Oamenii sunt mai complicați decât porumbul

E vineri dimineața și Costel Stoican intră în biroul lui din primăria comunei Amărăștii de Jos. Își pune șapca neagră în cuier, ochelarii pe nas și pregătește un teanc de dosare pe masă. În fața ușii se face coadă. A fost plecat două săptămâni și consătenii lui n-au mai fost protejați. Acum năvălesc ba la birou, ba la el acasă cu tot soiul de probleme. Costel se ia de cap: “Mă ia amețeala, sincer vă zic. Vin și strigă la poartă, că-i seară, că-i întuneric. Da’ sunt ai mei și nu pot să-i las.”

Costel Stoican are 53 de ani, mustață și sprâncene stufoase, privirea ageră și un zâmbet șmecheresc. E consilier local, mediator școlar și expert pe problemele romilor. Costel se ocupă de toate problemele oamenilor din Ocolna, un sat din comuna Amărăștii de Jos, județul Dolj, în care locuiesc doar romi: le face actele, umblă după indemnizații, alocații, burse și ajutor social. Toate dosarele trec prin mâna lui. Ca să nu-i mai pună pe drumuri pentru orice, și-a făcut birou și acasă. Acum le face buletinul în trei zile.

TOP_3204

“Mai ușor mi-era la cules porumb. Oamenii sunt mai complicați decât porumbul.”, zice Costel, care e foarte atașat de comunitatea lui. Crede cu tărie că, pe lângă acte, oamenii au nevoie de educație. Face grupuri de inițiativă și lucrează cu fundații ca să atragă proiecte în sat. Pe tineri îi duce la cursuri de formare, iar pe părinți îi bate la cap să-și trimită copiii la grădiniță și la școală: “Mă duc la ei acasă și le explic la ce-i bună educația. Dar până să merg eu, vin ei la mine că trebuie să ia adeverințe, n-au scăpare!”, râde Costel. 

În Ocolna locuiesc 1500 de oameni. Majoritatea trăiesc din ajutor social, șase sunt angajați, patru au bac-ul, unul e Costel: omul care le rezolvă pe toate.

De când e mediator școlar, grădinița a devenit buricul satului. Aproape toți părinții își trimit copiii ca să aibă carte-n cap, să nu mai stea în sărăcie.

Am stat de vorbă cu Costel ca să aflu cum a ajuns să depindă de el un sat întreg și cum vrea să schimbe comunitatea prin educație. 

Grădinuța e viciul meu


E prima zi de școală și curtea grădiniței din Ocolna se umple de copii și părinți. Grădinița e într-o clădire de culoarea piersicii, cu un acoperiș lucios de tablă și gratii la geamuri.

Băieții poartă treninguri gri, fetele sunt îmbrăcate în roz, de parcă ar avea uniformă. “Cum umblă ei desculți prin noroi acasă, nu-i vezi așa. Și femeile vin aranjate. Sunt mândri, e important pentru ei”, spune o educatoare durdulie și îmbujorată, în timp ce încearcă să potolească mușuroiul.

Șase fetițe se înghesuie pe un leagăn șubred, câțiva băieți stau cocoțați pe cadru și își așteaptă nerăbdători rândul. E singura jucărie pe care o au în curte, așa că fiecare are voie să se dea doar câteva minute.

“Să vedeți când le dăm drumul la toți odată, năvălesc care încotro, dreapta stânga. Sunt 180!”, râde Costel și flutură din brațe. “Sunt prea mulți, n-avem loc nici să-i scoatem în curte. Am zis că mut io gardurile, fără autorizație, fără nimic. Viu noaptea, le scot și le mut mai încolo, să facem loc.”

“E dat naiba Costel ăsta, ne ajută.”, râde Luminița, una dintre educatoare. “Orice avem, la el apelăm, știe la ce porți să bată.” Anul ăsta, împreună cu directoarea liceului și cu niște fundații, au pus centrală și calorifere în grădiniță. Înainte erau niște sobe care scoteau mult fum, trebuia să deschidă ușile… Până se încălzea, se termina programul. Pentru anul viitor, plănuiește extinderea cu apă, iar de Crăciun vrea să planteze un brad în curte și să facă un părculeț mai civilizat.

