România: jumătate de milion de săraci își dau o bună parte din venituri pe țigări. Fumătorii săraci aruncă mai mulți bani pe tutun decât cei bogați, le e mai greu să se lase, iar cheltuiala asta îi împinge din sărăcie în mizerie.
„Viața m-a chinuit foarte mult. Am simțit că țigările mă ajută să mă simt mai bine”, îmi spune Victora, o bătrână din satul Perșinari, de lângă Târgoviște. Femeia trăiește din ajutorul de handicap al fetei sale, plus pensia de însoțitor – cu totul 670 de lei pe lună, din care peste jumătate îi dă pe țigări.
Victora are obrajii supți și chipul umbrit de cearcăne. Mă întâmpină la poartă cu toporul, pregătită să spargă lemne. Pare trecută de 70 de ani, dar are 58, dintre care a fumat 36.
S-a apucat când i-a murit o soră mai mare. O vecină i-a lăsat țigări, poate o ajută. „Până atunci nici nu știam cum se fumează. Stând în pat și gândindu-mă, plângând, mi-a venit din senin să trag din țigară. Am amețit și-am căzut în pat. Iiii, îmi vine rău. Am mai stat ce-am stat, m-am luminat la ochi și am fumat cealaltă țigară.”
Odată a picat într-o depresie, se simțea jalnic, nu mai mânca, nu mai vorbea cu nimeni. A mers la spital, au internat-o și s-a lăsat de fumat. S-a apucat din nou când a murit fratele ei. Țigara o relaxa, parcă durerea era mai blândă. Fuma mai mult de un pachet pe zi.
„La un moment dat, mă lăsasem din nou, dar a murit taică-meu și nu m-am mai lăsat de atunci și până acum.” Oftează din nou, bagă mâna-n buzunar, scoate un pachet roșu, din care ia o țigară, o aprinde și trage luung din ea.
„Stresul declanșează depresie, anxietate – un motiv pentru care fumătorii săraci se lasă mai greu”, îmi explică Ioana Podina, lector la Facultatea de Psihologie. Depresia înseamnă absența plăcerii, iar cei care au o groază de probleme fumează mai mult ca să stingă supărarea.
„Cu toții suntem hedonici, dar oamenii săraci au puține opțiuni ca să atingă o senzație de plăcere. Nu pot să mă duc la bowling, nu pot să mă duc la film, nu pot să fac multe lucruri. Țigara este la îndemână.”
Cornelia face curat în casa părinților mei o dată pe săptămână. Lucrează și pe la alți oameni și în total face 1400 de lei pe lună, din care 420 îi dă pe țigări.
O găsesc în bucătărie, frecând geamurile în timp ce ascultă emisiunea Mireasă pentru fiul meu. „Mati, ai o țigară?” N-am. Dar parcă a lăsat maică-mea prin dulap un pachet de rezervă. Îl găsesc și-i dau o țigară.
Cornelia s-a apucat de fumat la 14 ani, cu prietenii. „Mă ascundeam de tata, că îmi era rușine, da’ se strângeau fetele la mine și ne-am apucat toate de fumat.” Când a prins-o că fumează, tatăl ei i-a spus că-i dă el bani de țigări dacă nu bagă mai mult de două pachete pe zi.
Cei mai mulți se apucă de fumat cu prietenii, la veselie, dar dependența se înșurubează adânc abia la necaz.
„Am luat-o razna cu țigările după ce a murit tata. Erau zile când îmi aduceam aminte de el și fumam un pachet jumate.”, spune Cornelia cu lehamite. „Când plâng îmi vine să sting cu țigara. Atunci fumez țigări mai tari. Mă întăresc mai mult.”
Le-ar da dracu de țigări, spune, dacă s-ar mai rezolva din probleme. „Dacă mi s-ar angaja fata pe undeva, s-o văd pe picioarele ei. Ăsta e pactul pe care l-aș face cu Dumnezeu. Nu-ți mai zic, că nu mai am țigări.”
Sociologul Dani Sandu spune că la început fumezi ca să te bagi într-o gașcă, iar apoi devine o parte din tine. „Cu cât este mai ostracizant fenomenul, cu atât devine un factor de identitate pentru fumători. E o chestie puternică cu care te definești. La un moment dat, devine o trăsătură și nu mai poți să renunți, fără să simți că renunți la grup, la tabieturile pe care ți le-ai dezvoltat.”
„Dacă fac treaba asta constant de la 17 ani – e trecută în personalitatea mea. E parte din mine”, spune Adrian Schiop, un antropolog care a scris un roman despre o iubire imposibilă în Ferentari.
