Transnistria. Republica torturii

1 aprilie 2011. Vitalie Eriomenco este trezit din somn, luat cu japca, încătușat, legat la ochi și scos din izolatorul miliției: «Mișcă-ți curu’, nemernicule!» E prea amețit de la bătaia primită în ultimele două zile ca să mai priceapă ceva.

Duba se oprește la marginea pădurii. Pornesc în șir indian. Anchetatorul și trei gardieni înarmați îl mână de-a lungul unei poteci încârjoiate până la un vlăstăriș adormit, cu câțiva copaci slăbănogi. În spatele lor, Nistrul își taie drumul printre stânci și livezi. E o dimineață umedă și lăptoasă în Tiraspol.

Unul dintre gardieni, o huidumă de om,  îi scoate legătura de pe ochi și cătușele și-i aruncă o lopată în noroi. «Sapă! Oricum o să mori. Ori te îngropăm aici, ori te aruncăm în râu, o să te mănânce racii!» și rânjește cu gura până la urechi. «Credeai că scapi? Aici nu ești în Moldova!»

Vitalie se apleacă, ridică lopata și începe să sape. Anchetatorul își aprinde o țigară, suge din ea cu nesaț, apoi bolborosește ceva. Chicotesc toți. Vitalie aruncă pământul umed în aer.

«Ajunge! Întoarce-te cu spatele!» Unul din indivizii în uniformă îi aruncă cu piciorul lopata cât colo și-l trage la marginea gropii. Se face liniște ca într-o biserică. Câteva gloanțe țâșnesc prin ceață din Kalașnikovuri. Vitalie e încă în picioare. Au tras în pământ.

«Hă hă hă! Te-ai speriat?» Nu apucă să se dezmeticească. E încătușat, urcat în mașină, hurducăit înapoi la închisoare și aruncat pe podeaua izolatorului, la șase metri sub pământ.

Scena de mai sus mi-a fost descrisă de Ala Gherman, sora lui Vitalie Eriomenco, un afacerist moldovean arestat de autoritățile separatiste din Transnistria, acuzat că ar fi furat de la propriile firme. Am ajuns acolo după ce am auzit o mulțime de legende despre tortura din închisorile de pe malul stâng al Nistrului.

Am fost sub acoperire la Tiraspol, am intrat într-o închisoare și am asistat la o ședință suprarealistă de judecată. Trei foști deținuți moldoveni au reușit să scape și mi-au povestit ce grozăvii se petrec acolo.

Falsa execuție a fost pusă la cale ca să-l convingă pe omul de afaceri să-și cedeze firmele. Așa funcționează lucrurile în Transnistria, un stat artificial cu guvern mafiot, în care miliția își folosește toate resursele pentru a-i stoarce de bani pe cei pe care-ar trebui să îi apere.

E o schemă de business bine ticluită. Pe cât de simplă, pe atât de înfiorătoare: prețul neoficial al libertății e de 1.000 de dolari pe an. 15.000 pentru o sentință de 15 ani, cum ar veni. Iar dacă nu plătesc, cei care ajung în arestul miliției sunt practic pierduți. Nu există pentru ei instrumente de apărare într-un stat nerecunoscut de comunitatea internațională. Unii au murit.

Milițienii le inventează dosare și fapte penale. După ce epuizează toate metodele de tortură fizică, iar deținuții refuză în continuare să-și pună iscălitura pe declarații false, iau ca ostatici mame, soții însărcinate, copii sau tați bătrâni și-i hăituiesc. E o rețetă care nu dă greș: omul, sleit de puteri, face orice i se cere.

Pușcăria e o instituție de bază în societatea transnistreană. Oamenii influenți sunt intimidați și extorcați. Tinerii sunt fie îndoctrinați în armată, fie băgați la pârnaie și reeducați. Regimul dictatorial rezistă cât timp populația e cuprinsă de frică.

