Sălbaticul din Brad

Situație îngrijorătoare în municipiul Brad:

În ultima perioadă s-au înregistrat numeroase acte de vandalism: coşuri de gunoi rupte, statui sparte, o bancă aruncată în patinoar, cişmeaua stradală pusă la pământ. Faptele au fost relatate în detaliu de presa locală, iar primarul l-a botezat pe infractorul anonim Sălbaticul.

“Educaţia şi civilizaţia sunt componente de bază pentru o bună convieţuire în oraş. Din nefericire, constatăm că există câte un «sălbatic» în libertate, care distruge ceea ce aparţine întregii comunităţi”, a scris primarul pe Facebook. Postările sale au trezit spiritul civic al localnicilor. Unii au propus pedeapsa capitală.

fb-sb3

Forțele de ordine s-au mobilizat și au pândit camerele de supraveghere până când au identificat Sălbaticul în timp ce făcea ceva interzis.

S-au deplasat la locuința acestuia și i-au amendat tatăl cu 200 de lei pentru “neluarea de către părinţi sau de către persoanele cărora li s-a încredinţat spre creştere şi educare un minor în vârstă de până la 16 ani sau care au în îngrijire un alienat ori debil mintal a măsurilor necesare pentru a-l împiedica de la fapte de vagabondaj, cerşetorie sau prostituţie”.

Tânărul minor a recunoscut fapta şi o regretă.

Civilizația a fost restabilită în ziua de Dragobete, când 500 de brădeni s-au strâns în sala de sport a școlii „Horea, Cloşca şi Crişan” și au ascultat cu smerenie cuvântarea lui Dan Puric “Despre iubire”, la câțiva metri de locurile în care a acționat Sălbaticul.

Profetul Puric a subliniat că poporul român s-a născut pentru a iubi, dar se găsește astăzi într-o situație mai periculoasă ca niciodată. Fetele tinere nu mai țin cămin. Neamul se risipește. Nu ni se iau teritorii, ni se ia direct aurul sufletesc din interior.
Soluția este să ne lăsăm străpunși de dor (dimensiunea unică a poporului român) și din rană să țâșnească dragoste, o mare de dragoste care să înece dușmanii, să salveze națiunea și să ne dea viață veșnică.

12764335_903444439776414_9221430163019497794_o

Dragostea s-a revărsat pe străzi, prin parcurile vindecate de vandalism, prin școli și biserici, pe la muzeul aurului, chiar și la primărie, la pizzerie și în două-trei crâșme.

*

Dragostea nu a mai ajuns, însă, până în scara de bloc unde își face veacul Sălbaticul alături de tovarășul lui, pe care îl vom numi, pentru a-i proteja identitatea, Anturaj.

IMG_2729

Când e vreme bună, Sălbaticul mișună pe străzi și face dezordine. Când plouă sau e frig, ca acum, se retrage în bârlog și așteaptă. Scara asta de bloc are avantajul unei băncuțe pe care poate să stea dacă îl dor picioarele. Când amorțește de frig, se ridică și se plimbă de colo-colo, cu mâinile-n buzunare, până își simte din nou degetele de la picioare; apoi se sprijină de cutiile poștale și se uită pe pereți. Timpul curge mai încet când ești sălbatic. O oră, două ore…

Intră în scară un vecin cu câine, se uită la el și spune dintr-o răsuflare: “Poliția știe ce faceți voi”. Sălbaticul strânge gura ca un șoarec și nu mișcă până trece primejdia. Apoi găsește un mic neon uitat pe panoul electric și începe să se joace cu el de parcă ar fi o sabie laser, cu grijă să nu-l atingă de perete și să comită un nou act de vandalism.  

Sălbaticul din Brad e un copil blonduț de 14 ani, cu ochi albaștri și puf deasupra buzelor.

P1040310

“Mă doare că există un grup de tineri din familii dezorganizate care așa au ales să își manifeste personalitatea – aruncând o bancă în lac”, spune Primarul Florin Cazacu și chiar se încruntă a durere, iar cele 15 icoane din biroul lui suferă și ele pironite-n pereți.

Primarul e și el oleacă de sălbatic. “E greu să lupți om contra sistem”, îmi spune. De două ori a făcut greva foamei – prima dată când era miner, să nu le închidă mina; a doua oară când era primar, să nu le închidă căldura. Orașul a sărăcit atât de mult după ce s-a închis mina de aur, încât iarna ar îngheța de frig dacă n-ar primi ajutoare de la stat.

2000 de ani au trăit oamenii de aici scoțând aur din munte, apoi în 2006 s-a închis mina și gata. Minerii au ieșit la pensie, au plecat în străinătate ori s-au angajat pe bani puțini la făbricuțele din zonă (femeile la textile, bărbații la volane auto). Bradul n-a dat faliment, ca alte orașe post-industriale, dar a intrat într-o subzistență dureroasă pentru moții obișnuiți cu munca grea și banu’ gros.

