Strada Cristinei

intro
E o duminică de mai și enoriașii bisericii Icoanei, din centrul Bucureștiului, se ascund în umbra de pe trotuarele care-i duc spre casă. Unii aruncă o privire iute printre zăbrelele unui gard ruginit, dar întorc capul cu lehamite. Dintre două plăpumi groase ies un antebraț cu cicatricile unor tăieturi adânci și o jumate de față zbârcită de cutele plăpumii. E Cristina, o fată care a stat mai mult de jumate din cei 31 de ani pe străzi.

Trecătorii calcă la o palmă de capul ei, afundat în plapuma groasă și năclăită, după gard. Doarme la umbră într-o curte cu vegetație sălbatică. Boscheții au crescut printre mormane de moloz, monitoare de calculator sparte, cartoane, caserole cu mâncare stricată și rahat. Din loc în loc câte o seringă de un mililitru, din alea folosite de diabetici pentru insulină.

Casa e în paragină. Nu are geamuri sau uși, tencuiala e distrusă, pardoseala a fost folosită ca lemn de foc de alți boschetari. În locul parchetului sunt bucăți din tavan, cioburi și gunoaie. Dar casa a ferit-o de ninsoare și frig.

De când a dat căldura, Cristina doarme într-un părculeț, vegheată de statuia lui Caragiale, dar azi noapte a certat-o cineva și s-a culcat iar aici. Are hainele îmbâcsite de jeg, transpirație grea, urină și caca. Întinsă pe jos, se prinde de-o creangă ca să-și întindă oasele și mușchii. Ține ochii mijiți, să nu-i vadă soarele, și-ncepe să cotroboie într-o plasă. Are mâini mici și umflate, ca niște mănuși chirurgicale umplute cu aer. Scoate o mașină de tuns, un breloc, niște chiloți. Le-a găsit la gunoi. Găsește și jumătatea de țigară pe care o căuta și o aprinde în locul în care-i lipsesc câțiva dinți.

În casă, într-o cameră care miroase a ghenă, doarme Sasu. Niște pături țin loc de ușă și geam. Lasă puțină lumină să intre. E soțul Cristinei. Nu vrea să se trezească. De când a aflat că are HIV, acum o săptămână, e apatic. Doarme până dup-amiază. A mers la spital abia după ce a stat nemâncat vreo trei săptămâni. A trăit doar cu apă.

Foaia de externare are o listă consistentă de diagnostice: HIV, hepatită cronică și pneumonie. Gingiile și buzele-i sunt roase de stomatită și e în prag de ciroză. Așteaptă să moară. Doctorul i-a recomandat să nu mai bage etnobotanice, dar aseară a fost la gară, la Bruzli. Și-a băgat în venă 40 de lei, direct în gât. Cristina-l ceartă întruna, parcă mai mult pentru ea. „Dormi, dă-te-n pula mea! Altceva să nu faci!” Îl lasă pe Sasu în pat, își pune cureaua la pantaloni și sare gardul în stradă. Merge să caute mâncare.
2
Cristina are 31 de ani și de la 18 a stat doar pe stradă. Zici că e băiat. Merge crăcănat, cu turul pantalonilor lăsat ca la golanii din anii ‘90. Are un balans de bagabont cu care vrea să intimideze. Când vede vreun binefăcător, renunță la postură și aleargă docil să ceară ceva. Nu întinde mâna. Stă cu mâinile la spate și sare de pe un picior pe altul. Are o șapcă pe capul lăsat puțin pe spate, și căști lipite cu scoci, pe urechi; ascultă radio și fredonează neinteligibil. Hainele largi îi maschează orice urmă de feminitate. Vorbește tare, cu o voce stridentă de adolescent puber, ușor răgușită.
3
Cristina este unul din cei 5000 de oameni ai străzii care trăiesc în București, potrivit estimărilor Samusocial, un ONG internațional care ajută persoanele fără casă. În țară estimează că ar fi peste 15.000 de persoane care locuiesc pe unde apucă. Există programe locale și naționale de asistență socială a oamenilor fără casă, dar sunt departe de a fi funcționale din cauza birocrației și a fondurilor limitate. Majoritatea boschetarilor au șanse minime de reintegrare în societate, iar câteva sute mor, în fiecare an, de boală sau de frig.