«Dacă nu semnezi, îl arestăm și pe băiat»

Vitalie Eriomenco locuia de 11 ani în regiune. Era fondatorul a patru firme și directorul a trei dintre ele: un combinat de panificație, o fabrică de bere și una de băuturi răcoritoare. Întreprinderile erau imense pentru Transnistria. Aveau peste 400 de angajați și venituri totale anuale de peste 800.000 de dolari.

Erau afaceri numai bune de înhățat. În 2011, partenerul său de afaceri, Victor Petriman, politician și membru în Consiliului Raional Slobozia, localitatea în care erau situate fabricile, a făcut plângerea la „Departamentul de Crimă Organizată și Corupție” din Tiraspol. Unchiul lui Petriman, Vasile Moraru, este deputat în Sovietul Suprem.

L-au arestat în dimineața de 29 martie 2011. Șase bărbați îmbrăcați în civil, de la crimă organizată, au dat iama în biroul său și l-au reținut pe loc. L-au ținut în izolatorul miliției zece ore fără mâncare şi apă, apoi l-au dus acasă.

Nevasta și copilul de doi ani erau acolo. După o percheziție de patru ore, i-au dat afară familia și au pus sechestru pe casă și tot ce era în ea. La 2:00 noaptea, soția și-a luat băiețelul și s-au dus, în pijamale, la rude. Pe bărbat l-au luat înapoi la miliție.

Deși s-a speriat după scena de pe malul râului, Vitalie a refuzat să se supună milițienilor separatiști. Când au văzut că nici înscenarea n-a dat roade, i l-au dat la telefon pe Vlad, fiul lui mai mare, elev de 17 ani. După o scurtă convorbire, l-au amenințat din nou:

«Dacă nu semnezi, îl arestăm chiar diseară pentru droguri. Asta înseamnă 15 ani de închisoare. E tinerel, are corp frumos, ceilalți deținuți vor fi încântați să-l cunoască.»

În acel moment, bărbatul de 43 de ani a cedat. Și-a pus semnătura și a rămas pe loc fără firme, dar de arest n-a scăpat. De trei ani de zile e plimbat între penitenciar și sala de judecată și încă n-a primit sentința: procurorii cer 20 ani de închisoare pentru fraude economice.

Ala Gherman, sora lui Vitalie, vorbește apăsat și precipitat. Are teancuri de documente pe birou și o canapea înecată de cutii de carton cu dosare și hârțoage. „Anchetatorul mi-a spus că intenția lui Petriman a fost de a-i lua afacerea, atât. Au vrut să-l închidă, să-l sperie puțin și apoi să-l elibereze. Însă, după ce am făcut eu gălăgie, s-au răzgândit”.

I-au mai spus că în Transnistria vântul bate în direcția banilor, iar dacă nu va pune pe masă un milion de dolari, lui Vitalie i s-ar putea întâmpla orice. „În izolator, o dată pe săptămână, cineva se spânzură sau se automutilează. E ceva normal”.

Sora lui Vitalie are o întreagă armată de juriști economici în spate cu ajutorul cărora descifrează chichițele din dosarul fratelui. „E un proces complicat, fără probe sau martori. Citisem în dosar o declarație a paznicului care spunea că știe câți bani transferase directorul. Să fim serioși! De unde are un paznic informații din astea? De aceea îl și tărăgănează atât”, explică Alexandru Zubco, jurist la Promo-LEX, organizație moldovenească pentru apărarea drepturilor omului.

Ce i s-a întâmplat lui Vitalie se numește «raiderskii zahvat» – raider sovietic”, detaliază juristul. Cineva pune ochiul pe o afacere care merge bine și-și folosește toate resursele și legăturile politice pentru a crea un context legal justificativ pentru a sechestra bunurile râvnite.

Cazul este destul de bănos. Toți văd banii, nimănui nu-i pasă de om”, spune sora deținutului despre atitudinea autorităților transnistriene.