TOP_3196

Pe un hol îngust, copiii aleargă unii după alții, mamele aleargă după copii, educatoarele strigă după mame. Sunt patru clase de grădiniță și două de școală. Sălile sunt înghesuite, mobilierul vechi, pereții aproape goi.

Costel ne povestește că acum câțiva ani erau de două ori mai puțini copii. Părinții nu-i aduceau, ba că nu aveau cu ce să-i îmbrace sau ce să le dea de mâncare, ba că nu vedeau rostul grădiniței. “Trebuia să mă duc peste ei. Acum vin singuri. Și-s muuulți”, zice Costel și se ia de cap a disperare, de parcă toți ar fi ai lui.

Numărul copiilor a început să crească în 2011, după ce au “demarat pe educație” cu programul “Fiecare Copil în Grădiniță” dezvoltat de asociația OvidiuRo din bani europeni și donații de la firme. “Le-am scris eu personal pe internet și dete bunul Dumnezeu și ni se aprobă și nouă”, povestește Costel. Împreună cu coordonatorul local al programului, au mers din casă-n casă, au făcut anchetă socială, au convins părinții că e în avantajul lor și au înscris copiii. “La început nu m-au crezut, dar dup-aia au simțit pe pielea lor că nu sunt bani de aruncat. Acum avem 98% pondere”, zice Costel cu mândrie.

Copiii care trăiesc sub pragul sărăciei primesc un cupon de 50 de lei pe lună, două rânduri de haine pe an, rechizite, produse de igienă, corn și lapte la prânz. Condiția e să vină în fiecare zi la grădiniță, iar părinții să participe la activități periodice cu educatoarele.

În octombrie, Parlamentul a decis să extindă la nivel național mecanismul de bază al programului acordarea de tichete condiționată de prezența la grădiniță. Conform Ministerului Muncii, costul acestora va fi în jur de 39 de milioane de lei pe an pentru mai mult de 100.000 de copii din familii sărace.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Grădinița nu e obligatorie în România. E ca facultatea – dacă ai chef, mergi, dacă nu, nu.

Mulți copii din familii defavorizate ajung la școală fără să aibă deprinderile de bază care se învață în primii cinci ani din viață. Ei pornesc cu un dezavantaj, riscă să fie discriminați și să abandoneze școala pentru că nu se pot integra.

Nu există inițiative de integrare timpurie a copiilor, iar bugetul e proporțional cu importanța acordată – 0,35% din PIB, cel mai mic din UE.

Unul din trei adolescenți e analfabet funcțional, conform studiilor. Principalul motiv e că abandonează școala în ciclul gimnazial. Cei mai mulți ajung asistați social și își cresc copiii în sărăcie.

“Educația preșcolară e o politică cheie pentru combaterea sărăciei pe termen lung și o premisă pentru respectarea altor drepturi în viitor, cum ar fi dreptul la muncă și la participare publică”, spune Philip Alston, raportorul ONU pe probleme de sărăcie și drepturile omului.

“În mod surprinzător, chiar trebuie să cheltui bani dacă vrei să îmbunătățești ceva. Momentan, se face prea puțin, mai ales pentru a-i include pe cei care nu sunt în sistem. În schimb, s-a investit considerabil în facultăți, care, în situația în care e România cu sărăcia, nu sunt atât de importante ca segmentul preșcolar.”, spune Philip Alston și subliniază că you get what you pay for: votată în 2011, majorarea bugetului pe educație la 6% din PIB este amânată în fiecare an prin ordonanțe de urgență. Propunerea pentru 2016 prevede o creștere de 0,1%.

TOP_3283

O bătrână cu batic colorat își împinge cele două fetițe ca pe niște pui de găină într-o clasă. La grupa mică e cea mai mare bătaie de cap. Copiii nu sunt obișnuiți și nu stau fără părinți. “19 am depistat azi.”, zice educatoarea și compară lista de prezență cu fețele părinților și copiilor. “Sunt peste 30 înscriși, dar la unii mai durează până găsesc bani să le cumpere hăinuțe la copii.”

