ȘincaiLeaks

În februarie 2015, niște elevi de la Liceul “Gheorghe Șincai” din Cluj își luau la mișto profesorii pe un grup de Facebook. La scurt timp, dascălii află, iar mișto-ul se transformă într-un scandal care face înconjurul țării. 62 de elevi sunt chemați într-o comisie de anchetă, iar știrea se propagă online și offline, deschide buletine de știri, provoacă controversă și demisii.

Am fost la Cluj să vedem ce au învățat din asta și am descoperit că liceul s-a închis în propria carapace, iar profesorii sunt preocupați mai mult de imaginea lor decât de pregătirea noilor generații. Singurii care au tras învățăminte sunt cei trei elevi care au pățit-o.

E o zi de iarnă ca toate celelalte: cu aer rece și mâzgă pe jos. Trei prieteni, toți trei elevi la liceul “Gheorghe Șincai” din Cluj, se strâng la o pauză de țigară lângă Bastionul Croitorilor – un turn fortificat, parte a Vechii Cetăți a orașului. Cel mai mare e Alex Anastasiu, elev în clasa a XII-a, viitor actor, brunet, cu o coadă până la umeri. Celălalt, Alex Hosu, e în clasa a XI-a. E cel mai masiv – a jucat rugby – are părul cârlionțat și o barbă scurtă, roșcată. Fata e mică și ușor timorată.

Trag din țigări scurt, să le termine până începe ora, și scrollează în pripă ecranele telefoanelor. Anastasiu le arată niște meme-uri pe care le făcuse cu o seară înainte.

10942430_697373070380329_9201399372503993680_n

 


Un meme, pronunțat [ˈmiːm], înseamnă o imagine, nu neapărat frumoasă, peste care cineva aplică un text amuzant și o postează pe Internet. Meme-ul exprimă idei, simboluri sau comportamente mimetice. Se răspândește și dezvoltă noi versiuni. Sau moare pur și simplu.


 

Cei trei elevi au nasurile roșii și degetele reci. Comentează meme-urile lui Anastasiu și fac planuri pentru sărbătorile de iarnă. Sunt în decembrie 2014 și decid ca înainte de a pleca în vacanță să urce meme-urile pe un grup de Facebook, să le vadă mai mulți colegi din școală. Anastasiu o tulește în București, iar Hosu rămâne acasă, în Cluj, unde face pagina de Facebook. În doar două ore, adună peste 200 de like-uri. Un amic, elev la “George Coșbuc”, colegiul aflat peste drum de “Șincai”, îl atenționează că în școala lui cineva făcuse o chestie similară în urmă cu doi-trei ani și a fost exmatriculat.

“A fost primul moment când mi-am dat seama că ar putea exista repercusiuni”, spune Hosu. Stă pe pe o bancă aflată lângă zidul vechi, de piatră, unde a început totul și povestește că în ziua în care a făcut grupul de Facebook a descărcat regulamentul de ordine interioară a școlii de pe site-ul instituției și l-a citit cu atenție. Deși nu scria nimic de meme-uri, Facebook, ori de Internet în general, Hosu a decis să transforme pagina în grup.

_MG_7516

O vreme, grupul a fost public. Putea fi găsit pe Facebook, membrii erau vizibili, însă erai admis doar dacă primeai invitație. După patru zile, timp în care cererile de aderare au curs cu nemiluita, iar numărul membrilor a crescut de la 200 la 400, Alex l-a transformat în grup secret. “Șincai memes” nu mai putea fi găsit la o simplă căutare. Cine voia să intre, trecea prin filtrul atent al celor trei administratori.

Patru generații de umor


Chiar și așa, comunitatea creștea ca pe drojdie. La nicio săptămână după lansare, în “Șincai memes” nu mai erau doar actualii elevi ai liceului, ci și foști absolvenți. Mama lui Anastasiu, și ea absolventă de Șincai, în 1995 – “pe vremuri era o extraordinară oază de libertate”, spune -, a adus cu ea și colegi din alte generații. Se adunaseră, pe un grup secret de Facebook plănuit într-o pauză de țigară, la adăpostul Bastionului Croitorilor, vreo patru generații de șincaiști.

La început, atmosfera pe “Șincai memes” era relaxată și prietenoasă. În esență, se făcea mișto benign de toată lumea – de profesorii old school, titanii colegiului, de cei noi, de elevi. Pozele erau culese de pe net ori făcute, cu telefoanele, în timpul orelor. Elevii de azi aplicau pe poze “perlele” dascălilor, like-urile și comentariile curgeau. Elevii de ieri, absolvenți din diverse generații, rememorau nostalgic poveștile adolescenței lor. Nimic nou sub soare. Cu toții și-au dorit, la acea vârstă, să schimbe lumea și dogmele ei.

Primele meme-uri au fost inofensive. “Încurajam glumele inteligente și adevărate”, spune Hosu. “Am făcut asta nu pentru că profesorii aveau defecte și noi nu. Râdeam de toată lumea, inclusiv de noi înșine. Am vrut să înțelegem defectele noastre și ale profilor, să trecem peste ele și să fie atmosfera mai relaxantă între colegi și la ore.”

La un moment dat, în tonul meme-urilor și în lexic au început să apară derapaje. Unul dintre membrii grupului a postat o poză cu Alexandru Bugariu, profesor de engleză și fost director al liceului Șincai, iar textul era: “De ce-a trecut Tambulea strada? Ca să-mi sugă mie pula.” Se zvonea că una dintre profesoarele de matematică, Livia Tambulea, ajunsese în Șincai cu ajutorul lui Bugariu.