Cristina Ionescu scrie în buletin, da’ nu-l mai are. La mamă e Elena, iar la tată o bară. S-a născut pe 17 ianuarie 1982, la București. Avea probleme la plămâni. N-a luat-o nimeni de la maternitate și a ajuns într-un centru de plasament.

De când a învățat să meargă a fost ba-n cămin, ba pe stradă. Trebuia să cerșească pentru colegele mai mari. O dată i-au bătut un cui în frunte. „La cămin era mai nasol ca pe stradă. Mă trimiteau la produs. Dacă nu făceam cât voiau ele, mi-o luam”. De ciudă că nu putea riposta – nimeni nu intervenea, Cristina se răzbuna pe propriul antebraț. Lua o lamă de ras și-și marca frustrările pe pielea de copil. Crestăturile și le-a acoperit cu tatuaje făcute prost de aurolaci, din plastic topit. În timp, alte tăieturi i-au sfârtecat și tatuajele. Aproape neinteligibil sunt scrise numele prietenelor ei din cămin: Jirca, Luiza și Mihaela, de care nu mai știe nimic.
4
În 2000, Cristina era șefă la stația de metrou din Piața Victoriei. O știau toți aurolacii din centrul Bucureștiului. Era singura fată respectată de băieți. „Dacă te purtai ca o fată, lumea te trata ca pe o fată. Te lua de proastă și profita de tine. Eu de la început m-am făcut băiat. Mă băteam cu oricare, nu m-am dat înapoi niciodată”. Îi proteja pe copiii mai mici de găștile rivale de aurolaci și-i bumbăcea dacă-i ieșeau din vorbă. Administra banii și mâncarea pe care copiii le făceau din cerșit sau furtișaguri.

Doi ani mai târziu, Cristina era vedetă la Hollywood. Children Ungerground, un documentar despre copiii străzii din Piața Victoriei, era nominalizat la premiile Oscar. Regizoarea Edet Belzberg a urmărit timp de un an gașca de aurolaci condusă de Cristina și a arătat străinilor lumea violentă în care se zbăteau pentru supraviețuire copiii abandonați de români. Dintre copiii de la Victoriei doar Cristina a rămas pe stradă. „Decât la cămin, mai bine singură pe stradă. Am fost în canal la Gară, sub poduri, în scări de bloc, în parc, în șantier, în case părăsite. Mai bine am preferat strada, să fiu liberă!”
5
După ce iese din casă, Cristina iese la produs pe o stradă din vecinătate, C.A. Rosetti. Se oprește în fața unei terase și ridică două lăzi de plastic dintr-un șir care blochează câteva locuri de parcare. Dirijează o mașină de teren pe locul îngust de parcare și-i sare în față ca să nu lovească un stâlp gros de marmură, serie nouă, montată recent de primărie. Mașina se oprește, ea se întoarce și deschide portiera. Cere șoferului un leu sau ceva de mâncare, țigări, sau măcar când se întoarce să-i dea ceva. Primește doar o promisiune. După negociere o taie către alte mașini.

În fața supermarketului OK se oprește la o vorbă cu o bătrână cerșetoare. „Ce faci, babooo?”, o întreabă amuzată. „Dă și mie o țigară!” Baba cerșește pentru o familie care ocupă ilegal o casă din zonă. E oarbă, prilej de amuzament pentru Cristina, care-i flutură tot felul de gunoaie pe la nas, se maimuțărește sau o păcălește la țigări.

