„Individul ca individ e foarte complex”, mi-a explicat domnul Nelu Lupu, director adjunct al Poliției Capitalei, psihologia polițistului.

De-a lungul investigației, am făcut nenumărate demersuri pentru a mă apropia de polițiști, de toate rangurile. Sute de mesaje pe Facebook, zeci de cereri oficiale. Să-i înțeleg ca oameni și ca profesioniști. Să văd strada din perspectiva lor. Aproape toate încercările au fost în zadar. Polițiștii mici nu vorbesc de frica polițiștilor mari, polițiștii mari se ascund după ziduri și aruncă hârtii la derută.

Un polițist de ordine publică din centru a trecut peste paranoia pe care oamenii legii o au față de jurnaliști și mi-a vorbit mai pe larg despre viața în poliție, cu condiția să nu-l numesc. O să-i zic Popescu. Am dezbătut cu el multe dintre informațiile din investigație, frustrările meseriei, am schimbat linkuri cu diferite spețe. Am devenit amici, cât de cât.

Popescu e un tip de vârsta mea, ceva mai înalt. Vorbește relaxat, dar nu dă totul din casă. A absolvit școala de poliție și după o perioadă în provincie s-a mutat la una dintre cele mai grele secții din Capitală. În prima lună de muncă îi venea să-și dea demisia în fiecare zi. Cică mai are și acum seri în care ajunge acasă și plânge. Dar s-a obișnuit, și-a găsit niște „supape prin care răbufnești: să mergi la un concert, la un teatru, orice. Dacă nu era viața culturală… și un curs, mai avansez, în sensul ăsta, că altfel sunt și în provincie oportunități.”

Polițistul nu e încurajat să crească profesional. „Pentru mine e ceva vocativ, să faci un curs și să vină de la tine. Șefii nu te încurajează să faci pregătire profesională. Îți dau niște mape de lucru ia, mă, învață!“

Deși provine dintr-un mediu violent, a învățat să se controleze. Chiar a luat bătaie o dată de la poliție, dar erau alte vremuri. Nu prea te faci polițist dacă nu ai background violent, mi-a spus. „Eu am avut norocul să fiu implicat în multe chestii psihologice. Am trăit în câțiva ani de București cât în zece ani de provincie.”

E unul dintre zecile de agenți care patrulează pe străzile din centrul Bucureștiului. Zeci de mii de oameni vin aici în fiecare zi pentru cumpărături sau distracție, țintă numai bună pentru hoți de tot felul. Agentul de ordine publică e primul contact al statului atât cu cetățenii de rând, cât și cu infractorii.

Popescu patrulează pe jos, în primul rând pentru că mașinile sunt sub orice critică. Acum au primit câteva mașini noi, dar au probleme cu girofarurile, adică nu au girofar, doar o chestie cu magnet care cade când frânezi la stop. Oricum, îi place mișcarea, îi place strada, altcumva simte oamenii. „Cam asta făceau vechii polițiști cu tradiție: mergeau pe stradă și cunoșteau oamenii.”

După câțiva ani de austeritate, poliția a început s-o ducă mai bine cu salariile, dar condițiile de lucru nu sunt grozave. Majoritatea secțiilor de poliție sunt încremenite în deceniile trecute, iar agenții sunt adesea nevoiți să-și cumpere singuri echipamente. „Eu unde mă schimb pot să cad într-o groapă, e o d-asta de lemn, plină de umezeală. Dacă-mi las stația în vestiar, a doua zi e descărcată. Mori de frig!” spune Popescu.

Cel mai mult îl deranjează munca degeaba, că trebuie să facă dosare la număr, în loc să se concentreze pe adevărata muncă de poliție: „să stai după hoți, să-i urmărești sau pur și simplu să patrulezi pentru a preveni.”

Spune că șefii le „sugerează” norme de performanță. „Eu asigur ordinea publică, atâta am în fișa postului, nu să prind atâția hoți, să dau atâtea amenzi. Dar ei au o listă, și dacă n-ai la sfârșitul lunii câte amenzi ai, câți infractori ai prins, câte informații dai… și ca să ai informații și să fie pe bune, e de lucru.” Dacă are performanțe bune, primește felicitări scrise, nu sunt bani de prime sau alte recompense. Nici timp liber nu prea are. A strâns zeci de zile „libere” pe care nu le poate folosi.