Unii dintre șincaiști au zâmbit și și-au văzut de treabă în continuare. Alții, în schimb, și-au zis că gluma-i deplasată; dar cum grupul era secret, erau în siguranță – postările aveau să rămână acolo, între ei, și nimeni n-avea să încaseze vreo pedeapsă.

Fast-forward: din decembrie până în februarie, numărul membrilor a crescut până la 985, iar meme-urile au continuat să adune like-uri. Unele poante erau bune, altele mai degrabă modeste. Cel mai adesea, erau vizați chiar elevii. Un băiat în costum de taekwondo, de pildă: “De ce nu îmi place comunismu? Că mi-e frică de regim”. Sau altul, scărpinându-se în nas: “Cred că am dat de petrol”. Ori doi elevi uitându-se descumpăniți într-un test: “Ce-i căcatu ăsta man?”.

Alte meme-uri, cele cu profesorii, s-au dovedit mai populare. Un profesor cocoțat pe catedră: “Să-mi amintiți să vă trimit tema pe mail”; un domn încordat, la cravată, zâmbind frumos la cameră: “Bagă telefonu-n paporniță”; o profesoară cu un teanc de caiete în brațe: “În sfârșit v-am corectat testele de anul trecut”; o altă profesoară, notând conștiincios ceva într-un caiet: “Poa’ să-mi pună ăștia câtie legi or vrie, io comand la minie la oră”.

12869_772320142823384_4368750794527675723_n

Și mai erau și textele vulgare, la care câte-un membru al grupului comenta, uneori, că nu-i OK. Șterge-o, bă, măcar de obraz. Unele dispăreau pe loc. Altele, cele cu profesorii care erau notorii pentru severitatea lor, rămâneau online. Administratorii grupului, Hosu și Anastasiu, nu interveneau; încurajau o mini-democrație virtuală în care libertatea de exprimare era valoare fundamentală.

“Am vrut să exploatez cea mai de bază trăsătură a ființei umane: umorul”, spune Hosu. “Făceam haz de necaz. Poate că nu profesorii de acum, poate nici cei din generația viitoare, dar poate cei de peste două generații se vor uita în urmă și vor înțelege că era ceva putred acolo și vor schimba lucrurile.”

Mama lui Anastasiu se amuza împreună cu foștii ei colegi de clasă. La unele meme-uri râdea de se ținea de burtă. “Erau extraordinar de haioase și copiii chiar au arătat că au umor”, spune. Când i s-a părut că au sărit calul, i-a spus băiatului să aibă grijă: “Faceți mișto, foarte frumos, dar asta depășește până și anumite limite ale umorului”. Anastasiu nu voia totuși să intervină. Pozele de care vorbea mama lui nu-i aparțineau și nu i se părea corect să cenzureze câteva sute bune de oameni.

Breșa


Alex, profii știu și o început să apară problemele!”, a bubuit telefonul lui Hosu în timp ce era în vacanță cu tatăl său în Austria, la schi. Cumva, se aștepta la asta, pentru că existau zvonuri – le auzise și Anastasiu, dar n-a vrut să le dea crezare. “Nu știa nimeni nimic cu certitudine și n-am vrut să reacționez până nu eram sigur. Dar alea trei săptămâni de bârfe, zvonuri și secrete au creat panică între elevi”, spune Anastasiu pe Skype, din Marea Britanie. A intrat la Universitatea din Essex, studiază actoria.

Își amintește că se afla la ora de engleză, cu diriginta, în subsolul școlii, când a intrat în clasă elevul de serviciu și a anunțat solemn că patru elevi din clasa a XII-a trebuie să se prezinte, împreună cu părinții, în biroul directoarei, în data x, la ora y.

_MG_5810

În total, 62 de elevi din Șincai au fost chemați în fața unei comisii de anchetă. Unii s-au panicat, ceilalți însă nu păreau foarte îngrijorați. Au făcut mișto, ca pe net, de toată situația.

În schimb, pe toți îi măcina, în egală măsură, o întrebare: cine i-a pârât? Știau că profesorii au aflat de existența grupului de la unul dintre membri, nu se putea altfel – însă de la cine? De la un elev ori de la vreun absolvent? De ce a făcut-o? De câtă vreme știu profii? Câte poze au văzut și ce intenționează să facă cu ele? Cum să-l trateze, oare, pe trădător?

gl1lp

Se strângeau ciorchine la țigară și verbalizau tot soiul de ipoteze. Sentimentul comun, care domina atmosfera, era neîncrederea.

Hosu era calm ca un soldat de ceară. A mai citit o dată regulamentul și a descoperit o singură prevedere care-l punea pe gânduri, cea despre fotografierea și filmarea persoanelor în cadrul școlii. “Eh, ce se poate întâmpla? Toată chestia a fost făcută în afara orelor”, și-a spus. Totuși, ca să evite alte belele, în aceeași seară a închis grupul.

Revoluția a eșuat


Interogatoriile au început în februarie, în prima săptămână de după vacanța dintre semestre, și s-au desfășurat în biroul directorului. Comisia de anchetă era formată din șapte membri: profesorul de latină Alexandru Dudău, profesorul de istorie, Lucia Copoeru, profesorul de biologie și fostul director adjunct al instituției, Ioana Emilia Mihalcea, profesoara de franceză Voichița Ciubăncan, profesoara de limba română Anca Marc, profesorul de geografie, Daniel Nicu Irimia, psihologul școlii, Valentina Opriș și secretara.