Cristina și Sasu sunt parcagii part-time. Cunosc aproape toți proprietarii de mașini din zonă. Știu cui pot să ceară bani, cui mâncare, cui haine. Știu și pe cine să nu mai bage în seamă. Cer bani și mâncare clienților de la un non-stop și o biserică din zonă. E un perimetru între Maria Rosetti, Caragiale, Icoanei și Schitul Dărvari. Câteodată testează vanitatea bogătanilor. Le cer direct 50 sau 100 de lei, iar mulți le dau banii fără să pună nicio întrebare. „O sută de lei facem lejer pe zi. 150, 200.”
6
„Doamna, doamna, dați și mie ceva. Luați-mi ceva de mâncare că mi-e foame.” Nu le-ar fi rușine. Nevoia de droguri îi motivează. Când strâng măcar pentru un sfert de gram de etnobotanice – un drog sintetic din combinații de plante, legale până de curând – părăsesc zona. Toți banii ajung în canalele de la Gară, la Bruzli – regele boschetarilor de la Gara de Nord, protectorul fetelor de pe străzi, șaman și furnizor de droguri și alte bunuri – sau la niște squatteri din zona Obor. Primesc în schimb droguri și haine.

Uneori sunt prinși în canal de poliție. Se fac razii pentru recuperarea unor obiecte pe care banda lui Bruzli le fură. În aprilie Cristina a scăpat din mâinile unui mascat, exact după ce-și făcuse doza. Poliția căuta niște icoane furate de oamenii lui Bruzli dintr-un apartament.

*_*

Boschetarii au apărut pentru prima dată într-un text de lege în 2011, potrivit Ministerului Muncii, și sunt definiți ca „o categorie socială formată din persoane singure ori familii care, din motive singulare sau cumulate de ordin social, medical, financiar-economic, juridic ori din cauza unor situaţii de forţă majoră, trăiesc în stradă, locuiesc temporar la prieteni sau cunoscuţi, se află în incapacitate de a susţine o locuinţă în regim de închiriere ori sunt în risc de evacuare, se află în instituţii sau penitenciare de unde urmează ca, în termen de 2 luni, să fie externate, respectiv eliberate şi nu au domiciliu ori reşedinţă.”
7
Legislația prevede o serie de acțiuni pentru limitarea efectelor negative ale vieții pe stradă și reintegrarea socială a oamenilor fără adăpost. S-au făcut adăposturi județene și programe de formare profesională și reinserție socială. Există îmbunătățiri și în ceea ce privește integrarea copiilor abandonați după împlinirea vârstei de majorat, prin oferirea unor apartamente sociale.

Multe dintre acțiunile guvernului rămân însă pe hârtie. Programele de protecție socială funcționează pentru un număr limitat de beneficiari și numărul de oameni recuperați este infim. De altfel, datele oficiale sunt complet rupte de realitate.

Doar samusocial are peste 4.400 de beneficiari înregistrați în București, în timp ce statistica Direcției Generale de Asistență Socială vorbește despre 3.098 de persoane fără domiciliu în întreaga țară, potrivit unui recensământ efectuat în 2011 la doar 79,3 la sută din primării.
8
Finanțarea insuficientă, lipsa locurilor de muncă, birocrația excesivă și legislația dură sunt lucrurile care încetinesc sau opresc cu totul accesul oamenilor fără adăpost la servicii de protecție și reintegrare socială și profesională, spune Alina Neagu, asistent social al samusocial. „Majoritatea ajutoarelor de stat sunt pentru clasa de mijloc”, iar pentru cei din clasa de jos, vulnerabilă, există puțină intervenție din partea autorităților.

„Dacă nu ar exista fundațiile astea, oamenii n-ar putea să-și facă dosare pentru obținerea unor drepturi, a unor servicii sociale”, spune Neagu. Personalul de la organizații ca samusocial întocmește dosare, merge cu beneficiarii la instituțiile care trebuie să le elibereze documente, fac un istoric al persoanei, bifând căsuțele birocratice solicitate prin lege pentru accesul la ajutor (mulți din homeleșii Bucureștiului sunt din provincie și nu pot beneficia de ajutor din partea statului dacă nu au documente).

Unu din 20 de boschetari din capitală provine dintr-o casă de copii, ca Sasu și Cristina. Aproape jumătate din oamenii străzii sunt bărbați divorțați. Lipsa unei case este, în multe din cazuri, dublată și de dependența de alcool. Alți 20 la sută din adulții fără adăpost sunt victimele retrocedărilor sau a țepelor imobiliare. Restul sunt pușcăriași care nu au unde să se întoarcă după eliberare, oameni cu probleme psihice sau dependenți de droguri.