În rest, face sport și se uită la seriale din care spune că are ce învăța. Mi-a recomandat Lie to Me, cu un tip care face avere citind limbajul trupului, și The Wire, un film polițist despre corupție și inechitate socială într-un oraș copleșit de traficul de droguri.

„Ce părere ai despre asta?“ mă întreabă într-o seară. „Problema e că nu ai timp în teren să analizezi toate procedurile pentru că în secunda doi ăla se poate întoarce și te poate împușca.”

Vorbim despre evenimentele din State, cum polițiștii împușcă acolo negri și lumea protestează. Îi trimit și eu un serial radio american despre toată nebunia. Îi place. Plusez cu un documentar sub acoperire mai vechi, în care o jurnalistă din Anglia s-a făcut polițist și a filmat luni întregi abuzuri ale colegilor ei. „E tare ancheta“, îmi zice. „Sunt fericit să spun că nu am întâlnit atât de multă mizerie în România.“

Polițiștii români împușcă rar după infractori, „deși avem toate motivele s-o facem. E foarte subiectivă treaba. Tu alegi dacă se impune ori nu, însă dup-aia ești cercetat până se stabilește exact dacă au fost respectate procedurile. Lucrurile sunt cu totul altfel în momentele când trebuie să decizi ce faci pentru a te apăra pe tine sau societatea de un pericol (infractor).“

În 2011, șeful poliției române, Liviu Popa, le recomanda agenților să nu le fie frică să folosească pistolul. „Îi îndemn la fermitate, să înlăture frica și teama că dacă vor folosi armamentul se va întâmpla nu știu ce. Îi asigur că nu vor trebui să facă multe rapoarte”, spunea chestorul Popa. Și  fostul președinte Traian Băsescu i-a încurajat să o facă, însă polițiștii trag mai mult în poligon decât la serviciu. În 2014 polițiștii români au folosit armamentul din dotare în 86 de cazuri.

Internetul românesc e plin de videoclipuri cu oameni care și-o caută: iau polițiști la mișto sau îi agresează când încearcă să-și facă treaba. Infractorii nu le știu de frică nici atâta. Mulți polițiști sunt bătuți sau înjunghiați când se trezesc singuri într-o situație complicată. Chiar și somațiile de tragere rămân fără rezultat în multe cazuri. Popescu mi-a povestit că a fugit după niște puștani care furau, le-a zis stai că trag!, dar s-au oprit abia când a sărit pe unul dintre ei.

Oricum, „un cuțit e mult mai periculos decât o armă în lupta de aproape“. Dar cel mai des oamenii sunt nervoși și nemulțumiți. Fac scandal și dup-aia se plâng că sunt abuzați, zice agentul. „Noi avem o vorbă: cetățean european cu drepturi, dar fără obligații.“

„Unde legea e permisivă noi trebuie să facem dreptate, «între ghilimele». Aici presa ne încurcă”, îmi spune enervat. „Fugim după ei kilometri și voi surprindeți momentul în care sărim să-i imobilizăm.“ E supărat că au stat o grămadă după niște hoți și când i-au prins n-au obținut nici măcar o reținere pentru 24 de ore.

O dată i-a făcut unu’ plângere, „foarte educat, inteligent, dar antisemit.“ Se legase de niște femei într-un magazin și a trebuit să-l ia la secție ca să se calmeze. „Nu mă înjura, dar urla. Eu stăteam și el urla la mine.“ A învățat în școală cum să gestioneze situațiile astea ca să calmeze omul agresiv, „cum să preluăm ca să nu ne încărcăm și să răspundem să fie ok. Da, mă, te înțeleg, ești supărat, dă-i dreacu, e nasol, da’ asta e nația lor“.