De grupa mijlocie are grijă Luminița, cea mai sufletistă educatoare, care îi învață și poezie și joacă și carte, cum spun părinții. În mijlocul clasei de câțiva metri pătrați, Luminița face prezența și îi cheamă pe rând să se cunoască din nou. Mamele stau în cerc și își împing copiii de la spate. Apoi se pun pe cântat despre pupeze, broscuțe și negri mititei. Luminița aplaudă și dă din mâini, copiii după ea, într-o harababură de râsete și dănțuieli. “Noi formăm caractere la vârsta asta”, spune ea. “Orice facem noi, ei ne imită. Ajungi să recunoști printre copii gesturile tale pe care le faci neintenționat. Ne dăm seama în clasa cui a fost un copil pentru că adoptă atitudinea educatoarei.”

La grupa mare, copiii stau cuminți, față-n față, în timp ce educatoarea împarte niște foi colorate. “Copiii de grupa mică și mijlocie vin mereu însoțiți. Sunt lipicioși și agățați de fusta mamei. După primul an nu-și însușesc nici 30 de cuvinte, dar la sfârșit vorbesc cursiv. Intră și își cer scuze că au întârziat. Noi abia în grupa mare culegem roadele”, povestește Luminița.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Cele patru educatoare fac în fiecare zi naveta din Dăbuleni, comuna vecină. S-au atașat de loc și de copii și n-ar mai pleca de aici.

La început a fost greu. Ele nu știau țigănește, copiii nu știau o boabă de română. Costel își amintește șocul cultural: “Copilul venea și cerea pai, pai! O tot trăgea de mânecă că el vrea pai. Educatoarea s-a apucat să cutreiere curtea după un fir de iarbă uscată să se joace copilul, să-l liniștească. Mă femeie, lasă paiele, el vrea apă. Dă-i apă că-i e sete la copil…” Costel a vorbit cu profesorul de romani și le-a făcut lecții cu vocabularul de bază, le-a făcut coțofene: știu și românește, și romani.

Chiar dacă înțeleg, copiilor le e rușine de străini. “Poți să-i zici tu cât vrei cum te cheamă, râde și se ascunde după fusta maică-sii. Cum îi zici sokeres…, cum i se luminează ochii și-ți răspunde”, povestește Luminița.

“Aici era nevoie de oameni simpli. Noi zici că suntem făcute de aceeași mamă: populare, comunicative, nu suntem cu nasul pe sus. Aici mi-am găsit liniștea sufletească”, spune educatoarea. “E beton Luminița. De aici iese la pensie, vă zic. A botezat vreo 4-5 copii”, zice Costel.

Luminița visează la o grădiniță nouă din temelii: cu program prelungit și ore de somn, cu masă caldă și grup sanitar. Nu există WC-uri, în pauză copiii merg să-și facă nevoile în spatele clădirii. Să vedeți ce-i aici primăvara când se dezgheață pământul și mirosurile…

“Nu știți ce înseamnă cornul și laptele, vedeți pe chipul lor că se hămesesc de foame. Tocmai la vârsta asta se formează cele mai importante deprinderi. La liceu nu mai ai ce, sunt de capul lor”, spune Luminița.

După opt clase, Ramona știe să-și scrie doar prenumele. “Degeaba faci școală dacă n-ai carte-n cap. Noi aveam muncă de făcut, eram cea mai mare, trebuia să am grijă de casă. Fugeam de la școală să vin să fac de mâncare”, povestește ea.

Are doi băieți la grădiniță și e mândră că au învățat să se spele, că știu culorile și numerele pe românește. Ar vrea ca unul să se facă polițist, altul doctor, să nu mai stea în sărăcie și la sapă. Scoate o foicică din sân și îmi arată datoria adunată la magazin. Unchiul Costel a aranjat s-o treacă pe carnețel până îi rezolvă dosarul pentru ajutor social.

Maria are 22 de ani, un copil la școală, trei la grădiniță și unul la piept. A făcut școală până s-a căsătorit și a rămas gravidă. Nu s-a mai dus pentru că râdeau celelalte fete de ea. Acum, speră să mai prindă ceva de la copii.

De când au început grădinița, o trezesc dis-de-dimineață. Merge cu ei și pe frig, și dacă n-au haine, și dacă n-au mâncat. Acolo măcar știe că primesc câte un corn. “Le aduc, gata, grădinuța este viciul meu”, îmi spune hotărâtă. “Îmi doresc să învețe carte, dar să rămână aici, cu mine. Ce o vrea Dumnezeu să facă: varză, cartofi, cum e la noi.”