Timp de două săptămâni, cadrele didactice au stat de-o parte a unei mese ovale din lemn de mahon, iar în fața lor s-au perindat, pe două fotolii, elevi și părinți. Educația luase o pauză. Era vremea anchetelor.

Hosu a venit cu tatăl său în a doua săptămână de comisii. Colegii care șezuseră pe fotolii în fața profesorilor știau ce-l așteaptă. “Hosule, nu vrei să-ți oferim consiliere?”, îi aruncau la mișto.

Când au intrat, profesorii șușoteau între ei. Abia după ce s-au așezat s-a făcut liniște. I-au scrutat cu privirea; lui Alex i s-a părut că voiau să-l înghită cu tot cu tată. “Alex, tu ai idee câte revoluții au eșuat pentru că cel care ține steagul nu s-a uitat înapoi la cei care-l urmează?” l-a întrebat, ciceronic, profesorul de latină, personajul meme-ului “sirena”.

Apoi au început întrebările. “Știți de ce ați fost chemați aici?”, pe un ton ridicat. “Știi că ai instigat la violență în școală și în afara școlii?”, pe un ton și mai ridicat. “Recunoști, Alexandru Hosu, că nu-i respecți pe profesori???” a buzdugănit, la final, un al treilea cadru didactic.

L-au acuzat că vrea să submineze sistemul, că e un rebel și un formator de opinii care a periclitat imaginea liceului. Un element dăunător, cu alte cuvinte, pe care sistemul voia să-l înlăture.

_MG_7709-2

Alex s-a apărat meticulos, cu argumente. Le-a explicat că nu asta a fost intenția lui și nu a încurajat astfel de comportamente. Tatăl lui, avocat de meserie, l-a susținut și a spus că nu se respecta regulamentul, însă profesorii i-au tăiat-o rapid. “Nu suntem într-o sală de judecată!”. La ieșire, avocatul și-a bătut pe spate copilul și i-a zis că a avut o pledoarie faină.

Anastasiu s-a prezentat la comisie cu mama lui. Băiatul de clasa a XII-a încerca să fie calm, “ca la pocker”, să nu i se întrezărească nicio urmă de emoție pe față. “Voiam să fiu logic și rațional”, spune. “Au încercat să afle numele unui alt administrator, un student la informatică care ne era prieten și care nu avea nicio legătură cu Șincai. Profii au început să urle, spuneau că oricum știau cine e. Mințeau, evident. Foloseau metode ceaușiste”. Spune că așa au făcut cu toți și că unii dintre cei interogați au ieșit plângând de acolo. Anastasiu, însă, crede că el s-a ținut bine.

gjfqi

Pe mama lui, în schimb, psiholog de meserie, a surprins-o atitudinea profesorilor. “Ho! Ce-i asta? Mi s-a spus că e o comisie de anchetă. Voi gata, știți cine e vinovatul?” Apoi, i-a întrebat dacă nu s-au gândit vreodată că și ei poartă o vină pentru ce s-a întâmplat.

Povestește că unul dintre profesori a dat, de nervi, cu un clipboard de masă, un alt dascăl s-a înroșit la față și a început să vorbească cu precipitații, iar directoarea i-a scos în viteză afară. Întreaga audiere a durat o oră și jumătate, iar sancțiunea pe care a primit-o Alex a fost scăderea notei la purtare și mutarea disciplinară într-o altă unitate de învățământ.

Hosu și Anastasiu n-au capitulat, însă o altă membră a grupului Șincai Memes, mai mică și mai sensibilă, a trecut cu greu prin această experiență. Ne-a rugat să nu-i dezvăluim numele, îi vom spune Mihaela.

Untitled-1

“Au dat în mine ca în hoții de cai”, își amintește tânăra, care e una dintre cele mai sclipitoare eleve ale liceului. Când a apărut în fața profesorilor cu mama ei, aceștia i-au aruncat un teanc de poze printate A4, aranjate într-un dosar cât o enciclopedie. Meme-urile erau însoțite de comentariile copiilor, înroșite de profesori cu observații, ca niște teze.

“Recunoști că ai făcut aia!? Recunoști că ai făcut ailaltă!?”, au întrebat-o. Mihaela s-a blocat. Nu anticipase o asemenea turnură și, fire mai impresionabilă, s-a pierdut pe loc. Nu era gata să-și înfrunte dascălii. “Erau profi cu care mă înțelegeam. Mi-au spus că sunt dezamăgiți: «tu olimpică, tu, cea pe care o iubesc profesorii». Unul dintre ei m-a întrebat dacă mă pot uita în ochii lor”. Când a ieșit de la comisia de anchetă Mihaela plângea în hohote.

Mama lui Anastasiu, care a lucrat în domeniul educației și intenționează să deschidă, împreună cu un grup de prieteni, o școală pe principiul educației holistice, spune că atitudinea profesorilor de la Șincai a fost “o răzbunare a unor egouri rănite. Înțeleg că s-au depășit anumite limite, dar dimensiunea sancțiunii mi s-a părut mult disproporționată față de gravitatea faptei. Au avut o atitudine needucativă. Ce învață elevii printr-o sancțiune de genul acesta?” Crede că dascălii ar fi trebuit să le explice adolescenților cu ce-au greșit și să le dea posibilitatea, apoi, să-și repare greșeala.