Bucureștiul e școală bună pentru un polițist tânăr, învață multe în timp foarte scurt, dar e greu să facă treabă ca lumea: metodele sunt învechite și performanțele sunt bune doar pentru cifre, nu și pentru agenți.

„M-am cam săturat de București. Nu poți face carieră în sistemul ăsta, m-am convins. Concursul se ține joi, iar postul e ocupat de marți“, mi-a spus recent Popescu.

„Poliția e în prima linie, ei trebuie să facă ceva, pe ei e presiunea mult mai mare. Polițistul de stradă, agentul, este un om vulnerabil. Nu are instrumente”, zice Marian Ursan, doctor în sociologie și director al asociației Carusel.

Ursan spune că șefii ierarhici din poliție sau chiar din minister vor ca agenții să curețe străzile, dar „poliția e limitată în acțiunea asta. Polițistul vine, îl ia de pe stradă, îl duce la secție, îl bate, nu-l bate, îi dă drumul, pierde jumate de oră, combustibil, timp în care se pot întâmpla nu știu câte alte lucruri, dar nici un echipaj nu este disponibil.”

Românii nu prea au încredere în polițiști. Potrivit unui studiu de la sfârșitul anului trecut, jumătate dintre români au încredere puțină și foarte puțină în poliție.

Pe de altă parte, Bucureștiul este una dintre cele mai sigure capitale din Uniunea Europeană. 52% dintre bucureșteni spun că se simt în siguranță în oraș, conform unui Eurobarometru din 2013 despre calitatea vieții, în timp ce 69% se simt în siguranță în cartierul lor.

Pe străzile capitalei, criminalitatea e în continuă scădere în ultimii ani, potrivit cifrelor. Poliția a curățat anul trecut mare parte din clanurile violente care controlează prostituția, traficul de droguri sau cămătăria, prin „destructurarea grupurilor infracționale cunoscute generic sub numele: Cămătarii, Sportivii, Luptătorii, Drumeții“ și arestarea „membrilor grupurilor infracționale cunoscute generic sub numele: Domnu, Cuza, Puia, Chitila.“

În vechime, „polițiștii“ erau tocmiți de boieri și mai marii locurilor să păzească  și să-i prindă cu orice preț pe cei care le făceau necinste, pe hoți și pe criminali. Din Evul Mediu până în secolul al 19-lea s-au ocupat de asta tot felul de băieți fără pregătire specială, dar voinici și șmecheri, să poată dovedi dușmanul: hatmani, spătari, vătafi, ispravnici, vânători de urme, pârcălabi, străjeri, zapcii sau dorobanți.

Poliția a început să se organizeze prin orașe și sate abia în secolul 19. Au apărut primele reguli și însemne oficiale, prima uniformă de poliție și primele cursuri de instruire, cu specific militar, dar poliția a rămas la cheremul șefilor locali.

În 1903, Vasile Lascăr, doctor în drept la Sorbona, a pus bazele profesiei de polițist, prin introducerea primei legi a poliției, făcută după ce a văzut el mai bun prin Europa și adaptată specificului românesc, nu foarte bine definit la acel moment. Poliția s-a reformat din nou în anii `20, după Marea Unire a principatelor. N-a apucat să facă prea multe că s-a întors pentru 50 de ani în secolul 19. Între 1949-1989, împreună cu Securitatea, Miliția a fost un instrument de teroare a statului comunist, unii îi știu de frică și azi.

România a ratificat abia în 1994 Convenția Europeană a Drepturilor Omului, oamenii au avut, în sfârșit, cui să se plângă dacă o pățeau. A mai durat opt ani ca poliția să se demilitarizeze și să devină cât de cât autonomă. Demilitarizarea a fost una dintre cerințele de bază în negocierile României pentru aderarea la Uniunea Europeană.

Pe de o parte, polițiștii au început să se profesionalizeze și să fie tratați ca orice funcționar public, pe de altă parte au pierdut din autoritatea pe care o impuneau prin frică.

„Un om cinstit are în polițist un prieten. Dar un bagabont n-o să aibă niciodată…”, spune comisarul Marius Stancu, șef adjunct al secției 10 din Capitală, un tip destul de mare, cu blugi și sacou, proaspăt ras și cu chică de fotbalist din anii ‘90.