De trei ani de zile, părinții lui Vitalie îl văd doar la ședințele de judecată. În primii doi ani, nu se puteau apropia de cușca în care e ținut în timpul ședințelor, însă, de când reprezentanții OSCE din Republica Moldova asistă la termene, îl pot îmbrățișa. Uneori îl sărută pe obraz.

Rezultatele și recomandările din raport au rămas în aer, deși Moldova a parafat, la sfârșitul lui noiembrie, Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană. Juriștii de la Promo LEX cred că drumul european al țării va fi întortocheat și bolovănos atât timp cât Transnistria va continua să existe.

Controlul populației

„Problema în Transnistria este că acest sistem de tortură și detenție ilegală este instituționalizat. Este una dintre modalitățile prin care statul își ține sub control populația”, explică juristul Alexandru Zubco. Deși nu există niște statistici oficiale referitoare la media de vârstă a prizonierilor din închisorile de pe malul stâng al Nistrului, Zubco a aflat din dosarele actualilor sau foștilor deținuți că cei mai mulți arestați sunt tineri.

În orice regim autoritar, revoluțiile încep de la generația tânără, care percepe altfel lucrurile. Ca să inhibi aceste porniri, trebuie să o controlezi cumva. Ce fac autoritățile de la Tiraspol? Îi înrolează forțat în armată, acolo unde îi spală frumușel pe creier timp de doi ani de zile – primesc arme, învață cântece patriotice, își fac prieteni și ies cu o mentalitate schimbată fundamental – ori îi închid. Din închisorile alea, tinerii nu mai ies oameni”.

Pe hârtie, Constituția Transnistriei arată ca cea a oricărui stat european. În ea se specifică clar dreptul persoanei la protecție „împotriva torturii, tratamentelor sau pedepselor cu cruzime, inumane și degradante”. Mai mult, deși în Codul Penal nu figurează nicio definiție a torturii, „chinul” este criminalizat, fiind pedepsit cu șapte ani de închisoare. Conform aceluiași cod de procedură penală, dovezile obținute prin mijloace violente ar fi, inadmisibile.

Dar astea-s povești de adormit funcționari europeni. În realitate, deținuții sunt supuși din prima zi de arest unor forme de tortură fizică și psihică greu de imaginat într-un stat modern. În „Raportul privind Drepturile Omului în Regiunea Transnistreană a Republicii Moldova”, expertul ONU Thomas Hammarberg notează că a primit „plângeri credibile și consistente de rele tratamente și tortură, mai ales în timpul interogării. Metodele de tortură includ bătăi severe cu pumnii și bastoane de cauciuc, inclusiv pe tălpi și rinichi, electroșocuri, ace introduse sub unghii”.

La finalul raportului, Thomas Hammarberg scria că sistemul penitenciar al așa-zisei Republici Moldovenești Nistrene trebuie complet reformat.

«Aminu-i cu tine, nu mai ieși de aici!»

Când l-au arestat pe Alexandru Ursu, polițist de sector, angajat al Ministerului Afacerilor Interne al Republicii Moldova, iubita lui, Irina Lozinskaia, era însărcinată în luna a doua. Urmau să joace nunta în octombrie. L-au înșfăcat de pe marginea șoselei și l-au dus direct în izolatorul miliției din Bender, o cameră întunecată, cu un bec gălbui, gâtuit de tavan, la șase metri în pământ, cu scândură de lemn fixată de perete.

L-au acuzat că ar fi pus mâna pe un apartament prin escrocherie. În prima noapte l-au vizitat trei bărbați îmbrăcați în camuflaj. „M-au întrebat dacă semnez actele prin care spuneam că sunt vinovat. Le-am spus nu și au început să dea din nou în mine. Mi-au zis «ori semnezi, ori te omorâm și le spunem alor tăi că te-am eliberat, dar nu știm unde ești, probabil ai fugit din țară»”.


I-au pus și un pistol Makarov la cap. A doua zi, l-au dus în biroul anchetatorului, un tip blond și osos, iar aici i-au mai tras câțiva pumni în cap. Alexandru și-a pierdut cunoștința și s-a trezit abia la spital. După câteva ore, era din nou în izolator.

