Taxi spre o nouă doză

O plimbare prin cel mai mare supermarket de droguri al Europei: Cañada Real din Madrid

Stația de metrou Embajadores din Madrid urcă înspre o intersecție aglomerată. În jur e un centru cultural, sunt cafenele și o casa de baños unde poți să te speli cu 50 de cenți. Artiști de toate felurile, de peste tot, se întâlnesc pe-aici pentru o cafea cu lapte și un sandviș cu Jamon Ibérico. Din rondul din mijloc țâșnește o fântână arteziană.

Prin mulțimea de navetiști dintre metrou și stația de autobuz se învârte însă și o altă categorie de oameni. Cei mai mulți sunt bărbați de peste 40 de ani, cu șepci de baseball uzate, jachete prăfuite și mers greoi.
Împart o bancă în afara stației de metrou, vizavi de barul El Portillo și strigă unul la altul. Unul dintre ei se ridică și merge de-a lungul bordurii, își verifică întruna telefonul și se uită printre capetele trecătorilor, la mașini. Caută un șofer.

Dependenții de droguri se strâng aici în fiecare zi ca să aștepte o mașină – botezată „cunda” – un soi de taxi care să-i ducă din centrul Madridului către periferie, înspre o porțiune de 16 kilometri a unui drum numit Cañada Real, un fost traseu pe care crescătorii de vite îl foloseau pentru a muta animalele între pășuni. În ultimele două decenii, zona a trecut printr-un boom al barăcilor și al squatterilor. În fiecare zi, narcomanii pleacă cu taxiul de la Madrid către Cañada Real pentru a-și injecta sau a fuma heroină și apoi se întorc în oraș. Șoferul, „cunderos” – vrea să-și umple mașina cu cât mai mulți drogați, altfel nu se mișcă din loc.

drogs2-1

Ne apropiem de consumatori și spunem că suntem de la presă. Se ridică în grup și pleacă. Evită inclusiv să se uite înspre noi, de parcă am putea să le facem rău cu privirea. Un alt bărbat pe la 50 de ani, în denim zdrențuit, cu ochelari rotunzi și cravată verde, se apropie de noi. Îl cheamă Luis.

„Se tem că aveți camere ascunse”, spune el. „Tot locul ăsta…” – și prinde într-un gest magazinele, intrarea de sticlă a stației de metrou, jachetele și cămășile noastre, „…a fost plin de camere ascunse.” Luis spune că a fost și el jurnalist, dar nu se mai ocupă cu așa ceva. Acum fumează heroină. Întrebăm cât costă o cursă.
„E cinci euro”, spune el. „Poți afla prețul pe internet.”

Sunt și români pe-aici?

„Sunt o mulțime de români care vin la Embajadores”, spune el. „Sunt și ucraineni și bulgari. Au început să vină acum trei-patru ani. [Românii] fură în timpul zilei și vin aici după-amiaza ca să găsească un taxi la Cañada Real. Față de ceilalți, atunci când iau droguri, sunt mai vicioși.” Cel mai adesea, românii se injectează, în timp ce spaniolii au trecut la fumat, care-i mai puțin nociv, explică Luis.
Mergem în căutarea românilor, iar pentru asta trebuie să ajungem în Cañada Real. Este unul dintre cele mai periculoase locuri din Europa, așa că apelăm la un fost toxicoman.

 

„Să sperăm că Dumnezeu o să ne aducă români”

Lângă un depozit industrial, preotul Iñaki Palacio Muñiz încarcă alimente într-o dubă albă.
Are o barbă albă tunsă scurt, poartă ochelari de soare și o cămașă desfăcută. Are 53 de ani și este un fost dependent devenit preot evanghelic. Le duce de mâncare consumatorilor de droguri și persoanelor fără adăpost. Ne-a promis că va merge cu noi la Valdemingómez, centrul infracțional din Cañada Real.
Îi spunem că suntem în căutare de români, pentru a scrie despre creșterea numărului de est-europeni printre toxicomanii din Madrid.

– Sunteți de la presă?
– Da.
– Sper să întâlnim niște români azi.
– Și noi.
– Aveți credință?
– Da.
– Atunci o să ne rugăm lui Dumnezeu.
Se oprește și se uită în jos.
– Să sperăm că Dumnezeu o să ne aducă români.

Urmărim dubița lui Iñaki pe autostradă dintr-o mașină mică. Trecem printr-o intersecție, apoi pe lângă un depozit de mobilă și ajungem pe un drum de pământ. Câteva găini scormonesc prin praf, un șobolan fuge pe lângă un gard. Clădirile dinspre drum sunt din blocuri de ciment tencuite.