Sunt la etajul patru al unui bloc de pe bulevardul Unirii. Aici se află birourile administrative ale secției 10 și ale poliției sectorului 3.

Comisarul Stancu e polițist de 30 de ani și îi place la nebunie. L-a făcut și pe unul dintre băieții lui polițist. „Când prinzi hoțul ai o satisfacție… cum ai face dragoste.” Își deschide brațele cu pieptul umflat și surâde. „Când vezi că l-ai spart p-ăla, c-ai recuperat bunul, că vine omul și-ți mulțumește că i-ai dat înapoi telefonul sau lanțul.”

Spune că nu există secții ușoare, „fiecare are problematica ei, secțiile limitrofe au clanurile de țigani, furturile de fier vechi”, iar la secția lui cea mai mare problemă e tranzitul. „Vrând-nevrând, a naibii secția asta a zecea e în centrul Capitalei. Toți din țară vin în centru. După ce ciordesc unde vin? Hai în Centrul Vechi. Care are o atracție fatală. Joi, vineri, sâmbătă și duminică seară sunt aproximativ 15-20 de mii de persoane.“

„E un proverb din ăsta în față leopard, nu știu, nu-mi aduc aminte. E frumoasă secția asta zece, plină de blocuri. Da-n spate… sunt numai ciori. Și ce fac altceva decât parcare?!”

Se laudă că sunt fruntași la reținuți și arestați, au o legătură foarte bună cu parchetul șamd. Se scuză din cinci în cinci, ba-l sună prim-procurorul, ba cineva de la Capitală, ba are nevoie careva de o semnătură.

„Avem un stil de conducere mai, cum să spun, libertin. Nu suntem ca la alte secții, să vină cu șeful de birou. La mine și la comandant ușa e tot timpul deschisă”, îmi explică Stancu. Mai stă cu ei la caterincă, le mai spune bancuri; când prinde careva un hoț, îl păcălește că are trei zile libere. Ne întrerupe cineva care bate la ușă.

– Permiteți, dom’ comandant?
– Acuma dac-ai venit ce să-ți fac? Stai să-ți dau ceva. [îi dă două monezi de 50 de bani] – Pentru?
– Să te bărbierești.
– Mulțumesc!
– 15 zile, nu? Tu, băiat frumos…
– E, mai am și eu scăpări.

Agenții lui sunt „cuminți, serioși și fac treabă bună”, dar nu prea are cum să-i recompenseze. I-a tâmpit cu diplome și cu felicitări scrise. Bani de prime nu sunt, zice că le mai ia câte o undiță, un cadou. Nici zile libere nu poate să le dea, are mii de zile restante, mereu e ceva de făcut. Nici el n-are zile libere. Nu doarme sâmbătă seara cu nevasta în pat. Într-o noapte l-au sunat agenții de 72 de ori.

„Ca polițist trebuie să vorbești de la parcangiu până la primar. Să nu-ți fie rușine să vorbești cu cetățeanul. Baza societății, dragă Mako, e informația. Eu le spun întotdeauna: cel mai bun prieten e poștașu’ și ziaristu’. Că, dacă vrea, un ziarist te face de te termină în presă. Hăhăh“, îmi spune comisarul.

Așa e la secția 10, discută de dimineața până seara și nu doar probleme de serviciu, de familie, de orice; înțelegere, prietenie, dar și nițel realism: „Orice comandant care crede că-l iubește tot efectivul e nebun, e cretin. Dacă reușești să apropii 40% din efectiv ai rezolvat toate problemele“, spune comisarul, care crede că nu se învață din cărți așa ceva, e ceva care tre’ să ai din naștere.

Când a murit Dinte, comisarul Stancu era în concediu. „N-am fost de acord cu ce s-a întâmplat. Viața ți-o dă Dumnezeu și ți-o ia Dumnezeu. Și cred că nu doar eu, marea majoritate a fost împotriva la ce s-a întâmplat, împotriva agentului, cred. Dacă-l cunoști, la ce dracu îl mai și lovești?”. Cu vreo două săptămâni înainte să moară Dinte, comisarul discutase cu „Iosipescu“, cum îi zice el polițistului inculpat, George Isopescu. „Mare atenție la corupție și violență.”