IMG_2650

“Munca de primar se mișcă între știință, artă și misiune”, spune fostul miner Florin Cazacu. Era lider de sindicat când a candidat la primărie, iar de atunci a câștigat alegerile detașat de trei ori. În cei 12 ani petrecuți în fruntea orașului a văzut că generația asta n-o prea scoate la capăt, așa că s-a reorientat către concetățenii decedați, care au mai reușit una-alta prin secolele trecute. “E o mândrie să fii urmașul celor care au luptat pentru identitatea națională”, spune Cazacu. “Bradul a crescut pe filoane de aur și trupuri de eroi.

Primarul are în mână o carte de Dan Puric și stă la o masă pe care coexistă acatistele lui Arsenie Boca și un calculator cu Windows 10. “Marea provocare a fost să creez o identitate zonei”, zice edilul.

Nu e greu de ghicit identitatea pe care a gândit-o — e înșirată prin tot biroul său. Poți să faci o plimbare prin istoria bună a orașului rotind capul.

Prima dată sare în ochi un dac de aur, care veghează de pe un pervaz de marmură. Prin munții ăștia era centrul regatului dac, iar romanii au săpat chiar lângă oraș o galerie care s-a păstrat până în vremurile noastre. Piațeta din centru e flancată de monumentele strămoșilor care s-au luptat între ei. “Am ridicat în primul an de mandat lupa capitolină, acea statuie cu Romulus și Remus”, spune Primarul. “Apoi am ridicat statuia lupului dacic, pentru cei care se simțeau mai mult daci decât romani.”

loop-ul-dacic

După retragerea romanilor nu s-a mai întâmplat nimic până într-o zi de luni, 1784, la târgul din Brad s-a pornit o răscoală a țăranilor împotriva nobilimii asupritoare. Conduși de trei sălbatici – Horea, Cloșca și Crișan – țăranii au comis mai multe fapte de vandalism, au dat foc la conace, au făcut și moarte de om. Pân’ la urmă sălbaticii au fost prinși și omorâți, dar oamenii au primit niște drepturi și au mai stat cuminți vreo două generații.

Două tablouri cu Avram Iancu pândesc de pe pereți. Ăsta a fost nepotul fratelui lu’ Horea, care a ajuns mare avocat la oraș, da’ când a început scandalul de la 1848 s-a întors în munți și a strâns armată, să se asigure că nu pică moții de fraieri în cafteala dintre unguri și austrieci. A ieșit glorios, da’ nu prea, după cum au consemnat istoricii:

Avram Iancu a organizat apărarea Țării Moților exclusiv prin mijloace proprii.

Iancu le-a cerut moților să se înarmeze, dar să rămână liniștiți și să nu atace pe nimeni.

Din cauza incompentenței unui ofițer austriac, care i-a aruncat în luptă pe moți fără a cerceta corenspunzător terenul, atacul a eșuat.

Sacrificiile umane și materiale ale românilor nu au fost luate în seamă de împărat.

Povestea cum că Iancu ar fi mers seara la împărat și că ar fi iscat scandal, fiind alungat de santinele, e falsă și nu a existat în realitate.

E drept că prezentase unele idei de persecuție, după unii adevărată manie, a fost trist și melancolic, adesea după ce-și termina cântecele de jale la fluier, plângea, dar respectivele simptome nu sunt suficiente pentru a diagnostica o psihoză de tip maniaco-depresiv, schizofrenic sau paranoic.

Viața lui în totalitatea ei va rămâne o oglindă sinceră a vieții noastre naționale.

P1040345

Cu excepția acestor momente de dezordine, brădenii și-au văzut de aurul lor. Au scos pentru romani, pentru austro-ungari, pentru ruși. “Există o mândrie să știi că 1% din aurul lumii a fost scos cu sudoarea oamenilor de aici”, spune Primarul.

În perioada comunistă s-a demolat centrul istoric ca să facă loc la două culoare de blocuri, dar aurul ținea loc și de istorie.

Apoi s-a dus și aurul.

Bradul avea nevoie de o infuzie urgentă de eroi. Noroc că martirul legionar Arsenie Boca s-a născut lângă Brad și a făcut aici liceul “Avram Iancu”, în curtea căruia a plantat un stejar. Primarul  și orașul s-a simțit ca o mică Mecca.

Noroc și cu Adrian Păunescu, care a fost senator de Hunedoara și i-a plăcut la Brad așa mult că i-a compus o poezie, primind în schimb o stradă post-mortem.