TOP_3102

Costel e Tatăl Nostru


În anii ‘45-’50, Ocolna era o fermă prosperă coordonată de o familie de boieri la care s-au “atașat” niște țigani. “Vara munceau câmpul, iarna trăiau pe datorie la stăpân”, povestește Costel. Uneori, îi lua și cu forța, cu biciu. Iarna ți-am dat de mâncare și acum nu mai vii?

Peste tot era pădure, așa că oamenii s-au mutat pe lângă moșie ca să nu mai bată drumul. Au făcut copii care la rândul lor au făcut mai mulți copii și, treptat, ferma s-a transformat în sat. “E localitate în dezvoltare, ce să mai. Sunt 50 de nașteri pe an. În Amărăști… trei-patru, poate. Eu știu, că doar eu le fac certificatele”, spune Costel.

După ‘89, fermele și stațiunile de cercetare agricolă din zonă s-au desființat, oamenii și-au pierdut locurile de muncă. Deși n-aveau din ce trăi, Costel a observat că nimeni din comunitatea lui nu se îngrămădea la ajutoare sociale. Așa că s-a hotărât să-i ajute.

“Am volum de muncă non stop. Nu există săptămână să nu fac de două ori Craiova. Dacă îl trimit, el nu știe unde să meargă, merge gură cască.” Are 40 de oameni blocați de la ajutor social, pentru că au lucrat trei zile și li s-a făcut contract de muncă nedeterminat.

“Ce să lucrăm? Că dacă lucrăm ne ia ajutorul”, îmi explică un tânăr cu barbă și trening negru. “Mai mergem la pădure, dar acum au băgat mascații.” Cu câteva săptămâni în urmă, niște localnici s-au bătut cu un pădurar, au venit mascații la unul dintre ei în curte, a ieșit cu scandal. Costel nu e de acord cu tăierile de lemne din considerente legale, dar și ecologice. “Eu le spun: asta-i fauna noastră. E ca și cum te-ar strânge cineva de gât să nu mai ai aer. Ai dreptate, Costele, dar eu ce pun pe foc și ce le dau să mănânce? Și nu mai am ce să-i reproșez.”

TOP_7200

Oamenii n-au terenuri, n-au școală, nu se pot angaja. Tradiția locului era producția de cărămizi, dar de când au apărut BCA-urile nu mai e cerere.

Costel încearcă să atragă fonduri, să creeze condiții. Crede că o soluție pentru sat ar fi o cooperativă agricolă, cum erau CAP-urile. Dar e cu hotărâre de Guvern, complicat. Ar vrea să facă microferme cu solarii, să ia terenuri ale primăriei pe care să lucreze vreo 10-15 oameni. De curând, a început o serie de cursuri de calificare cu formatori de la Craiova, prin care a reușit să trimită câțiva tineri pe șantiere. “E greu începutul. Că dacă face unul, se apucă și ceilalți, vă zic. Totul e să demarăm proiecte, să dăm exemple”, spune Costel.

Când e vorba de politică, tot Costel dictează votul. “Ei mă întreabă: pe cine mergem, cine ne ajută? Cum n-au școală, ar strica ștampila pe toți. Mai bine le zic eu.” Sunt peste o mie de votanți romi în comună și ei înclină balanța la alegerile locale. “Când a venit Geonă aici, a dat mâna cu mine, dar n-a mai dat altceva. I-am zis: «Tu dacă nu-mi dai microbuz pentru copii, io nu-i mai scot pe ăștia la vot». Le e frică de noi, că noi scoatem primarul.” La anul, Costel vrea să scoată cel puțin trei consilieri din partidă, ca să aibă mai multă greutate la decizii. La primărie nu vrea să candideze, zice că așteaptă să vină altul mai învățat din urmă.

TOP_7212

Costel a făcut liceul la bătrânețe. Și-a dat bac-ul în 2007, odată cu fiul cel mare. I-a fost rușine să fie în aceeași sală cu el, așa că a plecat la Craiova să dea examenul. “El a luat 8.28, eu 7.28. Era mai tânăr, eu mergeam și la muncă… mă-nțelegeți”, se scuză mustăcind.