Polițistul nu era un băiat rău, dar „era un tip mai dezvoltat… Puteai să ai cu el o discuție să aibă început, cuprins și încheiere. Vorbea fluent engleza”, spune fostul lui șef. „Oricum, va răspunde penal, cu siguranță va fi condamnat! Zic soto, să dea Dumnezeu să greșesc, își ia 8 ani. Vrând, nevrând e vinovat.”

George Isopescu, agentul inculpat, n-a vrut să vorbeasă cu mine, dar am avut ocazia să aflu mai multe lucruri despre el în timpul procesului. E un tip înalt și solid, mereu aranjat. S-a născut în 1990 și de la cinci ani a fost crescut doar de mamă. La 14 ani a intrat la liceul militar, apoi s-a înscris la școala de agenți „Vasile Lascăr” din Câmpina. A promovat în 2012 și a fost repartizat în practică la Gura Humorului.

„Elevul și-a asumat sarcinile ce i-au fost stabilite în acord cu programa de practică, implicându-se în activitățile tutorelui și realizând studiul actelor normative recomandate”, se arată într-un document eliberat de poliția din Suceava. A fost evaluat cu 10 pe linie pentru comunicare, cunoașterea legislației și a procedurilor, aplicarea teoriei și folosirea deprinderilor practice, respect pentru disciplină profesională și lucru în echipă.

A făcut și facultatea de Drept la Constanța, după cum reiese dintr-o cerere de eliberare din arest, atașată la dosar. Isopescu spunea în document că nu ar influența martorii, pentru că știe că n-are voie.

S-a transferat la București, unde s-a remarcat destul de repede. „A fost un agent foarte bun pentru mine, își făcea datoria cu simț de răspundere” și aducea un plus colectivului, a spus la proces fostul său șef de la ordine publică.

„Când l-am cunoscut era genul ăla ignorant, puțin înfumurat. Nu-l plăceam. […] S-a schimbat radical toată relația. E foarte pregătit. În primul an de muncă al lui a prins… foarte mult. Pe secție a fost primul, clar. Nici un procuror la flagrant nu prinde atâția”, mi-a zis un fost coleg.

Alte păreri colegiale:

„E un om bun, cu calități excepționale de polițist.”

„Ca polițist e bun și ca om tot bun.”

„Nu-l cunosc foarte bine, colegii îl lăudau că e un polițist bun, se descurcă la spețe. Nu știu să fi fost violent.”

„E un om foarte bun. Atâta că are el problemele lui… Cu violența… da, a avut plângeri în sensul ăsta”, îmi spune un alt polițist.

În 2013 a avut trei dosare penale pentru purtare abuzivă, dar nu a pățit nimic. „Nu există polițist fără plângeri“, spune unul din martorii de la proces. După ce a murit Dinte, Isopescu a stat în arest câteva luni. Acum e judecat în libertate pentru loviri cauzatoare de moarte și riscă între 6 și 12 ani de închisoare.

L-au transferat la altă secție de poliție, „nu mai lucrează, e pus la dispoziție până la condamnare. Asta e procedura.“ I s-a restrâns activitatea, a suferit la salariu, face doar activități de secretariat în care nu are treabă cu publicul.

Sunt de vârstă apropiată cu Dinte și cu George, agentul care l-a lovit. Am crescut toți fără tată, în haosul și sărăcia anilor ‘90. Venim din medii instabile, am fost învățați să avem încredere doar în noi și în familie, să ne descurcăm cum putem, să ne facem singuri dreptate. Fiecare și-a găsit propriul fel de a o face.

A trebuit ca unul dintre noi să moară ca să ajungem la această discuție. Sper ca următorul Dinte să aibă casă și să poată face o școală, următorul polițist să aibă parte de condiții de lucru civilizate și să folosească forța cu discernământ, iar următorul eu să scrie despre prietenia dintre ei.