Pe seară, s-au întors cu masca de gaz, i-au pus-o pe cap și i-au acoperit tubul. Îl țineau așa timp de câteva minute, apoi i-o scoteau. La fiecare gură de oxigen, zbierau în urechi «Semnezi, banditule?»

În a treia zi, a primit o felie de pâine uscată și o cană de apă. „Ghinionul tău e că ești polițist și vii din Moldova. Aminu-i cu tine! Nu mai ieși de aici!””.

L-au ținut în izolator din iulie până în noiembrie 2009, când a primit condamnarea. În timpul ăsta, îi spuneau că Irina poate să piardă copilul oricând și l-au arestat și pe tatăl lui, Timofei Ursu, pe numele căruia era scris apartamentul. L-au ținut ostatic trei zile. Într-un final, tatăl a renunțat la apartament.

Îmi cereau bani mereu, pentru reparația camerelor de odihnă, pentru reparația barăcilor, pentru orice. Avocații mi-au zis să le dau 500 de dolari, apoi 10.000 ca să mă elibereze. Tata i-a ascultat și s-a împrumutat, dar eu oricum am primit o sentință de 15 ani”, își amintește Alexandru.

Afacerile miliției merg, așadar, ca pe roate. Pe un bielorus, proprietar al unei fabrici de beton armat în Chișinău, l-au oprit la vamă împreună cu nevastă-sa și, pentru că aveau o sticlă de coniac, i-au acuzat de contrabandă și i-au arestat. Pe soție au eliberat-o a doua zi și i-au cerut 40.000$. Femeia s-a întors cu banii, dar i-au spus că ăștia au fost pentru eliberarea ei. Pentru a lui, au trebuit să dea și un Jeep bengos.

În penitenciarele pentru femei, lucrurile nu sunt cu mult diferite. Juristul Alexandru Zubco îmi povestește un caz în care fiica însărcinată – elevă de 17 ani – a unei femei acuzate de escrocherie, a fost reținută și amenințată că va putrezi acolo, în pușcărie, dacă mama ei nu se va prezenta la secția de miliție.

Izolatorul de detenție din Bender este la vreo trei etaje în subsol, fără condiții. Tânăra era îmbrăcată subțire, iar scândura din perete era ocupată de alte femei reținute. A dormit pe pământul rece. Firește că a răcit și a avut probleme cu sarcina”. Au eliberat-o abia după trei zile.

A doua mafie a pușcăriilor

Dacă ești mama unui arestat, toată pensia ta se va duce pe întreținerea lui. Veniturile tale și ale celorlalte rude”. Când spune asta, juristul Alexandru Zubco nu se referă doar la colete, tot soiul de taxe oficiale sau chiar șpaga pentru administrația închisorii.

Ia un dosar de pe birou, îl deschide la întâmplare și întocmește pe loc lista de cheltuieli a unei mame:

Avocat transnistrean – de la 200 până la 1500 $
Avocat din Moldova – 1000$
Taxa neoficială pentru eliberare – 20.000 $ (1000$ pentru un an de pedeapsă )
Îmbrățișarea băiatului în drum spre sala de judecată – 40$

Pe lângă şefi şi miliţieni corupţi pe care trebuie să-i mituiască, rudele unui deţinut sunt obligate să pompeze bani şi într-un sistem paralel, semi-autonom, de mafioţi care trăiesc în închisori.

Vor-v-zakone (n.r.: hoții în lege) formează o societate underground de bandiţi după gratii. Au relații strânse cu grupările libere de crimă organizată. În Rusia, acestea se extind uneori până la structurile politice și administrative, iar în Transnistria lucrează în cârdășie cu șefii și angajații închisorilor.