Sancțiunile pe care le-au primit cei 62 de elevi au variat de la scăderea notei la purtare până la mutarea discplinară într-un alt liceu. Anastasiu și Hosu au ieșit țapi ispășitori: pe lângă nota la purtare, urmau să fie transferați la o altă instituție de învățământ.

_MG_2091

Când mama lui Anastasiu, căruia bac-ul îi bătea la ușă, a început să caute în oraș o școală care să-i primească fiul, s-a lovit de reticența directorilor. Dacă vine și la noi și face același lucru? o întrebau. Inspectorul școlar le-a recomandat să insiste, să accepte decizia comisiei și să nu mai facă tam-tam.

Salvarea a venit dintr-un viciu de procedură pe care vreo zece elevi l-au invocat, depunând contestații.

Șeful Inspectoratului Județean Cluj, prof. Valentin Cuibus, spune că situația escaladase atât de mult, încât “s-a ajuns în faza în care au intervenit avocații” – aceștia au descoperit, de altfel, viciul de procedură salvator. Regulamentul spunea că, înainte de a fi audiați de Consiliul Profesoral, elevii trebuiau să treacă pe la Consiliul Clasei, format din toți profesorii care predau la o singură clasă. Însă cadrele didactice s-au grăbit și, în toată hărmălaia, au sărit peste această etapă.

În urma contestațiilor, Hosu, care trebuia să se mute disciplinar la alt liceu, a fost pedepsit cu scăderea notei la purtare și eliminarea de la ore cinci zile. Lui Anastasiu i-au scăzut doar nota la purtare, lucru care nu i-a afectat, totuși, admiterea la Universitatea din Essex. Alex e unul dintre cei 70 studenți din toată lumea care au fost admiși anul acesta la Facultatea de Teatru.

Presa dă cu parul


Liceul “Gheorghe Șincai” e privit drept un liceu de elită, unul dintre cele mai bune din Cluj: rata de promovare la examenele de bacalaureat este, de ani buni, 100%. Așa a fost mereu; mama lui Alex Anastasiu povestește și acum 20 de ani, în 1995, acolo erau cei mai mișto profesori, mulți dintre ei veniți din străinătate.

E de înțeles, deci, de ce atunci când Alex Hosu a povestit toată întâmplarea pe blogul său și a comparat liceul cu Auschwitz, spunând că sistemul de învățământ e jalnic, ziarele și televiziunile din România au început să bubuie cu titluri care conțineau sintagme precum “Scandal”, “Revoltă”, “Auschwitz școlar”, “Ceaușescu ar fi invidios”.

Dintr-o dată, ceea ce trebuia să rămână între pereții unei instituții de elită, a ieșit în lume și întregul plan al profesorilor, de a îngropa cât mai adânc bazaconiile elevilor, s-a dus pe apa sâmbetei.

1471754_917884051585641_8567769661579328935_n (1)

După ce Alex Hosu a scris pe blog, jurnaliștii au năvălit în liceu, le-au băgat microfoanele cadrelor didactice în nas, au îndemnat elevii să nu tacă, să spună tot. Presiunea mediatică a fost atât de mare, încât, până la sfârșitul anului școlar, cele mai multe note la purtare au fost ridicate la loc iar fosta conducere a liceului – directorul Ioan Todea și directorul adjunct Ioana Mihalcea – și-a dat demisia.

Nu trebuia să se ajungă aici”, spune șeful inspectoratului școlar, Valentin Cuibus. “Școala trebuia să aibă informațiile din timp. Putea să-i cheme pe elevi și să discute cu ei. Marea majoritate nu a știut că a greșit și că s-a sărit calul în anumite afirmații. Lucrurile puteau fi dezamorsate dacă erau făcute cu grijă.

_MG_7548

Anastasiu, la rândul lui, spune că profesorii i-au tratat pe niște delicvenți și nu au avut disponibilitatea de a-i asculta: n-au avut încredere, n-au fost dispuși să înțeleagă, s-au grăbit să-i tragă la răspundere. “Dacă un profesor venea și ne spunea că nu e ok grupul și ne ruga să-l închidem, nu mă gândeam de două ori. Îl întrebam și pe Hosu, firește, dar o făceam”.

Însă scandalul a crescut și, ca un bulgăre de zăpadă, s-a rostogolit în toată țara. Profesorii care se simțiseră lezați de acțiunea elevilor aveau acum o altă criză de gestionat, una mai mare, mai complicată și pentru care s-au dovedit mult mai puțin pregătiți: cea mediatică.

“Luni de zile ziarele s-au deschis cu figurile noastre”, spune o profesoară de la Șincai, care a refuzat să-și dea numele. “Eu sunt puternică, dar, credeți-mă, am avut colegi pentru care a fost o problemă. Nu le-a fost ușor și au metabolizat cu dificultate această imagine care s-a format în jurul lor. S-au adunat mai greu până au intrat în normalitate.”

Astrid Andone era elevă în clasa a XII-a când s-au întâmplat toate astea. Povestește că în loc să se concentreze pe pregătirea pentru examenele de bacalaureat, unii profesori păreau depășiți de situație. “A fost o perioadă de 2-3 săptămâni în care ne era groază să mergem la unele ore”, spune tânăra cu profil de Bjork. “Ne gândeam cu groază că iar vorbim despre asta, iar comentăm… Pur și simplu, porneam de la un subiect de BAC și ajungeam să vorbim tot despre grup. A fost o perioadă foarte, foarte nasoală.