Cei mai mulți subzistă din colectarea gunoaielor reciclabile, munci ziliere și sezoniere sau cerșetorie. Există și o minoritate care trăiește din furturi mărunte.

*_*

Cristina are trei copii: doi băieți de 11 și 8 ani, și o fată de 7 ani. Pe băieți i-a dat în grija unei femei din Ploiești, iar fata stă într-un apartament social din Berceni, alături de alți copii din familii cu probleme, sub supravegherea unor asistenți sociali. Cristina se întâlnește cu ea din când în când  când, când nu uită, la Direcția de Asistență Socială a sectorului doi, undeva pe lângă Izvorul Rece. Îi duce dulciuri sau bani. Întârzie la întâlnirile programate și se supără că asistenții o duc pe fată acasă la oră fixă. Și-ar dori să poată, la un moment dat, să-și reunească familia. „Crezi că am turnat trei copii așa, de distracție? Ți-a plăcut la pește, ia de-i crește!”
9
Nu i-ar lua niciodată cu ea pe stradă. Numai gândul o enervează la culme. N-ar vrea să-i treacă prin ce trece ea. Iarna trecută a adăpostit un cuplu de narcomani în casa părăsită. Femeia era însărcinată și se droga non-stop cu metadonă. După naștere voia să-și aducă copilul de la spital. „Io i-am zis că dacă își bate joc de copil chem poliția și protecția copilului și-i fut ș-o bătaie!”

Viața pe stradă nu înseamnă doar efortul de a găsi mâncare și adăpost. E un trai semi-nomad. Cristina și Sasu caută mereu un loc mai sigur. Concurența pentru casele părăsite e mare. Locuiesc în centrul capitalei de vreo doi ani. Înainte stăteau pe șoseaua Iancului, lângă un non-stop la care lucra Sasu. Proprietarul a făcut pe numele lui un credit bancar, însă nu i-a dat niciun ban. Apoi au stat într-o clădire dărăpănată deținută de primărie, pe strada Dacia, cu o plăcuță ruginită pe care scrie Partidul Republican din România. Cristina mai trece pe acolo și fură câte ceva de la noii locatari. Se răzbună pentru că i-au dat foc la haine.
10
Cuplul e mereu în vizorul poliției și jandarmeriei. Sunt verificați aproape în fiecare seară. Cum se-ntâmplă ceva în zonă, cum sunt luați la întrebări. Poliția națională îi lasă în pace, însă cea locală îi hărțuiește mereu. Spun că miliția primăriei îi duce în pădurile din jurul capitalei, îi bate și-i lasă să se întoarcă pe jos de acolo. Iarna trecută l-au aruncat pe Sasu în Dâmbovița.

De altfel, poliția locală duce o luptă inegală cu oamenii fără adăpost din centru, care nu dau bine în peisaj. Aproape zilnic sunt luați și duși în diverse zone ale orașului. Am fost și eu martor la două intervenții ale agenților, care mi-au zis de fiecare dată că au primit reclamații de la locatari. Răzvan Popa, șeful serviciului de imagine și comunicare al Poliției Locale din București mi-a spus într-un e-mail că „Poliția Locală a Municipiului București nu a recurs, nu recurge și nu va recurge niciodată la astfel de practici care se regăsesc doar în poveștile acelor persoane cu care dumneavoastră ați intrat în contact.”
11
Iarna este chinuitoare pentru oamenii fără adăpost. Nu găsesc de muncă, iar opțiunile locative sunt limitate. În București există șase centre sociale cu 310 locuri și un adăpost de urgență pe timp de noapte, cu 600 de locuri, care funcționează în anotimpul rece, pe bulevardul Pallady, aproape de autostrada soarelui. De anul ăsta, adăpostul se transformă în centru permanent de locuire pentru oamenii fără domiciliu care au pensii și pot plăti o sumă modică lunară pentru cazare și masă.