La fiecare zece metri cuvântul „Kiosco” e pictat cu litere strâmbe lângă o mică gaură în zid, acoperită cu un grilaj. Dedesubt scrie: „Refresco, Bocadillo, Patatas” („Răcoritoare, Sandvișuri, Cartofi”) cu o săgeată îndreptată către gaură. Pe un perete alb, vizavi de o parcare, scrie „Estaca” – adică „Țepușă”. Cuvântul e scris cu litere conturate ca de o mână gigantică și arătă spre o parcare.

drogs1

Copiii se plimbă în picioarele goale și se joacă pe smartphone-uri. Înspre drum, așezați pe scaune de plastic roșu cu Estrella, o bere din Barcelona, sunt romi spanioli cu mustăți groase răsucite spre vârf și tricouri strâmte peste burți imense. Femei cu baticuri, rochii înflorate și cu cercei mari din aur vin spre mașină. Una bate puternic în geamul din dreapta.

„Vreau să vorbesc cu tine!”, strigă ea. “Nu-ți fie frică!”
Conducem mai departe, și tot mai multe femei ies la drum, îmbrăcate în costume țigănești tipice.
Credem că sunt români, dar de fapt sunt spanioli.
Altă femeie.
„Vreau să vorbesc cu tine!”
Altă bătaie în geam.
„Nu-ți fie frică!”

Ne îndreptăm spre o parcare cu ciment și pietricele. Cauciucurile scrâșnesc peste piatră – sunt mașini pline cu drogați care-au plătit cinci euro de fiecare. Pe deal, într-un capăt al parcării, e o biserică catolică albă, cu cruce de lemn subțire și înaltă. Gunoiul e strâns într-o movilă, mai încolo. Pe pământ sunt împrăștiate cutii aplatizate de bere și o păpușă Muppet Elmo, acoperită de praf.

Colegul și șoferul preotului Iñaki, Carlos, descarcă dubița. Înăuntru sunt saci de gogoși umplute cu ciocolată, iaurturi, sticle de limonadă și apă.
Consumatorii încep să apară de pe stradă și din corturi. Unii au 40-50 de ani și trupuri în care au săpat zeci de ani de injectabile. Se strâng în spatele dubiței.

dubita

Un bărbat cu un păr creț negru și lung merge aproape de noi. Are obrajii supți și mușchi umflați pe brațe, pare un vagabond din anii ’70. Scapă o gogoașă pe jos, o ridică și-o aruncă în spatele mașinii. Un ogar subțire adulmecă gogoașa, dar o lasă acolo. Un copil de vreo șapte ani vine spre mașină în picioarele goale și strigă „Buenas tardes” cu o voce caldă și prietenoasă. E cu bunicul său și cară un cărucior ponosit pentru bebeluși. Puștiul îl umple cu alimente.

De mașină se apropie și o femeie de culoare căreia toată lumea îi zice „Mami”. Poartă dreadlocks, ochii par să-i iasă din orbite, merge încovoiat. Pune toată mâncarea într-o sacoșă Carrefour. Ar putea avea orice vârstă între 40 și 80 de ani. Celor care iau heroină îndoită cu otrăvurile dealerilor li se întâmplă să rămână așa, prinși între decenii. Nimeni nu știe sigur ce naționalitate are „Mami”. Cineva spune că e dintr-o colonie britanică. Așa că o întrebăm în engleză.

– De unde sunteți?
Și ea răspunde cu un accent clar, englezesc, dar cu o nuanță creolă.
– Sunt din Anglia, Marea Britanie, Inglaterra.
– De unde ești din Marea Britanie?
– Sunt din Londra.
– Unde în Londra?
La care femeia strigă:
– Tu nu ești din Londra!
– Dar din ce parte a Londrei sunteți?
Strigă și mai tare:
– Nu ești din Londra!

Apoi se îndepărtează.

„Drogurile sunt mai bune aici”

Carlos e un fost consumator cu zeci de ani de experiență. „Heroină, amfetamine, de toate: am fost un politoxicoman”, spune el. „Am încercat cu doctori, m-am dus la munte ca să renunț la droguri, am încercat să mă sinucid. Iñaki m-a ajutat foarte mult.”

Cunoscut drept „cel mai mare supermarket de droguri din Europa”, Cañada Real este un loc în care poliția din Madrid ține sub control, într-un singur loc, vânzările en-gros și cu amănuntul, precum și consumul de droguri periculoase. Poliția nu arestează pentru consum, dar în cazul în care prind droguri la vânzare, tratează asta ca pe o infracțiune. Aici însă toată lumea e prinsă în afacerea asta: sunt angrosiști care vând către dealeri mai mici, iar aceștia se duc apoi la oraș pentru a agăța clienți.

Mașinile de poliție patrulează pe-aici la fiecare 30 de minute. „În Cañada Real există hașiș, heroină, cocaină”, spune Carlos. „Consumatorii pot obține ce vor. Chiar și otravă de șobolani. Dacă cineva le spune că-și pot injecta asta, o vor injecta. Oamenii ăștia nu sunt selectivi.”