Cel mai rău i-a fost când s-a dus la muncă în Noua Zeelandă, a rămas fără job și câteva luni a cules chiștoace de pe stradă. „Îmi era rușine, dar îmi era mai rușine să cer. Aveam tot felul de tehnici. Am prins pe vară job și lumea umbla desculță, era cul. Și le luam cu degetele de la picioare sau pur și simplu goleam scrumiera. Și cu tutunul ăla făceam penale.”
«Hai, domne, te-a făcut spitalul sănătos și gata, te-ai dat cu ăia?» Asta i-au spus prietenii lui Nicolae Pudilic când i-a anunțat că s-a lăsat de fumat. S-a lăsat când a făcut ulcer la stomac, dar s-a apucat la loc cu prietenii „la țuică, că nu mă mai recunoșteau”.
Nicolae locuiește într-o coșmelie din bolțari, pe un câmp cu gunoaie și câini vagabonzi. Opt oameni în două cămăruțe cu multe paturi, un congelator și un televizor. Familia lui (el, soția și cei șase copii) trăiește din ajutor de șomaj – 564 de lei pe lună, din care 250 se duc pe țigări.
Pe lângă necazuri și grupuri de prieteni, psihologul Ioana Podină mai identifică un factor al dependenței: foamea. „Nicotina este un supresor al apetitului. Asta înseamnă să cheltuiești mai puțin pe mâncare… E trist.”
Fumatul mai poate fi și un simbol al statusului, „mai ales la țară, unde nu sunt multe modalități de a te diferenția”, spune sociologul Dani Sandu. „Faptul că trăiești într-o comunitate de oameni relativ săraci și îți permiți să fumezi, chiar dacă nu ai ce mânca acasă, arată că ești șmecher.”
„Eram obsedat de Kent lung, dar asta când eram bun, pe sabia mea”, își amintește Cosmin Stancu, un bărbat înalt, cu nasul borcănat și ochii albaștri. „Dădeam la lume, îmi cerea o țigară și le dădeam bani să se ducă să-și ia un pachet de țigări.”
Cosmin mergea la muncă în Belgia pe vremea aia, era constructor. Se mândrește că era voinic, avea bani căcălău, tot satul Perșinari îl aprecia, iar prietenii trăgeau de el să-i ajute cu bani.
Acum adună din când în când lemne din pădure. Vorbește cu juma de duh, abia-l aud. Nenorocirea l-a lovit când s-a întors în România – s-a plimbat cu un scuter, a făcut un accident și s-a trezit după o lună cu semipareză. Nu-și amintește nimic, nici măcar în ce oraș era când s-a lovit.
„Când am fost internat, din prostia mea – am luat 50 de diazepame. Că am zis că urăsc viața și am vrut s-o scurtez. Nu am fumat trei, patru zile, cât am stat în comă. După ce mi-am revenit am exagerat iar cu țigările. De supărare.”
De atunci trăiește doar cu juma’ de corp funcțional și-o pensie de 270 de lei, din care fumează șapte țigări pe zi.
Fata lui are 14 ani și vrea să meargă la o petrecere de majorat, „dar nu înțelege că nu mai avem bani, ca altă dată.” S-au certat din cauza asta și de supărare și-a depășit porția de țigări. „Dacă nu am da banii pe țigări, am aduce mai mult ce-i necesar în casă. Dar când ești supărat nu te mai gândești.”
Psihologul Ioana Podina îmi sugerează o comparație: „Există expresia: sunt prea sărac ca să mă îmbrac prost. Cred că poate fi aplicată și aici: sunt prea sărac ca să nu fumez. Economic vorbind pare paradoxal, nu? Sunt sărac, am atâta sumă, abia mă descurc cu ea și totuși uite că jumate se duce pe țigări. Vreau să arăt că situația nu e atât de rea pe cât crede lumea.”
„În depresie nu-ți mai pasă de tine, frate. E ceva, e autodistructiv. Știi că nu o scoți la capăt, e de căcat. Ori când tu ești cu stima de sine jos… La omul sărac nici boii nu mai trag, nici pula nu se mai scoală. Asta-i depresia. Sărăcia e depresie, frate. Orice faci, faci degeaba. Nu ai șanse să te scoți.”, zice antropologul Adrian Schiop. Are zile în care nu mănâncă, nu vorbește, dar fumează. Când viața se nasolește, țigările rămân ultimul prieten.
