blondă și, îîîîî, cea brunetă. Definiția lividității. Repede.”

Blonda, care arată ca decupată dintr-o revistă de gagici mișto, o ia înaintea brunetei și turuie ceva aproape corect – „Lividitatea este un semn al morții reale și constă în depunerea sângelui în țesuturile declive ale corpului, în așa fel încât, ăăă, par niște vânătăi care dispar dacă le apeși cu degetul. În cazul acesta, lividitățile se examinează pe spatele pacientului.”

Doctorul dă aprobator din cap: „Ia, să te văd. Vreau să mi le arăți. Tu stai în față și tragi de el – uite-așa, de brațe. Iar tu, domnișoara brunetă, tu o să împingi de-aici din spate”.

Fetele trag de cadavru cum le-a zis doctorul. O fac însă cu grație, de parcă ar încerca să-l învețe, pentru ultima oară, cum se dansează tango. Reușesc chiar să-l miște puțin când blonda țipă de parcă cineva îi înfige un cuțit în burtă.

Pe halatul ei, în dreptul buzunarului, e o pată mică și transparentă care seamănă c-un scuipat. Doctorul scoate ochelarii, se apleacă și își apropie ochii de pata groazei. Îi spune tacticos, la fel cum dă cuiva diagnosticul de boală incurabilă:

„Da, domnișoara doctor. Pula asta mică de mort a ejaculat pe dumneata.”

 

——————————————-
Acest text a fost publicat inițial pe platforma Experimentalist și apoi șters, fiind considerat “obscen”.
Am povestit aici cum s-a-ntâmplat.

Share pe Facebook
Tweet
Share on Google+
+

Type to Search

See all results