„Atunci când un deținut ajunge în închisoare, pe dosarul lui e lipit un post-it cu statutul care i se cuvine în cadrul mafiei din penitenciare. Polojeneț-ul (n.r. – boss-ul mafiei pe un anumit sector sau regiune) primește acest dosar și gestionează cazul în continuare. El e cel care decide unde va sta individul, cu cine, care-i vor fi atribuțiile și, mai cu seamă, care-i suma pe care o va plăti lunar pentru a beneficia de protecție”, explică Zubco.

Hoții în lege împart valuta cu șefii pe hârtie ai închisorilor.Mereu i se întâmplă cuiva să se spânzure, să-și taie venele sau, pur și simplu, să-i cadă ceva în cap.

«Sorry, nu vă putem ajuta, adresați-vă după soluționarea conflictului»

Autoritățile din Republica Moldova ridică din umeri a neputință când sunt puse în fața problemei.

George Balan, șeful Biroului pentru Reintegrare din Republica Moldova, descrie regimul autoritar: „[Transnistrenii – n.r.] nu permit circulația informației. Noi nu avem date referitoate la numărul de deținuți sau condițiile de detenție. Eu n-am fost niciodată într-un penitenciar din stânga Nistrului. Sincer, norocul nostru stă în organizațiile non-guvernamentale cu care colaborăm”.

De cealaltă parte, juristul Alexandru Zubco susține că Guvernul Moldovei este responsabil în totalitate, pentru că acest teritoriu îi aparține. „Cu toate astea, dacă apelezi la ei, îți spun «sorry, nu vă putem ajuta, adresați-vă după soluționarea conflictului»”. Un conflict care durează de 22 de ani și nu pare să se stingă prea curând.

Sora lui Eriomenco a făcut nenumărate demersuri la Chișinău. A solicitat întrevederi cu președintele și cu prim-ministrul Republicii Moldova, însă apelurile ei au rămas fără răspuns. Cu excepția ultimei încercări.



Când am mers la Procurorul General al Moldovei, acesta mi-a spus simplu: «Ce să fac dacă a fost atât de prost încât s-a dus să-și deschidă afacere acolo?»”, spune Ala Gherman.

George Balan susține că situația penitenciarelor este bine cunoscută la nivel înalt. „Știm că se încalcă flagrant toate drepturile, multe persoane se plâng de faptul că sunt învinuite pe nedrept, că li se aruncă droguri în buzunare pentru a fi ulterior stoarse de bani. Aceasta este una dintre principalele surse de venit ale miliției”.

Însă tot ce poate face Guvernul de la Chișinău, spune Balan, este “awareness”: să sensibilizeze opinia publică și organizații precum Consiliul Europei, Națiunile Unite sau Organizația Mondială a Sănătății.

Singura șansă a lui Eriomenco este ca dosarul lui să ajungă cât mai rapid pe masa judecătorilor de la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO).

CEDO are în lucru 15 dosare care implică probleme de rele tratamente în Transnistria. Toate cad sub incidența articolului 3 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Dacă li se va demonstra vinovăția, guvernele Moldovei și a Federației Ruse vor trebui să plătească victimelor compensații în valoare de peste un milion de euro, dar asta nu înseamnă și eliberarea deținuților. Alte câteva zeci de dosare au fost trimise spre examinare de către juriștii Promo LEX.


Închisoarea Nr. 3 Tiraspol

Chișinăul colaborează ilegal cu Tiraspolul

Deși „circulația informației este blocată”, există dovezi ale unei colaborări foarte strânse între instituțiile de pe cele două maluri ale Nistrului. Mai ales în ceea ce privește schimbul de date personale.

Când au reușit să obțină accesul la dosarul lui Vitalie – un munte de 6.000 de pagini – , familia acestuia a descoperit că Andrei Mejinschi, șeful DCCOC Tiraspol, îi ceruse lui Gheorghe Tretiacov, șeful Direcției Poliției Criminale din cadrul Ministerului Afacerilor Interne de la Chișinău, printr-o scrisoare oficială, informații despre Vitalie Eriomenco, dar și familia acestuia. În mai puțin de o lună, Tretiacov i-a trimis lui Mejinschi toate datele cu caracter personal – domiciliu, proprietăți, cazier juridic etc.