Oricum, mulți dintre oamenii străzii evită să meargă în adăposturi din cauza distanței, a aglomerației din camere și a condițiilor precare. Cuplurile sunt nevoite să stea separat, dacă vor să aibă adăpost, așa că cei mai mulți preferă să se îmbrace cu tot ce au la îndemână și să se ascundă sub pături în scări de bloc, sau case părăsite.
12
„Pfii, nu mă duc în mizeria aia io. Să mă fure toți jegoșii”, râde Cristina. Adăposturile au puțini paznici și administratorii recomandă oamenilor fără adăpost să-și predea bunurile de valoare ca să evite neplăcerile.

Cristina nu face o dramă din iarnă. A trecut multe geruri mai grele, s-a-nvățat. Ba chiar se bucură de zăpada din martie. Nu prea a nins la București anul ăsta. Descoperă mașinile de sub munții de omăt înghețat sau mai curăță câte o curte. Stă toată ziua cu picioarele ude și cu mâinile crăpate de frig, dar iese banul. Sasu și Cristina se ceartă de mai multe ori până să facă treaba. Nu se hotărăsc cine să dea la lopată, cine să întindă mâna?
13

– Du-te-n pula mea, dințișor, te-ai supărat?

Lasă-mă-n pula mea în pace!, îi răspunde Sasu. Cristina sare la el, îl ia în brațe, îl învârte de două ori cât e de mare și-l aruncă în zăpada pe care trebuie s-o curețe. Apoi râde ca un copil.

14
Primăria și asociațiile neguvernamentale au echipe mobile de urgență care împart alimente, ceai cald și pături, pentru a limita numărul deceselor din cauza gerului. În 2012, primarul general Sorin Oprescu se lăuda că niciun om fără adăpost nu a decedat, datorită adăposturilor de urgență oferite de administrație, însă nimeni nu are cifre în acest sens.

Institutul Național de Medicină Legală a înregistrat anul trecut 184 de decese ale unor persoane fără aparținători sau cu identitate necunoscută, însă în lipsa unui instrument de monitorizare nu se poate stabili câți dintre ei erau oameni ai străzii.

Asistenții sociali care oferă ajutoare îi cunosc. Știu că se droghează și le dau doar mâncare. Cristina n-a primit sac de dormit. L-ar fi vândut pe droguri, îmi spune o asistentă.
15
Cristina și Sasu coboară din autobuzul 133 în fața Gării și trec pe lângă un canal unde se vede o doar o mână înțepată de un ac. Traversează strada și intră într-un părculeț vizavi de gară, unde mai mulți aurolaci trag chimicale din pungi. Apoi dispar într-o gaură din pământ.

Un domn bine îmbrăcat aduce două sacoșe cu haine și le întinde peste un gărduleț. Doi dintre aurolaci aleargă imediat în direcția lui și se încaieră, încercând să cucerească măcar o plasă. Sfârtecă plasticul, adună totul de pe jos și se scurg și ei în canal.

După câteva minute, Cristina și Sasu ies de sub oraș cu un pliculeț de hârtie. Se duc în spatele unei clădiri, lângă un fel de depozit părăsit, și își pregătesc doza. Pun puțină apă în seringă, trag firicelele de praf alb din hârtie, agită compoziția și-și bat venele. Carotida Cristinei, cu urme de înțepături, se umflă când lasă capul pe spate. Sasu îi înfige acul, trage puțin sânge, să se asigure că a nimerit unde trebuie și îi împinge tot mixul în venă. Apoi își dă jos pantalonii, ridică hainele de pe el și-și bagă restul în abdomen. Într-un minut devin tăcuți. Ochii le sclipesc, se uită la cer, fără expresie. Par adormiți. Se dezmeticesc puțin și se duc să-și mai ia câteva fire de praf. Mai au zece lei.
16
În documentarul Children Underground, Cristina spunea că vrea pe cineva care să-i fie alături. Avea 17 ani și abia începuse să-și injecteze heroină. S-a îndrăgostit de un băiat care i-a făcut cei trei copii. Apoi a părăsit-o. El nu mai stă pe stradă. Nu se interesează nici de copii.