Deși era membră a grupului, Astrid n-a fost de acord cu ce postau colegii ei mai mici. “Cei mai activi erau din clasele a IX-a și a X-a”, spune, “și o făceau pentru că voiau să devină populari.” Unii dintre ei au fost prea duri, iar clasa ei a simțit consecințele cu vârf și îndesat.

Îi pare extrem de rău că s-a ajuns aici. În urma evenimentelor, spune, liceul a pierdut enorm din imagine elitistă și din potențialii elevi noi. Fratele prietenului ei, de pildă, deși voia să se înscrie la Șincai după gimnaziu, a ales o altă instituție de învățământ.

Astrid spune că în Șincai există mulți profesori valoroși care nu meritau să treacă prin asta. Deși n-a făcut deloc meditații, absolventa a avut media la BAC, “datorită lor”, peste 9,50. Morala: o criză care n-avea legătură câtuși de puțin cu calitatea actului didactic a sfârșit prin a-l bulversa. S-a întâmplat să fie la Șincai, în Cluj, dar se putea întâmpla oriunde e Internet în România.

HK2F0668

Da’ șefu Facebook ce face?


Cu câteva zile înainte de începerea anului școlar, în toamna lui 2015, în liceu e vânzoleală. Au loc ședințe peste ședințe, noua conducere a școlii, prof. dr. Smaranda Graur, și directorul adjunct, prof. Elisabeta Nistor, sunt mereu pe fugă, cu telefoanele la ureche. Se opresc pentru două minute, ne invită într-un birou, ne ascultă, pleacă grăbite și se întorc cu singura profesoară care a acceptat să vorbească pe această temă.

Profesoara poartă o jachetă colorată, o bluză cărămizie și pantaloni verzi, military. Îi plac accesoriile mari, în stilul hippie – cerceii imenși și colierele lungi și grele. E așezată într-un fotoliu de piele maro și, din când în când, își aruncă ochii într-un model vechi de telefon.

“Elevii de la Șincai se bucură de o anumită libertate”, spune. “Le aduci lucrările, e transparență, îți refaci punctajul, recalculezi când e nevoie.” Există un soi de liberalism, prin urmare, o deschidere despre care profesoara spune că a devenit simptomatică pentru instituție. “Am avut schimburi de experiență cu alți elevi și ne ziceau că la ei în școală orele nu sunt așa. Nu vii tu să spui că ai o altă părere.”

A apărut și ea, cu un meme, pe grupul de Facebook și nu înțelege cum un elev, indiferent de frustrarea pe care o are, poate folosi un limbaj atât de obscen. Nu vrea să-i fie dezvăluită identitatea, dar ne roagă să menționăm două lucruri:

  1. “Facebook-ul and company, ca instituție, n-a luat nicio măsură, niciun fel de atitudine, în condițiile în care trebuia să fii tâmpit să nu vezi ce poze apar acolo și cât lezează demnitatea și dreptul la imagine a oricărui om.”
  1. “Au fost elevi care sunt mândri de profesorii lor și care chiar îi iubesc, dar nu li s-a dat posibilitatea să spună acest lucru. Când am aflat de grup, m-am gândit de ce nu apar și celelalte feedback-uri în presă. M-am gândit că există obstrucționarea exprimării. Nu era normal să-ți apară doar tipul acesta de feedback-uri.”

Se asigură că am notat corect. “Ați reținut ori reluăm, ca la clasă?”

Spune, cu resemnare, că reacția a presei e tardivă. Imaginea liceului este compromisă. Pozele s-au răspândit, iar ea nu mai vrea să se gândească la vremurile în care se urca în autobuz și ceilalți călători o recunoșteau. “Chiar nu s-a întrebat niciun jurnalist că ceva nu e în regulă? 15 sau 40 de profi din școala aia sunt nebuni? Toți îs curve, toți îs alcoolici, toți îs nepregătiți profesional, toți îs duși cu capul?”

Profesoara cu pantaloni military nu se regăsește printre cei 8,2 milioane de utilizatori de Facebook înregistrați în România. “Nu am nicio treabă cu Internetul, în general”, spune. “Spiritul ăsta în care cresc copiii pe net, pe Facebook și pe nu știu ce, îi face din ce în ce mai egocentrici, mai nepăsători cu ceilalți, centrați mult prea mult pe sine.” Mail-urile și le citește rar și doar atunci când știe că trebuie să răspundă urgent. Singura interacțiune constantă pe care o are cu tehnologia e la clasă, când folosește videoproiectorul. Dacă își ține orele într-o altă sală, fără proiector, elevii își scot telefoanele și citesc textul de acolo. “Nu mă pricep la tehnica asta modernă, pe mine mă enervează, din păcate. E un handicap.”

Are, în schimb, tot soiul de curiozități legate de Facebook.

– Măcar acum, în al doisprezecelea ceas, pot fi scoase acele poze?

– Da, dar nu și de pe bloguri.

– Adică noi le-am scos din camera asta, dar ele funcționează în alte camere?

– Da.

– Dar eu mă întreb așa… Dacă eu sunt șeful Google, că trebuie să existe și acolo un șef, sau al Facebook-ului, tu chiar nu vezi ce se întâmplă și ce materiale merg?

– Nu. Poți raporta o poză, dar asta o pot face doar utilizatorii.

– Dar n-au unul care totuși se mai plimbă, navighează și se mai uită ce poate să apară și ce nu?