În eroicul Brad luminat,
Mărginesc o istorică rană,
Două semne că suntem întregi
Lupul Dac și Lupoaica Romană.

Dar oamenii tot pleacă.

_MMR9013Foto: Ioana Cârlig, Post-Industrial Stories, 2012

Am nevoie de copii!, spune tare și apăsat Nicolae Grigoraș, coregraful de la Casa de Cultură. “Copiii cresc aci și dispar toți, când termină clasa a doișpea toți se duc – Timișoara, Cluj, iar cei care nu apucă să facă facultăți – Germania, Norvegia.”

Coregraful a lucrat și ca electrician în mină, astfel că în ultimii ani a asistat la prăbușirea ambelor sale profesii. Mai întâi s-au închis minele, apoi s-au închis copiii. “Tinerii de acum nu mai au calitățile pentru dans, stau toată ziua pe Internet, nu-s sănătoși. Ei nu stau pe bancă, stau pe spătar și cu picioarele pe bancă…”

Grigoraș are 59 de ani, dar e vânjos ca la 40. Îl dau de gol părul argintiu, ochelarii legați la gât și cuvintele astea: “Nouă ne trebuie dictator ca să muncim. Să ne bată unul, să ne deie de lucru, să ne și bată.”

Din când în când, vorbele-i prind cadență, ca un cântec popular al generației sale.

“Cine o fost să moară o murit. Pe mine nu m-o furat dracu’. Încă joc și-s viguros.”

IMG_2574

Ceasul din centru cântă Oda Bucuriei la oră fixă, pe ușa de la Casa de Cultură a scrijelit cineva , indicatorul de la kilometrul zero țintește spre destinații ca Paris (1000km) și Halmagiu (25km), locul de joacă e păzit de două tunuri de artilerie și înconjurat de tranșee, găinile aleargă printre blocuri comuniste, iar în fața oficiului poștal e un flash-mob pentru pensii și ajutoare.

Viața de zi cu zi nu are măreția istoriei, iar facturile nu se plătesc în versuri. E nevoie de un efort psihologic susținut pentru a acoperi un oraș post-industrial cu o peliculă de cultură. Dacă se rupe asta, ies la iveală anomie, nihilism și alte boli. Orice act antisocial e o înțepătură în fragila fibră a comunității. Și traversarea pe roșu atrage priviri critice.

“Aici sunt oameni curajoși, îngăduitori”, spune Primarul, “până la o anumită limită”.

Sălbaticul a întrecut această limită, a fost prins și pedepsit.
Omul Dan Puric a venit să pună pansamentul.

12716434_903445893109602_5857053248385074711_o

“Comunitatea brădeană are un apetit pentru acte de cultură autentice, pentru a stârni în noi mândria de a fi brădeni”, spune Primarul, care e de părere că “orice act de cultură unește oamenii și creează o bucurie colectivă de a împărtăși un act de cultură”.

Puric a fascinat publicul, care ieșea din transă doar cât să aplaude sfios.

În public era și bibliotecara de la școala “Horea, Cloșca și Crișan”, Paraschiva Lungu. “Dacă lumea ar avea credință adevărată, treburile ar merge mult mai bine în țară”, povestește ea ce a înțeles din acea seară. “Rușii au puterea, dar noi avem autoritatea. Poporul român e mai creștin decât poporul rus.”

Prima parte a conferinței a văzut-o și preotul Remus Cor, un bărbat sportiv în sutană, la 63 de ani (doi ani pân’ la pensie). “Îmi place că e curajos, ce e-n gușă și-n căpușă. El nu e omul care poate fi cumpărat. Le are cu teologia”, spune popa în drum de la biserică la magazin.

Pe strada Liceului se întâlnește cu un grup de fete. “Bună ziua, părinte”, îi spune suav o domnișoară îmbrăcată elegant, cu pantofi înalți, cu luminițe în talpă. Părintele dă din cap și termină ideea: “Dacă am avea în România numa’ 10 oameni ca Dan Puric să ne conducă ar fi super”, zice și intră la supermarket.

P1040374

Fetele merg la Balul de Dragobete “Iubește Românește” din sala de sport a liceului Avram Iancu. Sala e decorată cu scoarțe populare și un covor roșu care duce la o cortină roșie, în spatele căreia se pregătesc concurenții de la concursul de popularitate.

Concurentele sunt îmbrăcate în ii tradiționale, fuste scurte și pantofi cu toc. Băieții spun voioși că genul lor muzical preferat este manelele, în afară de unul, care își drege vocea și rostește în microfon: “deep house”, și se lasă o tăcere adâncă.

O fată cântă între snopi de paie binele și rău’-n jurul tău se vor juca, iar telefonul îmi sună cu număr ascuns. Mă strecor printre polițiștii de la intrare și ies în ploaie. Alo?