Gheorghe are aproape 30 de ani, e bărbos, poartă o jachetă neagră și pantaloni. E vioi, vorbăreț, dar n-are timp să se oprească. E din Rahova. Ce caută aici?
„Am venit acum doi ani și jumătate”, spune el. „Drogurile sunt mai bune aici.”

canada_real

În tabăra asta din Valdemingómez sunt șase români. Iñaki ne spune însă că mai jos, departe de zona drogurilor, se află un adevărat „sat românesc”, numit El Gallinero, cu mai multe sute de români care umblă prin gunoaie și trăiesc din furturi mărunte.

Cei din Cañada Real lucrează ca „angajați” ai dealerilor. Păzesc porțile și, dacă văd vreo mașină de poliție, îi anunță pe dealeri. Sunt, cum ar veni, în prima linie, așa că, uneori, merg la închisoare.
Cu o bandană pe cap și sandale, cu picioarele învelite în bandaje, Ioan este și el din București. Din cauza unei infecții trebuie să-și schimbe bandajele la fiecare două zile.

„Vreau niște adidași”, îi spune el lui Iñaki.
Dar preotul îl refuză, n-o să-i dea pantofi noi. Ioan e supărat și bombăne mai degrabă pentru sine, ca un copil.
Îl întrebăm dacă ar vrea să vorbească cu noi. Refuză, spunând că presa „spune minciuni”.
Se învârte prin parcare, se mai uită la noi, dispare, apoi reapare în depărtare. Ne studiază de-acolo.
Iñaki ne spune că, dacă i-ar fi dat adidași noi lui Ioan, i-ar fi vândut sigur pentru droguri.

În cele din urmă, Ioan se întoarce către noi și acceptă să vorbească. Discutăm în spatele dubei. Zice că trăiește singur într-un cort din spatele bisericii. Cheltuiește între 30 și 40 de euro pe zi pe heroină.
„Ca să fac rost de bani pentru droguri, vând seringi noi primite de la o organizație, pentru cele vechi pe care le adun de pe jos”, spune el.
A încercat să se lase la un moment dat și a mers la un centru de dezintoxicare, dar când a cedat, l-au dat afară. A luat virusul hepatitei C, care s-a activat la un moment dat. „Dar acum sunt vindecat”, crede el.

Ioan a ajuns în Spania în 2001, cu sora și cumnata lui. „Nu mă drogam pe-atunci, făceam și sport”, spune el. „Prima dată am trăit în Barcelona și am început cu cocaină și heroină. Dar după aia n-am mai avut bani pentru chirie, așa că am început să fur.”
Poliția l-a arestat pentru furt în Barcelona, a fost judecat și condamnat. Autoritățile spaniole l-au trimis înapoi în România, însă, în 2008, a fost arestat și aici pentru furturi din buzunare. A stat trei ani în închisoare în România.„După ce am ieșit din închisoare m-am întors în Spania. Nu prea mai am rude în București: doi frați de-ai mei au murit – unul din cauza drogurilor. Am o soră în Germania, și o alta în Anglia. Am găsit un loc aici, în Valdemingómez.”

O mașină de patrulare intră în parcare. Trece pe lângă o cunda care merge în direcția opusă. În față sunt doi polițiști tineri. Opresc mașina, iar unul dintre ei coboară și începe să discute cu niște oameni care stau în picioare în fața unui zid.
„Polițiștii spanioli sunt OK”, spune Ioan. „Dacă-i respecți te respectă.”

Viața pe o saltea cu păduchi

Tot mai puțini utilizatori se apropie de dubiță pentru mâncare. Gogoșile și limonada s-au terminat. Mai e puțină apă și niște iaurt.
Avem timp să-l întrebăm acum pe Iñaki despre trecerea lui de la abuzul de heroină la rolul de distribuitor de gustări pentru dependenții din suburbiile Madridului.

Iñaki a început să consume droguri pentru că-i „plăceau”. În cea mai mare parte, era vorba de heroină și cocaină. Prima lui căsnicie a eșuat din cauza drogurilor și în curând a ajuns să trăiască, împreună cu noua lui soție, sub un pod în Torregrossa, un hub madrilen din anii ’80-’90. Era traficant.