– Nu.

Se întristează. Se lasă pe speteaza fotoliului de piele și devine foarte serioasă. Vorbește despre moralitate și discernământ. “Mă îndoiesc că elevii au învățat ceva din asta. Nu cred că la 17 ani nu ai capacitatea de a discerne. Nu vorbesc a la Nietzsche, în toate nuanțele, dar nu se poate să nu existe deloc. Dumnezeu ar fi nedrept dacă nu ne-ar da vocea conștiinței fiecăruia, atât celui care are trei clase și stă cu oile pe câmp, cât și celui care are doctor honoris causa. Vocea lui Dumnezeu ne spune multe, dar noi o acoperim.

E singura dintre profesori care a insistat ca sancțiunile să rămână aceleași până la final. “Sancțiunea nu înseamnă doar pedeapsă”, explică. “Sancțiunea ne ridică mereu niște semne de întrebare. Trebuie să înțeleg de ce. Nu există iubire fără a-l pedepsi pe celălalt în momentul în care greșește.”

Discuția noastră s-a petrecut într-o singură zi. Seara, profesoara s-a consultat la telefon cu alți colegi și au decis, de comun acord, să înceteze dialogul cu presa, “să nu mai deschidă această rană”. Și închisă a rămas.

Am încercat să vorbim, totuși, și cu alți profesori. Directoarea și directorul adjunct sunt nou instalați și ne-au explicat că nu știu ce s-au întâmplat, n-au fost acolo. Psihologul școlii ne-a spus pe holul instituției, pe fugă, că Internetul îi tâmpește pe copii, dar a refuzat să vorbească on the record. La telefon, profesorii pe care i-am contactat, inclusiv unul care a părăsit instituția, ne-au dat același răspuns no comment.

1469985_823236551070048_9012568994457074255_n

Într-o notă oficială remisă de instituție, directoarea prof. dr. Smaranda Graur spune că “s-a urmărit mai cu seamă aflarea cauzei care a determinat asemenea comportamente”.

Însă adevărul e că Șincai își dorește să uite. Cancelaria a fost luată pe nepregătite. A acționat aspru, n-a anticipat că secretizarea cazului e imposibilă și n-a știut să reacționeze când povestea a ieșit în lume. Mai mult, tărășenia a devenit subiect de spectacol de teatru și a pornit în turneu național prin țară, în 21 de orașe. Deși după fiecare reprezentație, ANTISOCIAL, piesa regizată de Bogdan Georgescu, e urmată de o dezbatere, în continuare, dascălii de la Șincai nu par să trateze incidentul ca pe o sursă de lecții.

Cele mai multe situații de criză apar nu atunci când organizația nu comunică, ci atunci când nu ascultă”, spune Eliza Rogalski, specialist în comunicare de criză la Rogalski Damaschin Public Relations. “ Eu aș fi încercat să aflu ce anume a adus copiii în poziția de a-și desconsidera profesorii în asemenea măsură încât să devină subiect de glume proaste pe Facebook.”

Copyright și Whistleblowers


Regulamentul școlii nu prevedea, la acea vreme, nicio restricție legată de Facebook și de spațiul virtual. În lipsa unor reguli precise, atunci când au dat sancțiunile, profesorii au mărșăluit cu argumentul dreptului la demnitate. Elevii au invocat, la rândul lor, argumentul libertății de exprimare.

Problema de fond, spune Ioana Avădani de la Centrul pentru Jurnalism Independent, este lipsa de educație în ambele sensuri. Nimeni nu le-a spus elevilor care sunt responsabilitățile pe care le au online, “poate pentru că nici profesorii nu înțeleg această lume”, explică ea. “Mi se pare nedrept să-i pedepsești pe elevi atât timp cât nu le-ai spus care sunt limitele libertății de exprimare și la ce se expun dacă le încalcă”. Niște copii care fac un grup de Facebook și cred că acesta, la 900 de membri, mai poate avea statut de grup privat se dovedesc naivi și lipsiți de informare, adaugă Avădani.

Pe de altă parte, și reacția profesorilor a fost exagerată. “Mi se pare absolut ipocrit să-ți imaginezi ca profesor că adolescenții nu fac mișto de profesorii lor”. Iar glumele și atacurile nu au fost la adresa școlii în sine, ci la adresa unor anumiți profesori. “Se poate argumenta, pe linia libertății de exprimare, că acei copii au acționat pe post de whistleblowers și au dat în vileag niște comportamente neadecvate.

_MG_5880

Daniela Vișoianu, președinta Coaliției pentru Educație, atinge problema valorilor unui liceu, la care ar trebui să se alinieze și elevii, și profesorii, iar greșeala să fie încurajată. „Dacă nu experimentezi atunci, în școală, când să o faci?“, se întreabă Vișoianu.

“Nu știu dacă libertatea este o valoare asumată la Șincai. Nu știu dacă această zguduire a fost una dintre cele mai bune experiențe de învățare și transformare, dacă profesorii s-au așezat la masă și au trecut printr-un proces de concluzii – ce a fost bine, ce a fost rău, ce am încălcat, ce ne-a plăcut, ce nu ne-a plăcut. Utilizarea de fotografii nu a fost nici legală, nici etică, dar ei nu aveau de unde să știe. Nu se vorbește în România de copyright, într-o țară copy paste”, spune Vișoianu. Și astfel de lucruri, deși nu sunt incluse în programă, tot de educație țin, până la urmă.