E Sălbaticul.

*

În scara blocului, Sălbaticul și Anturaj plănuiesc să arunce cu borcane în capul elevilor care se întorc de la balul de Dragobete. Glumesc, cât de cât. Ei nu merg la astfel de sărbători. În primul rând pentru că n-au 10 lei să dea pe intrare. Le zic că se poate intra pe șestache pe ușa laterală și le sclipesc un pic ochii, dar scutură repede gândul. Nu ne trebuie nouă asta.

Amândoi vin din familii sărace – Sălbaticul crescut de tatăl șomer și Anturaj de bunici, cu părinții pierduți în străinătate.

12896448_10154101723097300_1625912947_oFoto: Ioana Cârlig, Post-Industrial Stories, 2012

Anturaj a renunțat la școală când era de vârsta Sălbaticului. Zice că profii se tot luau de copiii din familii cu probleme și dacă nu le întorceai vorba te luau de fraier, așa că făcea și el caterincă la ore, până când l-a enervat pe profu’ de mate, care l-a lăsat repetent. L-a umilit. Nu mai putea să se întoarcă acolo unde a fost făcut de rușine.

Așa că a rămas să piardă timpul pe străzi. Dar timpul e mare și orașul e mic, aprinzi o țigară și pân’ la capătu’ lui o gheți. Calculatorul l-a vândut când a rămas fără bani. Mai merge să stea pe iarbă la o bere și o țigară, mai mănâncă bătaie de la poliție… Odată s-au dat pe străzi în tomberoane de gunoi, dar a ieșit cineva la ei și s-au potolit.

Ca să treacă timpul mai repede au început să ia etnobotanice: bagi o țigară dimineața, te trezești seara. Anturaj s-a apucat să vândă ca să aibă bani să bage. Da’ l-au săltat polițiștii odată cu droguri pe el și a zis că se lasă, că oricum îl doare ficatul și i se clatină dinții. Așa că și-a strâns prietenii, s-au închis un weekend în cameră și au fumat toate pliculețele pe care le avea.

IMG_2725

Reporter: Vrei să mergi în străinătate?
Sălbatic: Nu.
Reporter: Să faci facultate?
Sălbatic: Nu.
Reporter: Să lucrezi aici?
Sălbatic: Ce să lucrez, la volane, la cablaje, să iau cinci milioane?

Sălbaticul nu așteaptă nimic de la viață, nu regretă nimic, nu-i pasă de nimic. Îl întreb de ce a făcut aia, ce părere are despre ailantă, dar nu are nici o părere, ridică din umeri, cum să fie, așa.

La început credeam că n-are chef să-mi zică, dar pe măsură ce ne adâncim în noapte și miroase a plastic ars și becul din scara de bloc pârâie tot mai tare îmi dau seama că, dacă vrei să spui orice despre tine, trebuie să te agăți de ceva și să te privești din exterior. Așa îți dai seama cine ești și ce ar trebui să faci.

Dacă te naști într-o colivie, orice ți se întâmplă este… doar ceea e este.

Ploaia s-a oprit, așa că ieșim prin oraș. Sălbaticul se dizolvă în noapte,
până când simpla lui existență devine un act antisocial.


În România sunt zeci, poate sute de mii de sălbatici
care stânjenesc conștiința națională și integrarea noastră europeană.



Un text de Vlad Ursulean.
A contribuit Nicoleta Popescu.
Poze de Vlad Ursulean, Primăria Brad și Ioana Cîrlig.
Mulțumiri către Paul Radu, Marin Raica și la toată Casa.


Dragomir, Silviu (1968), Avram Iancu, Editura Științifică, pagina 113.
Dragomir, Silviu (1968), Avram Iancu, Editura Științifică, pagina 60.
Dragomir, Silviu (1968), Avram Iancu, Editura Științifică, pagina 107-108.
Dragomir, Silviu (1968), Avram Iancu, Editura Științifică, pagina 297.
Dragomir, Silviu (1968), Avram Iancu, Editura Științifică, pagina 318.
Dudaș, Florian (1993), Avram Iancu, eroul românilor, Editura Lumina, pagina 254-256.
Dragomir, Silviu (1968), Avram Iancu, Editura Științifică, pagina 339.
<img class="aligncenter size-full wp-image-12989" src="http://casajurnalistului.ro/wp-content/uploads/2016/03/P1040357.jpg" alt="P1040357" width="500" height="330" />
<img class="aligncenter size-full wp-image-12978" src="http://casajurnalistului.ro/wp-content/uploads/2016/03/IMG_2705.jpg" alt="IMG_2705" width="500" height="330" />

Dă vorba mai departe! →

Type to Search

See all results