Pe 29 mai 2012, membrii familiei Eriomenco au sesizat Centrul Național pentru Protecția Datelor cu Caracter Personal, însă directorul acestuia, Vitalie Paniș, i-a informat că schimbul de date nu a fost ilegal, având la bază două acorduri de colaborare în domeniul corupției criminale încheiate în 1999 și 2001 între ministerele de pe cele două maluri. Atât Comitetul Helsinki din Republica Moldova, cât și MAI de la Chișinău, invalidaseră acordurile încă din 2005.

părinții deținutului Eriomenco

Cu toate astea, „cele două instituții au continuat să colaboreze bine-mersi și după aceea”, spune Zubco.

„În timp ce noi ne zbatem aici” – se indignează Ala – „făcând apeluri și demersuri pentru a-l scoate de la separatiști, și ni se spune de fiecare dată că nu se poate nimic, ei le transmit frumușel informații despre noi, nu-i așa?”

Familia lui Vitalie a dat în judecată Centrul pentru Protecția Datelor, iar pe 23 aprilie 2012, Judecătoria Sectorului Centru din Chișinău a emis decizia prin care MAI trebuie să plătească fiecărui membru despăgubiri în valoare de 32.000 de lei. MAI a făcut recurs, dar după ședința de Apel din 19 noiembrie, decizia magistraților a rămas aceeași.

„Cu ce ne ajută compensațiile? Separatiștii știu totul acum despre noi, mulțumită Guvernului nostru”, se plânge Ala.

Judecata transnistreană

Când m-am întâlnit cu părinții lui Vitalie, Vera și Tudor Eriomenco, chipurile acestora erau posace și îngândurate. Se grăbeau spre Penitenciarul Nr. 3 din Tiraspol să lase pachetul de 30 de kilograme. I-am luat de acasă, din orășelul Ștefan Vodă, unde au o curte umbrită de frunze late, cărnoase, de viță-de-vie și un cireș uriaș din care au cules câteva fructe pentru Vitalie.

Vera Eriomenco a scris lista cu conținutul pachetului ordonat, cu caractere rusești, rotunjite frumos, pe o hârtie de caiet cu dungi: zahăr, cartofi fierți (1,5 kilograme), 20 de ouă fierte, brânză, smântână, lapte, cireșe și vișine, semințe.

Întârziem cinci minute și porțile cenușii, dichisite cu sârmă ghimpată, rămân închise. Se cască doar pentru convoaiele cu deținuții care se duc la judecată și se închid pe loc, de parcă femeile care așteaptă afară pe banca de fier și scuipă semințe s-ar putea strecura pe teritoriul penitenciarului. N-au cum. Se strâng ciorchine și flecăresc despre una-alta.

Stăm jumătate de oră, apoi ne îndreptăm spre sala de judecată. Încăperea nu e foarte mare, însă în cușca deținutului ar încăpea cinci oameni. Suntem puțini. Câteva șiruri de bănci de lemn pe care stăm eu cu părinții lui Vitalie și reprezentantul lui Petriman, denunțătorul.

Mai e o femeie cu părul negru și fustă kaki. Anchetatoarea. Smerită și tăcută de parcă ea ar fi inculpata.

Judecătorul, Alexandr Borisovici Țîrcovici, intră țanțoș în încăpere, cu ochelarii pe ochi și câteva hârțoage îndesate între brațe și burtă. Se uită la cei doi avocați, un transnistrean și un moldovean, apoi mă întreabă, grav și bolovănos, cine sunt.

Nepoata, îi spun în română. Nu înțelege și ăsta-i momentul în care anchetatoarea bolborosește mai mult decât „Nu”-uri seci. „Rodstvenitza”, îi traduce (rudă). Se asigură am peste 16 ani și declară ședința deschisă.

Vitalie e adus de doi bărbați. Ambii se așază în stânga cuștii, spre ieșire, și șușotesc pe tot parcursul celor 20 de minute de ședință. Unul e îmbrăcat în civil, celălalt mângâie un Kalașnikov și cătușele lui Vitalie.