Cea mai mare firmă de țigări de pe piața românească, British American Tobacco, zice că nu are produse pentru săraci. „Nu le oferim nimic”, spune Valentin Canură, corporate affairs manager.
Valentin și șeful lui, Adrian Popa, m-au primit în biroul lor de lângă Casa Presei și îmi explică de ce săracii nu sunt problema lor – pentru că iau țigări de contrabandă, nu din magazin. „În portofoliul nostru nu există branduri care să se adreseze oamenilor săraci. Diferența dintre țigara cea mai scumpă, Dunhill, și cea mai ieftină, Viceroy, este de 2,5 lei.”
O altă persoană din industrie, care a dorit să-și păstreze anonimatul, confirmă că diferențele între țigări țin mai mult de diferențierea socială. „Banii pe care-i cheltui sunt tot ăia. Dar în țigările iefinte bagi și cioate, chiar dacă asta nu-ți reduce costul de producție. E efectul psihologic: CEO-ul fumează Dunhill, nu poate să fumeze aceeași chestie cu Gigel de la sapă.”
Adrian Popa, head of corporate and regulatory affairs, desenează pătrățele pe o foaie și povestește pe un ton părintesc dilema lui despre țărani: „Matei, sunt uimit. Eu sunt vânător, ies foarte mult în mediul rural. Gonacii ăia sunt oameni care vin să stea o zi, să meargă în pădure, să facă hau-hau-hau, să gonească mistreții. Acum douăzeci de ani veneau și se strângeau, erau mult mai ascultători, respectau ce li spunea. Și veneau pentru echivalentul a zece lei. Acuma, sub 50 de lei nu vine nimeni. Toți vin, hau-hau-hau și vorbesc la telefon, filmează, fotografiază dacă-i vreun mistreț căzut. Săracii îi vezi că sunt rupți, efectiv în fund, dar au smartphone, știu să-l mânuiască, toți. Mulți dintre ei fumează și m-am uitat ce fumează, mărci bune. Am văzut și pachetele. Fumau țigări. Mă întrebam, stai un pic, în loc să vii să faci hau-hau-hau aici, dumnezeule, ai munci de făcut.”
„Părerea mea este că nu trebuie să faci ceva dacă nu-ți poți permite. Și e îngrijorător, în România, oamenii nu-și cunosc locul și poziția în funcție de venituri” spune managerul. „E de discutat. Dar nu am stat să mă gândesc foarte tare.”
Valentin Canură își completează șeful: „Am avut om care mi-a muncit în curte, se plângea în fiecare zi că nu-i ajung banii. Fuma un pachet de Kent și bea trei beri la doză. Bă, tot ce ai câștigat azi ai dat pe trei beri și-un pachet de țigări. Dacă aș fi în locul tău nu aș bea și nici nu aș fuma. Stau așa și mă gândesc cu drag de fumat, dar banii ăia îi dau la copil. Nu știu ce s-a întâmplat, poate nu au sistem de valori, habar n-am. Cât de greu este să faci o aritmetică simplă, să spui, nu am bani, nu-mi permit. Nu vreau să dramatizez, cred că e o pătură socială care merită ajutată, de acord, dar în viață te mai ajuți și singur.”
Psihiatru Eugen Hriscu spune că dependența este o „boală a iraționalității”. Cheia pentru a înțelege aceste decizii iraționale este felul în care persoanele din medii defavorizate își alocă resursele mentale.
Dacă un copil își vede tatăl cum își bate nevasta, creierul își va consuma resursele ca să facă față emoțional acestei traume, resurse care în mod normal ar trebui să meargă la dezvoltarea cognitivă.
Dependența afectează capacitatea de planificare pe termen lung. Când îți crapă buza după o țigară, alegi să fumezi și uiți de un posibil beneficiu pe termen lung. „Dacă vrei să ieși din ea ai nevoie de resurse. Începe un fel de luptă, ori nu poți să mergi la război dacă ai puțini soldați. Sau poți, dar aproape sigur vei pierde.”
La bogați nu-i așa. „Dacă mama îi promite copilului că va primi o bicicletă, dacă ia zece la școală, și asta se întâmplă, atunci copilul devine setat să-și stabilească obiective pe termen lung, să se comporte rațional. Ceea ce nu se întâmplă atunci când părintele vine acasă beat și-și dă copilul afară din casă.”