Școala în care s-a putut


Când au făcut grupul de Facebook, Hosu și Anastasiu s-au întrebat ce consecințe ar putea avea meme-urile asupra lor: au verificat regulamentul de ordine interioară și au constatat că acesta nu prevedea nimic legat de mediul online. Dacă ar fi existat interdicții, cel mai probabil n-ar fi riscat exmatricularea ori scăderea notei la purtare pentru ei și prietenii lor.

Chiar și regulamentele școlare ale liceelor de elită eșuează să fie în pas cu epoca – tehnologia, cu tot ce înseamnă ea, de la accesul rapid al elevilor la informație până la social media, a mărit clasica “ruptură între generații”. Elevii înoată ca peștele în apă prin Facebook și comunicarea online, în timp ce profesorii – cel puțin o parte dintre ei – nu cunosc aproape deloc acest mediu.

Prevenția, în aceste condiții, e o misiune pe care profesorii și-o pot duce la bun sfârșit numai dacă se racordează la “viața virtuală” a celor pe care-i educă. Și există școli, în România, care fac pionierat aici.

Una dintre ele e în București, în spatele blocurilor uriașe de pe Bulevardul Timișoara, unde se ridică zidurile portocalii ale Colegiul Național „Grigore Moisil“ – unul dintre puținele licee din țară care a încercat să țină pasul cu elevii săi.

Profesorii și-au făcut conturi și interacționează constant cu elevii pe Facebook. De doi ani, la orele de chimie, biologie sau geografie, elevii le trimit profesorilor proiectele cu care sunt evaluați la sfârșitul anului pe chat, iar dascălii le dau feedback pe loc, tot acolo.

“Noi am înțeles că trebuie să transformăm dorința copilului de a sta foarte mult pe calculator într-o activitate utilă în procesul de învățare”, spune directoarea Daniela Bobocea, profesoară de biologie, căreia elevii îi trimit online teme, iar ea le dă sfaturi tot online. „Elevii simt că nu mai există bariera de vârstă, de educație. E firesc. Nu mai există barieră în comunicare, pentru că ești în lumea lui, nu e el în lumea ta. Meseria de dascăl e o vocație și trebuie să ai capacitatea de a intra în lumea celui pe care-l educi.”

_MG_9899

„Grigore Moisil“ s-a pus la punct și partea cu reglementările. Pe 15 decembrie 2014, odată cu noul Contract Educațional dintre școală și elevi, copiilor li s-a interzis să publice imagini cu ceilalți colegi sau cu profesorii fără acordul părților implicate. Măsura, spune directoarea,  nu are scopul de a-i cenzura pe copii, ci de a pune bazele unei comunicări clare între profesori și elevi pe o temă discutată tardiv, de obicei, în școli: ce, cât și cum pot face public elevii pe Internet?

Daniela Bobocea spune că nu vrea să îngrădească prezența copiilor în mediul virtual și nici să le limiteze libertatea de exprimare. Vrea însă ca ei să înțeleagă consecințele publicării imaginilor de natură personală, să știe că sunt responsabili de acțiunile lor atât pe Internet, cât și în lumea offline și să protejeze reputația școlii – de aceea postările care sunt legate de școală trebuie discutate în prealabil cu profesorii. “Nu am abilități extraordinare în utilizarea calculatorului. Le-am învățat în timp și de un real ajutor mi-au fost proprii elevi”, recunoaște directoarea.

Pe profilul ei de Facebook zâmbește discret, aproape victorian, dintr-un divan alb cu inserții argintii. E îmbrăcată într-o rochie verde cu un umăr gol. Are 133 de like-uri și comentarii precum: „Wow! Superbă!“, „Câtă distincție! Sunteți superbă!“. Profesoara le mulțumește frumos prietenilor ei virtuali pentru aprecieri. Printre ei sunt și elevi.

„Meseria de profesor e o vocație. Și conține și capacitatea de a rămâne ancorat în spiritul generației pe care o educi, pentru că altfel eficiența actului didactic scade. Dacă elevul vede la catedră o barieră, atunci lucrurile astea vor acționa la nivel emoțional și comunicațional“, spune Bobocea.

Diferența dintre discursul profesoarei de la Cluj și al celei de la București nu ține de indulgență, deci, ci de norme subînțelese, cumva, versus norme enunțate în clar, puse într-un document și comunicate elevilor.

Acest lucru s-a schimbat la începutul acestui an. Profesorii au modificat regulamentul de ordine interioara a instituției, iar elevii n-au voie “să fie implicați în acțiuni care aduc prejudicii bunului renume al liceului, în special în presă, pe rețelele de socializare etc.” și trebuie să-și pună telefoanele, la începutul orei, într-o cutie special prevăzută pentru asta. ”Se intensifică fascismul”, ne-a zis unul dintre copii.

Postmodernismul se intensifică


Apartamentul Mihaelei, eleva de la Șincai, e burdușit de cărți. Cele două camere, a ei și a mamei sale, arată ca o bibliotecă în care s-a cuibărit o locuință. Printre miile de cărți și-au făcut loc, printre altele, un pian, două paturi, o masă cu un calculator, alte obiecte trebuincioase.

“Mihaela rupe cărțile”, spune Alex Hosu. “Toate astea sunt ale ei și ale maică-sii”.