Deținutul, palid, cu obraji scofâlciți și ochii de un albastru spălăcit, tulbure, se uită la mine, la părinții lui, apoi își strânge pumnul în jurul urechii stângi de parcă-ar vrea să înghită tot sunetul din încăpere. Problema e că nu aude. L-au bătut în tâmple atât de mult, iar Alexandr Borisovici nu spune de două ori. „Păi, ce să-ți fac eu dacă ai asurzit? Nu repet nimic pentru tine!”.

Ședința e scurtă, 20 de minute. Cei trei martori care trebuiau să se prezinte nu au fost găsiți la domiciliu. Avocații lui Vitalie propun să fie acceptate la dosar niște adeverințe de la Inspectoratul Fiscal al Republicii Moldova care atestă că Vitalie avea toate impozitele plătite la zi.

Judecătorul: Păi, să vedem dacă le acceptăm…
Către anchetatoare: Stimată doamnă, ce facem, le luăm?
Anchetatoarea: Onorată instanță, nu știu.
Către reprezentantul lui Petriman: Le acceptăm?
Reprezentantul: Onorată instanță, trebuie să mă mai gândesc.
Către avocați: Ați înțeles? Ne mai gândim și venim cu un răspuns la următoarea ședință.

În tot acest timp, Tudor, tatăl lui Vitalie, se gârbovește deasupra unui carnet pus pe genunchi și notează tot ce aude, fiecare cuvințel. „Îmi mai scapă unele, dar fac și eu ce pot”. A pierdut firul carnetelor. A scris la toate cele 37 de ședințe de până acum. Notițele ajung la Ala, care are interdicție în Transnistria, dar continuă lupta de pe celălalt mal al Nistrului.

Ne întoarcem la închisoare. „Vezi? Așa e mereu. Nu s-a decis absolut nimic azi, dar ne plimbă de ici-colo de trei ani, fără niciun rezultat”, îmi spune mama inculpatului. La ora 13:00, cel de-al doilea interval de primire a coletelor, părinții lui Eriomenco vor scoate o geantă de rafie și două pungi de plastic.

Mai avem două ore la dispoziție, timp în care un soare obez ne alungă la umbra unor vișini, iar angajatele Penitenciarului, blonde, brunete și roșcate în uniforme, se plimbă agale pe strada Serghei Lazo și mănâncă înghețată.

Porțile se deschid, iar noi ne repezim ca vrăbiile la ciugulit pe o cărare îngustă și ajungem într-o cameră cu pereți vopsiți pe jumătate cu albastru. În drum spre casă, după pauze lungi de tăcere, mama lui Vitalie îmi spune: „Bătrânețea mea trebuia să fie una liniștită, cu pensie și nepoți de crescut. Dar nu, sunt nevoită să mi-o port între casă, penitenciar și judecată”. De pe bancheta din față, Tudor se uită pe geam: „va ploua azi”.

*


Reporter: Lina Vdovîi
Ilustrator: Giorge Roman
Fuflâșnic: Vlad Ursulean

Acest proiect jurnalistic a fost realizat cu sprijinul
Fundației Black Sea Trust for Regional Cooperation.