L-a cunoscut pe Sasu, nu mai ține minte când. El stătea pe stradă de la șapte ani, dar era mai slab, mai vulnerabil. Îl alintă Ionela sau nevastă și îl protejează mereu. Se bate cu agenții de la poliția locală ca să-i dea timp să fugă, sau cu boschetarii violenți care vor să le ia din mâncare. În schimb, Sasu o răsfață. Se trezește noaptea și-i face senvișuri. Când iau masa împart aproape fiecare bucățică de mâncare. Își mai trag câte-o scatoalcă când unul din ei înhață dumicatul preferat al celuilalt.
17
De regulă, iau masa lângă un restaurant, vizavi de Schitul Dărvari. O doamnă le dă mâncare gătită, din când în când. Mănâncă la stradă, cu mâna, așezați pe trotuar. „Nevastăăă, ia tu asta, e bună pentru tine, că ești bolnav.” La final pun toate resturile într-o caserolă și le amestecă cu pâine. Vor să caute un câine, să nu arunce la gunoi ce a rămas.

S-au îndrăgostit, apoi s-au căsătorit acum patru ani, la primăria sectorului doi. Pe atunci, stăteau la Buftea, într-o rulotă. Lucrau în construcții la un patron care își ridica mai multe vile. Când s-a terminat proiectul au rămas iar pe drumuri. Nici de muncă nu au mai găsit, așa că s-au apucat de droguri.
18
Folosirea repetată a aceleiași seringi la mai multe persoane condamnă narcomanii la boli precum hepatită sau HIV. Există organizații, ca Asociația Română Anti-Sida (ARAS), care dau gratuit seringi și prezervative. Asemenea servicii oferea și samusocial, însă criza i-a obligat să taie bugetul pentru drogați.

Cristina și Sasu au hepatită C. Sasu are și HIV și nu o duce prea bine. L-a râcâit și o pneumonie. Peste toate a venit o depresie cruntă care l-a făcut să refuze mâncarea. Corpul îi e mâncat de durere. E palid și rablagit ca un gard hodorogit de scânduri. Când a venit ambulanța a făcut scandal și a refuzat internarea. Asistentul l-a înjurat că a venit de pomană, nu i-a dat nimic. „Du-te, mă, tâmpitule! Vrei să mori aici. Nu mănânci nimic, mânca-mi-ai pula!”, l-a certat Cristina în fața celor de la ambulanță. „Mă rog de tine să mănânci și tu faci figuri, nu mergi nici la spital!”

Cristina e decepționată și nu suportă să stea lângă încăpățânat. Sasu nu vrea să meargă singur la spital. E convins că, în timp ce el suferă, Cristina îl înșeală cu dealerul Bruzli. „Ăla te face curvă și tu stai ca fraiera. Milioane ț-am adus și tu mergi să te fuți cu ăla!” Se forțează să țipe, dar n-are putere. Cristina îl pleznește peste cap și-l înjură. Ambulanța pleacă.

Persoanele cu HIV au dreptul la un ajutor de mâncare de 400 de lei pe lună și tratament gratuit din partea statului. Pentru asta trebuie să-și facă un dosar, pe baza buletinului și a fișei medicale. Multe dintre persoanele fără adăpost nu au însă niciun document. samusocial îi ajută pe beneficiari să dobândească actele necesare pentru pensii și diferite ajutoare.

Dar legea încurcă și aceste acțiuni. Doar cei care au avut ultima oară buletin de București pot fi ajutați de ong să-și redobândească identitatea. Ceilalți trebuie să meargă în localitatea unde au avut ultimul domiciliu oficial, sau să fie primiți în spațiu de cineva cu locuința în capitală. Doar în timpul campaniilor electorale administrațiile locale renunță la birocrație și fericesc pe toată lumea cu buletin de București.