Acolo unde nu sunt cărți, pereții sunt înghițiți de tablouri. Unele sunt pictate chiar de elevă. “Mereu mi-a plăcut arta”, spune fata cu păr roșcat în timp ce aduce de la bucătărie clătite și un borcan de finetti. Le așază pe pat, iar Hosu nu stă mult pe gânduri și începe să le înfulece.

_MG_7655-2

“Noi cu Alex avem chestia asta, că postmodernismul se intensifică”, spune Mihaela. “Aha”, molfăie Hosu. “Arta a devenit super basic, poți poza un WC și e artă.”

Pe peretele din dreapta fetei atârnă un tablou. Mihaela lasă clătita, se ridică și-mi spune că ființa la care mă uit e o himeră. Credea, când era mai mică, că-i talentată. Voia să se facă pictoriță, apoi și-a pierdut elanul. “Mereu am încercat să transmit o estetică care-i în capul meu”. Himera de pe pânză, zice, e un androgin. Androginul are ochii închiși, spatele văluros și o mustață care seamănă cu a lui Dali. “Arta is my life. Am început să citesc despre curente și alte lucruri prin clasa a III-a.”

Peretele din camera ei – Welcome to my imaginarium – e acoperit de simboluri și citate. Are o reprezentare a copacului lumii din mitologia nordică, un semn celtic care simbolizează armonia în natură și fragmente din Hamlet, Harry Potter și un vers din The Raven de Edgar Allan Poe. Printre așternuturi moțăie boem Misha, pisica Mihaelei.

_MG_7552-2-2

Mama Mihaelei e jurnalistă. Scrie despre cultură. Eleva spune că, în timpul interogatoriilor comisiei de anchetă, profesorii se foloseau de imaginea femeii pentru a o face pe ea să se simtă prost. “Uite ce bine ne putem înțelege cu mama ta”, spuneau, în timp ce Mihaela mai avea puțin și izbucnea în plâns. “Și noi am fost emotionally damaged după toată treaba asta, nu doar profii”.

Alex se stăpânește mai bine. Bombăne ceva despre cum sentimentele te fac vulnerabil. “Standardele mele sunt atât de ciudate încât e nevoie să dai cu târnacopul ca să mă atingi.” Când se termină clătitele, se așază la pian. În mod miraculos, toată masivitatea lui dispare, domolită de muzică. Cântă Lux Aeterna, din filmul “Requiem for a dream”.

Ascultă mult rock și metal, dar a luat și lecții de oboi. La școală e considerat unul dintre cei mai buni elevi. A scris trei romane SF în limba engleză până acum, a mers la olimpiadele de română și engleză, iar prietenii spun că are “o inteligență peste medie”. Alex strâmbă din nas. “Neah, eu am avut note de la 1 la 10”.

Scrie și citește enorm, cam cât încape în el. La 14 ani a devorat Biblia, Tora și Coranul. Atunci i-a murit bunicul și a început să-și pună primele întrebări despre moarte. Împreună cu Anastasiu a scris o piesă de teatru – An Anthology of a British Time – cu care au luat premiul I pentru scenariu la Festivalul Național de Teatru în limba engleză pentru elevi, Dramaland.

Din toată povestea din februarie, Anastasiu spune că a învățat ce înseamnă solidaritatea. Deși, după o vreme, s-a aflat că cel care pârâse era fiul unei profesoare, împreună cu alte două fete, atitudinea celorlalți din grup față de ei a fost ok. “N-am fost înjurați și n-am fost puși la zid, iar ăsta mi s-a părut un lucru frumos și corect”, spune și Hosu.

Între elevi și profesori, în schimb, e acum un hău uriaș. Comunicarea ia, de cele mai multe ori, forma unui monolog. “Există profesori care, atunci când nu ai o opinie care coincide cu a lor, oricât de argumentată e, apelează la autoritate”, spune. “Ei au autoritatea să pună nota în catalog, să te trimită la director, să-ți spună că nu ai dreptate. ” Când îi contrazice, iar Hosu o face destul de des, i se spune că nu e cizelat, că trebuie să fie atent și să învețe ce i se spune.

_MG_7751-2

Ce a mai înțeles Hosu e că în sistemul de învățământ profesorii sunt mult mai preocupați de imaginea lor și de imaginea școlii, per ansamblu, decât de pregătirea noilor generații. “Dacă atunci când cineva spune ceva ce nu-ți convine prima ta reacție e să-i închizi gura, pentru că ți-ai simțit sentimentele lezate, e foarte nasol. Persoana respectivă vrea să te controleze, practic face conceptul ăla orwellian cu crima de gândire. Ce gândești e greșit, e criminal și atunci nu mai gândi”.

Pe fundal se aud Nocturnele lui Frederic Chopin. Mihaela pune farfuriile goale pe o noptieră albă gotică. Nu regretă că a fost în grup, ci doar că nu au fost, cu toții, mai precauți. “Trebuia doar să nu facem mare tam-tam și să nu lăsăm chiar pe toată lumea, dar a fost funny, la dracu’!”

10343508_10205994619208859_3440685471324289260_n

Text: Lina Vdovîi și Vlad Andriescu
Foto: Ioana Cîrlig

Realizarea acestui material a fost finanțată în cadrul proiectului Bursele Superscrieri/BRD pe tema educației, sub egida Premiilor Superscrieri, non-ficțiuni care schimbă lumea. Competiția anuală Premiile Superscrieri este o inițiativa a Fundației Friends For Friends, care promovează jurnalismul narativ și scrierea creativă în România.

Dă vorba mai departe! →

Type to Search

See all results