Tortura şi relele tratamente nu au fost singurele probleme semnalate de expertul ONU. <p><strong>Închisorile din Transnistria sunt supraaglomerate.</strong> În cele trei penitenciare (nr. 1 în localitatea Hlinaia, nr. 2 și 3 în Tiraspol) stăteau 2.858 de deținuți (în octombrie 2012). Dintre aceștia, 2.224 primiseră o sentință, iar 634 se aflau în arest preventiv.</p> Astea sunt singurele date oficiale primite din regiune, iar numărul deținuților pe cap de locuitor (500 la 100.000 de persoane) este <a href="http://www3.unil.ch/wpmu/space/files/2013/05/SPACE-1_2011_English.pdf" target="_blank"><strong>de trei ori mai mare</strong></a> decât media europeană de 154. <strong>Ilie Cazac</strong>, fost inspector fiscal acuzat de spionaj în favoarea Guvernului Republicii Moldova, a trecut prin toate cele trei închisori de pe malul stâng la Nistrului. În Hlinaia, de exemplu, stăteau câte șapte oameni într-o celulă cu patru paturi. Dormeau pe rând. Media deținuților care decedau pe lună era de doi. „Cât am stat în Penitenciarul nr. 2, în vara anului 2011, unul a murit de tuberculoză, altul de HIV/SIDA și hepatita C, iar un al treilea s-a spânzurat. <strong>Mulți își tăiau venele</strong>.” Serviciile de îngrijire medicală a deținuților sunt aproape inexistente. Pentru a obține niște pastile de dureri trebuia să ai pile mari. Organizații precum Crucea Roșie, Centrul de Reabilitare pentru Victimele Torturii „Memoria” ori Ambasada Cehiei trimit medicamente constant, însă acestea rareori ajung la destinatari. <strong>Jurnalistul Ernest Vardanean</strong>, fost deținut, susține că șeful Serviciul Medical al Ministerului de Justiție, sub conducerea căruia se află sistemul penitenciar, deține un lanț de farmacii în Transnistria. „Atunci când deținuții îi cer medicamente, el le răspunde franc: «Băieți, eu am o afacere, vă rog să mă înțelegeți, medicamentele trebuie vândute»”. În prezent, afaceristului Vitalie i se refuză orice examinare medicală. Suferă de ulcer gastric, infecţii urinare, prostatită, probleme neurologice şi de inimă, însă pe toate fișele medicale starea lui de sănătate pare a fi excelentă. „A stat șase luni într-o celulă cu 24 de paturi în care erau închiși 36 de deținuți”, îmi spune sora lui, Ala. „Unii dintre ei aveau HIV/SIDA, alții tuberculoză, și nu erau izolați. Dar acestea sunt detalii lipsite de importanță pentru administrația închisorii”.
<p>„Pentru hoții în lege, închisoarea e casă. Dacă-i pășești pragul, trebuie să contribui la bunăstarea ei”, îmi povestește un fost ocnaș. De altfel, unul dintre cele mai importante tatuaje este o biserică sau o mănăstire. Numai polojeneții au voie să-și tatueze acest simbol. Numărul de turnuri semnifică de câte ori a fost închis ocnașul. Sub lăcașurile sfinte e scris, de cele mai multe ori, „<strong>Biserica este casa lui Dumnezeu, iar închisoarea este casa criminalilor</strong>”.</p> Condamnații pentru droguri sunt obligați să cotizeze cu droguri, dar tinerilor sau celor din familii sărace hoții în lege le cer mai puțini bani. Există și un fond comun, de țigări, băutură, alimente sau bani, care se cheamă „obșeac”, gestionat de polojeneț. Juristul Zubco spune că, din informațiile lui, vorii-v-zakone din Tiraspol se subordonează celor din Chișinău (o altă formă de colaborare, așadar), iar cei din Chișinău ascultă de bratanii (n.r. frații) din Moscova. Filosofia structurii e rezumată în expresia: „<strong>jiti vorovskoii ideii</strong>” – „a trăi în conformitate cu legile tâlhăriei”. Originile ei vin din perioada Rusiei imperiale (anii 1700) și s-au afirmat și consolidat pe fondul anarhiei generale de la Revoluția Bolșevică (1917). În haosul respectiv, bandiții și-au creat legi și cutume proprii, în umbra celor ale statului. În istoria criminologiei ruse, perioada respectivă e cunoscută sub numele Vorovskoy Mir (Lumea hoților). După 1917, grupările au fost măturate de pe străzi de către NKVD-iști, însă au supraviețuit în gulagurile staliniste. Acolo și-au consolidat ierarhiile și codul de legi nescrise ale vieții de borfaș.

Type to Search

See all results