Sasu a avut ultima oară buletin la Popești-Leordeni. Documentele au rămas la fostul lui patron, în Buftea, și nu știe ce să facă. Zice că n-are cu ce să meargă până acolo și nici în spațiu nu-l primește nimeni. Așteaptă să-i întindă cineva mâna, iar zilele în care amână tratamentul se înmulțesc. Cristina are buletin cu adresă de capitală, însă a rămas în geanta doamnei care-a primit-o fictiv în spațiu, iar doamna a plecat în străinătate, zice Cristina.

1

*_*

Statele găsesc cu greu soluții pentru reducerea numărului de oameni fără adăpost. Fie că sunt veterani de război, oameni cu probleme psihice, membri ai unor familii cu probleme sau narcomani, politicile pe termen lung ale statelor au fost superficiale sau neconcordante cu realitatățile cu care se confruntă oamenii.

Nici Uniunea Europeană nu are o strategie foarte clară pentru ameliorarea situației. Majoritatea acțiunilor, la fel ca în România, se axează pe acordarea unor ajutoare imediate, precum adăposturi temporare și hrană, însă fără a putea asigura recuperarea oamenilor și aducerea lor la un nivel care să le permită integrarea în societate.

22

Finlanda este un exemplu de bună practică în domeniul asistenței sociale. Guvernul a reușit în 20 de ani, începând de la mijlocul anilor ’80, să reducă la un sfert numărul persoanelor fără adăpost permanent. Numărul a scăzut la aproximativ 4000, din care doar vreo 400 locuiesc permanent pe stradă.

În 2007, administrația finlandeză a început un program de eradicare totală a fenomenului până în 2015. Pe lângă locuințe pe termen lung, programul finlandez prevede acțiuni individuale de recuperare – consiliere psihologică, dezalcoolizare și dezintoxicare, educație, pregătire profesională și supervizare și monitorizare permanentă la fiecare nivel.

Statul a investit peste 40 de milioane de euro între 2008 și 2011 pentru construcția de locuințe și susținerea programelor de integrare, oferind și subvenții de 50 la sută organizațiilor care asigură unele servicii externalizate. Alte 2,5 milioane s-au investit pentru spații de cazare a foștilor pușcăriași. Ca măsură de prevenție, statul a pus la punct un program de locuințe subvenționate pentru tineri, în colaborare cu municipalitățile, biserica, organizații și companii private.

România a cheltuit circa 4 milioane de euro în ultimii șase ani ca să construiască 33 de centre sociale în toată țara, cu o capacitate de 1556 de locuri, potrivit unui document primit de la ministerul muncii. Investițiile materiale nu sunt corelate cu investiția în profesioniști și oameni cu vocație care să dea valoare instituțiilor ridicate. Din păcate, persoana din minister care se ocupă de domeniu nu este disponibilă pentru un interviu, mi-a comunicat biroul de presă al ministrului.

Nici Cristina nu vede loc de împăcare cu societatea. Și-ar dori să găsească un loc de muncă și cazare, însă, ca și statul care n-o ajută, e mai mereu ruptă de realitate, din cauza drogurilor. Recunoaște că se autodistruge, dar „când bagi te liniștești, uiți de lumea asta, nu mai ți-e foame.”

Visul Cristinei de a-și lua copiii din grija altora și a-i crește cu Sasu într-o casă normală, cu bani din salarii de oameni normali e pus pe un piedestal înalt. Îi trebuie o scară ca să ajungă la el, însă scara e greu de găsit și costă. Dac-ar avea-o ar vinde-o pentru droguri.

Cristina zâmbește de câte ori se gândește la copiii ei și la ce viață ar putea avea cândva. Sasu e resemnat. „Dacă tot o să mor, măcar să mă simt bine.” Nu face tratament, mănâncă prost și se droghează în continuare. „Și dacă moare, eu ce mă fac fără el? Nu știu ce o să fac fără el”.

20

Text: Ștefan Mako
Foto: George Popescu
Editor: Cristian Lupșa, Decât o Revistă

Acest material a fost realizat în cadrul concursului jurnalistic “Povești pentru mai bine”, susținut de Fundația ERSTE și Decât o Revistă.

Dă vorba mai departe! →

Type to Search

See all results