„Era mai rău decât aici”, spune el. „În fiecare zi mureau câte trei-patru oameni. Acolo, dacă făceai o supradoză, în loc să te ajute, oamenii te jefuiau”.
Iñaki fura poșete, dădea spargeri în farmacii și făcea trafic de droguri. Era un „chorizo”. În Caló, dialectul romilor din Peninsula Iberică, specialitatea asta din carne de porc cu boia e folosită, în argou, pentru spargere.

inaki1

Iñaki cerșea în Salamanca, un cartier mai înstărit al Madridului, unde putea câștiga până la 120 de euro pe zi. Pe-atunci, reutilizau acele de până la 30 de ori, așa că virusul HIV a erupt prin Torregrossa, omorând sute de oameni.
„O întreagă generație s-a pierdut”, spune el.
Iñaki n-a luat HIV, dar are hepatita C, virusul care apare aproape la fiecare utilizator de droguri care folosește seringi la comun.
A fost condamnat la închisoare de patru ori, ultima dată timp de opt ani – dar a ieșit mai devreme.

Într-o zi, în timp ce cerșea în Salamanca, un om s-a apropiat de el. Iñaki nu-și amintește cum arăta persoana respectivă sau cum vorbea, dar își aduce aminte cuvintele lui. L-a întrebat: „Îți iubești soția? Știi diferența dintre dorință și iubire? Dumnezeu este iubire și Dumnezeu te iubește. Dacă-ți iubești soția, vrei să fii fericit cu ea și vrei ca ea să fie fericită cu tine.”
Un an mai târziu, încă trăia sub pod cu soția sa, pe o saltea infestată cu păduchi.
„În acel moment, am simțit că mi-am irosit toată viața și că nu mă pot schimba.”
Apoi, i-au revenit cuvintele omului cu care se întâlnise pe stradă. În același timp, și-a amintit un verset din Biblie: Matei 7:7. „Cereți și vi se va da; căutați și veți găsi; bateți la ușă și vi se va deschide.”

În noaptea aceea, au aprins lumânări de fiecare parte a saltelei, apoi s-au drogat. Erau convinși că va fi ultima noapte a vieții lor. Dar Iñaki a strigat și a cerut ajutorul lui Dumnezeu.
„Am simțit cum mi se umple brusc inima cu dragostea lui Dumnezeu. O tandrețe dulce, pură și sublimă. Viața mi-a străfulgerat pe dinaintea ochilor. Nu m-am simțit condamnat, ci iubit de Dumnezeu. Am stat două ore culcat acolo.” Era o senzație nouă pentru el.
În dimineața aceea, el și soția lui s-au internat în clinici de dezintoxicare separate. Se auzeau la telefon o dată pe lună.

„Aici oamenii se ocupă cu infracțiuni pentru a trăi”

„Oamenii mă întreabă: «Te drogasei, nu crezi că a fost o halucinație?», însă eu le spuneam: «Viața mea s-a schimbat, nu mai iau droguri. Nu vin în locul ăsta…»” – și arată către corturile și construcțiile din Valdemingómez – „… ca un cumpărător, ci vin ca să ajut. Nu mă întâlnesc cu oamenii ăștia ca un utilizator, ci pentru a le da de mâncare.”

De trei decenii, organizația la care lucrează – Remar – vine aici pentru a dona alimente. Colapsul economic al Spaniei din 2008 n-a afectat Cañada Real, spune Iñaki. „Aici oamenii se ocupă cu infracțiuni pentru a trăi”, spune el. „Nu există nici o criză aici.”
Azi vede mai multe generații de dependenți de droguri – pe cei mai în vârstă, majoritatea spanioli sau migranți din America Latină și din alte foste colonii, și pe cei mai tineri, inclusiv din România, Ucraina și Bulgaria, precum și marocani și algerieni, între care mulți au început să folosească droguri atunci când au ajuns în Spania.

*

Se înnoptează repede în septembrie, iar în amurg aerul este plin de praf. Chemarea unui muezin se aude de peste un dâmb. Întrebăm dacă e vreo moschee din apropiere și Iñaki spune că e una pe-aici. Ne uităm peste creastă, dar se vede doar un grup de corturi. Chemarea se aude mai tare. E de la un radio.

Niște bărbați pe la 30 de ani stau în picioare lângă un perete, la marginea parcării. Unul dintre ei culege o ușă de prin gunoi și o aruncă lângă rămășițele unui foc de tabără. Apoi mai merge să mai ia o ușă. O pune pe-o parte și sprijină prima ușă de ea. Toarnă peste ele niște combustibil dintr-o sticlă, aprinde o brichetă și se uită la flăcările care se ridică.
La zece metri mai încolo izbucnește un alt foc de tabără.
Mai departe se văd alte flăcări.
E semn că începe vânzarea.


***

Reporteri: Vlad OdobescuMichael Bird, Feliciano Tisera

Ilustrații: Sorina Vazelina

Acest articol e parte dintr-un proiect realizat printr-un grant JournalismFund.eu. Versiunea în limba engleză poate fi citită pe TheBlackSea.eu, iar cea în spaniolă pe BEZ.es.

Dă vorba mai departe! →

Type to Search

See all results