Pe vremea lui erau doar trei copii din comunitate care mergeau la școală, el a fost singurul care a plecat din sat. “Aveam o dirigintă, puse ochii pe mine: Măi, Costele, tu trebuie să pui mâna să-nveți că te duce mintea, mă! Știam că dacă plec d-aci, trebuie să știu carte mai multă.” A pus mâna și pe carte și pe sapă. În clasa a opta făcea ore suplimentare de matematică și română pe care le plătea cu ore de muncă prin gospodăriile profesorilor.

A dat la profesională la Dăbuleni și după două clase la profil agricol a primit brevet de tractor. Tatăl lui l-a chemat înapoi acasă că n-avea cine să-i țină pe ăștia micii, pe frații lui. A lucrat un an jumătate ca tractorist, apoi a plecat în armată. Când a ieșit, la 21 de ani, era singurul din generație care rămăsese neînsurat. 

După câțiva ani, s-a înscris la Partida Romilor. La alegerile locale din 2004 i-au zis că nu mai au loc și l-au dat afară. S-a ambiționat, a candidat independent și a fost ales consilier. Apoi, s-a înscris la seral, și-a luat BAC-ul și s-a angajat ca referent expert pe problemele romilor la primăria comunei Amărăștii de Jos. Toți experții trebuiau să facă cursuri de funcționari, așa că a plecat un an la București. A învățat să facă certificate, proceduri și alte lucruri benefice.

După ce s-a întors de acolo, era nevoie și de un mediator școlar. “Ca să nu folosească pe altul, să-i dea normă întreagă, m-au pus tot pe mine. Costel știe, hai să-l trimitem la Severin să mai facă niște cursuri.” I-au dat diplomă, birou la primărie și câteva sute de copii de băgat în sistem.

FullSizeRender (2)

Hagi e fiul cel mare al lui Costel și mâna lui dreaptă. Are 30 de ani, coordonează modulul sanitar al satului, e paraclisier la biserică și vrea să dea la teologie ca să predea religia. N-a făcut facultate până acum, pentru că, după ce a dat bac-ul, a trebuit să se căsătorească, dup-aia au apărut copiii. În următorii ani a muncit la lubenițe împreună cu cei trei frați ca să-și facă fiecare câte o casă.

Hagi are doi băieți, de șapte și de trei ani. De mici i-a învățat poezii, le-a vorbit pe românește. “Când au intrat la grădiniță, se descurcau deja. Eu până într-a treia nu știam toate culorile.” Nu se făcea grădinița pe vremea lui, a început direct cu clasa I. “Aveam din prima o deficiență. Eu vorbeam limba romani și trebuia să învăț româna, nu să citesc și să fac calcule. Pe la clasa a cincea am început s-o iau din loc, foarte târziu.” Hagi își dorește ca băieții lui să se țină de școală ca să învețe să gândească singuri și să schimbe ceva în comunitate. De acolo, o să găsească ei calea.

Screen Shot 2015-12-11 at 02.05.40

La două după-masa, Costel închide biroul de relații cu publicul și se duce să-i ia pe liceeni cu un microbuz nou pentru care s-a zbătut doi ani. În fiecare zi face naveta cu cei 74 de elevi din Ocolna la liceul din Amărăștii de Jos și-napoi și se ține de capul lor să învețe:

“Nu le cer să facă ecuații de gradul doi, doamne ferește, dar să vină la școală, să scrie acolo pe caiet. Să-și găsească un drum, de asta fac naveta cu ei. Să apuce să plece doi trei, să-nvețe independența. Ăștia de la grădiniță au plecat bine. Care e acum la clasa I, vine singur și nu mai fuge. Se așază lângă mine la birou și zice ‘nea Costele, aici mă iei secretar! Când oi crește mare, trec în locul lu’ matale.

Text: Timea Honț

Foto/Video: Mircea Topoleanu

Mulțumiri Casei :*

Material realizat cu sprijinul The Alex Fund, parte a unei campanii de informare cu privire la necesitatea accesului la educația preșcolară pentru cei mai săraci copii din România.

Dă vorba mai departe! →

Type to Search

See all results