Aceste privațiuni marchează individul pe viață, spune Valeriu Nicolae, consilier pe politici sociale la guvern: „Un RMN pe creierul unui copil de trei ani care a fost crescut într-un mediu cald și RMN pe creierul unui copil care a crescut într-o zonă defavorizată diferă mult. Cel din urmă este cu 20% mai redus. Nu crește. Am măsurat greutatea, înălțimea și capacitatea lor de a citi și a face matematică și m-am îngrozit. Copiii ăia sunt cu un an, doi în urmă față de media internațională. Și fizic și psihic.”
Statul are datoria să ajute aceste persoane să iasă din contextul nefericit în care s-au născut. Nu doar din rațiuni umanitare, ci și pragmatice: e interesat să aibă cetățeni cât mai sănătoși și productivi, care să contribuie la buget.
Politicienii români prezintă situația în termenii celor de la British American Tobacco: o alegere personală inexplicabilă. O evaluare a ONU din noiembrie 2015 concluzionează, însă, că autoritățile nu și-au îndeplinit datoria, ci chiar au contribuit la marginalizarea socială. 40% dintre români sunt în pragul sărăciei.
„Mi s-a spus adesea că sărăcia este o alegere. Așa este, dar alegerea este făcută adesea la nivel de politici guvernamentale, mai degrabă decât de persoanele afectate de sărăcie”, a spus Philip Alstor, raportorul ONU pe sărăcie și drepturile omului, când a venit în România.
Teoretic, când un cetățean nu-și găsește de lucru sau are alte probleme grave, statul intervine și îl ajută cu bani ca să iasă cât mai repede din gaură și să devină, din nou, productiv. În practica românească, ajutoarele sociale sunt un instrument de control politic și ajung în multe cazuri să funcționeze ca un drog, nu ca o resursă de urgență.
O parte din acești bani este cheltuită pe țigări și se întoarce la bugetul statului prin accize, lăsând o dâră canceroasă prin plămânii săracului, un comision pentru industria tutunului și un ciubuc pentru contrabandiști.
Când statul a mărit prețul țigărilor, a sperat că numărul fumătorilor va scădea vertiginos, mai ales printre cei săraci, iar „din acei bani luați de la cei care nu au grijă de sănătatea lor să facem programe de prevenție”, după cum mi-a spus fostul ministrul al sănătății Eugen Nicolaescu, care a introdus accizele în 2006.
Numărul fumătorilor a scăzut, cât de cât, în perioada 2006-2014 – de la 31% la 27% din cetățenii peste 15 ani. 12% dintre românii care au doar studii primare fumează în fiecare zi, față de 20% dintre cei cu studii medii și superioare. Printre săraci sunt mai puțini fumători, dar cei care sunt (~jumătate de milion, după calculele noastre) cheltuie mai mulți bani pe țigări și se lasă mai greu.
Adică accizele tot mai mari nu prea au convins săracii să se lase, ci doar le-au dublat cheltuielile.
Accizele au adus sume enorme la bugetul statului, dar numai o porțiune minusculă a fost folosită pentru programe de prevenție, care erau scopul declarat al legii. În 2013, statul a încasat 339.000.000 lei din accize și a alocat doar 200.000 de lei Centrului Național pentru Renunțarea la Fumat, adică 0,06 din încasări.
Psihologul Ioana Podină crede că un program eficient de reducere a fumatului ar trebui să implice muncă de teren și contact uman, treabă pentru care studenții și proaspăt absolvenții Facultății de Psihologie ar fi bucuroși să facă voluntariat. „E un exercițiu bun și deloc complicat pentru un student la psihologie.”
Programele anti-fumat de succes au cel puțin zece ani la activ și adună mai multe strategii: testimoniale emoționante de la fumători distruși de viciu, concerte, evenimente sportive, mesaje care-ți spun de ce să te lași, nu cum să te lași (acestea au avut un impact foarte bun asupra celor cu venituri scăzute), reclame la televizor și consiliere psihologică. Iar studiul ăsta arată că toți oamenii, indiferent de venituri, etnie sau religie sunt influențați de mesaje precum copilul tău va crește fără un părinte dacă vei continua să fumezi.
„Nu te lași din cauza banilor. Și ultimul sărac face bani de țigări.”, spune Adrian Schiop. „Dacă rămân fără bani, e căcatul ăla de tutun neprelucrat. Cu un milion îmi iau un kil și tot o scot la capăt. E dubios, mergeam în crâșmă și aprindeam una d-aia și toată lumea credea că-s droguri.
Bine frate, dacă tu zici că-s droguri, îs droguri.
Io zic că-i sărăcie.”
Reporter: Matei Bărbulescu
Cârmuire: Vlad Ursulean
Ilustrație: Giorge Roman
Fixăr: Ștefania Matache