n bărbat pletos intră într-un amfiteatru al Universității Gheorghe Asachi din Iași cu o bombă confecționată dintr-un proiectil neexplodat din al Doilea Război Mondial.

 

„Sunt un terorist, am o bombă la mine, vă rog să chemați poliția!”

 

Vrea să arunce în aer facultatea unde și-a luat licența și un master în bio-inginerie medicală.

 

Profesorul de la catedră îl ia la mișto: „De care poliție vrei să chemăm, jandarmii, mascații sau trupele antitero?”

 

Teroristul e transpirat și tremură. Așază bomba pe catedră, înfășurată într-o cergă de lână, și lângă ea patru bidoane cu benzină.

 

Din proiectil iese un cablu care duce la un detonator legat de mână. „Dacă apăs butonul ăsta, moare toată lumea din sală!”

 

Studenții se retrag în băncile din spate. Profesorul iese din sală, intră decanul, se face o busculadă.

 

Teroristul atinge declanșatorul. BUM!

 

Se declanșează o mică explozie, care împinge un cui spre vârful proiectilului, dar îl ratează cu doi milimetri. Iese un nor de fum și miroase a sulf. Explozia cea mare, care ar fi aruncat în aer amfiteatrul, nu se mai întâmplă.

 

Studenții sar pe atacator și îl leagă cu cureaua unui profesor.

 

Este închis într-un spital psihiatric de maximă siguranță.

 

U

resa a dat vina pe boala de care suferea teroristul: schizofrenia. Nebunii au devenit peste noapte un pericol social. Un jurnalist a propus să nu mai fie lăsați în instituții publice.

 

Persoanele cu schizofrenie au, într-adevăr, o rată a violenței mai mare decât populația generală. Dar diferența dispare dacă îi comparăm cu persoane sănătoase care trăiesc în condiții similare: sărăcie, marginalizare, abuz de substanțe.

 

Mulți dintre cei care ajung să fie violenți au crescut în medii abuzive și nu au primit îngrijirea și tratamentul de care aveau nevoie.

 

Psihiatria românească nu face prevenție, îngrijire în comunitate, psihoeducație și reintegrarea socială la care au dreptul bolnavii conform legii. Medicii de familie și asistenții sociali nu își respectă responsabilitățile legate de sănătatea mintală. Avem o rețea națională de “Centre de Sănătate Mintală” care funcționează doar pe hârtie.

 

*

 

Ieșeanul Oliver Stan nu a devenit terorist peste noapte. La 12 ani a avut prima tentativă de suicid. În adolescență a vrut să omoare mai multe fete care l-au respins. Până la 38 de ani, când s-a dus să arunce amfiteatrul în aer, a fost internat de nouă ori la psihiatrie. De fiecare dată l-au ținut câteva zile pe antipsihotice, apoi l-au trimis înapoi în societate fără să se mai intereseze de el.

 

Luni întregi a petrecut construind bomba și făcând planul de atac. Nimeni nu l-a băgat în seamă.

 

„Putea să fie cu adevărat cea mai mare catastrofă din istoria României”, a declarat prim-ministrul de atunci, Victor Ponta, după atentatul eșuat.

„Nu știu cui să mulțumesc altcuiva decât lui Dumnezeu.”

P

„Era o primăvară și un zâmbet”

ama lui Oliver a crescut la casa de copii și a vrut să-i dea băiatului toată atenția de care ea nu a avut parte. L-a botezat după orfanul din romanul lui Charles Dickens - Oliver Twist.

 

Femeia era vânzătoare, iar tatăl instalator.

 

Ea nu îl lăsa pe băiat să se joace cu copiii din Bularga, zona industrială din Iași în care locuiau: „Nu mi-a plăcut cartierul, era cu oameni din fabrică, care nu erau educați”.

 

Fără prieteni, băiatul s-a închis în el și a devenit un singuratic. Visa să trăiască într-o casă înconjurată cu un gard de mărăcini, ca să nu poată trece nimeni.

 

De mic vorbea în gând cu Dumnezeu. „Îl vedeam ca pe un moș cu barbă care stă în cer și arată ca Moș Crăciun.“ La șapte ani, i-a lansat o provocare: „Doamne, mută obiectul ăsta, să văd și eu dacă exiști”. Era în camera lui și se uita fix la un pix așezat pe masă.

 

„Obiectul nu s-a mișcat și am devenit ateu.”

 

I-a spus mamei că nu mai vrea să meargă la biserică: „Numai prostimea merge la biserică, ca să le fure popii banii.” Dar mama, fire credincioasă, a insistat să-l ducă la mănăstiri.

 

M

a doișpe ani, Oliver era pasionat de științele naturii. Avea acasă un set de chimie și o colecție de reptile - șase șopârle vii și un șarpe mort, în spirt.

 

Mama povestește că mergeau la Grădina Botanică și „și-a adus de acolo șopârluțe drăguțe și o șopârlă cu creastă. Avea borcane frumoase, le punea vată și făcea o găurică în capacul borcanului și pe o sforicică mică din ață hrănea animăluțele”.

 

Într-o zi, a uitat deschise borcanele și au scăpat șopârlele. Mama a călcat pe una și a țipat. Tatăl s-a enervat și i-a aruncat șopârlele în veceu.

L

«Pentru treaba asta o să mă sinucid, o să îmi iau viața», l-a amenințat copilul pe bărbat. „Și atunci a scos tata cureaua și m-a bătut foarte tare”, își amintește Oliver.

 

După bătaie, a luat setul de chimie și a înghițit insecticid, dar era amar și nu a băut destul cât să moară.

 

„De atunci, am avut mereu tendințe sinucigașe, toată viața.”

 

Mama își amintește de bătaie, dar nu și de tentativa de suicid. Tatăl neagă tot.

 

În alte țări, cum ar fi Germania, legea obligă părinții ca în astfel de situații să-l ducă pe copil la un specialist. „Dacă părinții nu-l ajută, merg la închisoare, pentru că este neglijarea copilului”, mi-a spus psihologul școlar german Jessica Ziebula.

 

Cei mai mulți români nici nu ar avea unde să-și ducă copilul. Sunt 231 de medici specialiști în sănătatea mintală infantilă, în toată țara, majoritatea în București, Timișoara și Cluj. Nici psihologi specializați să ajute copiii cu probleme de acest fel nu sunt mai mulți.

 

Până în clasa întâi, Oliver era „numai o primăvară și un zâmbet”, povestește mama. Învățătoarea l-a prins că scrie cu stânga și a început să-i dea cu rigla peste mână, ca să scrie cu dreapta, la fel ca restul copiilor. Atunci a început să se bâlbâie, zice mama, și bâlbâit a rămas până acum.

 

Când a terminat generala, diriginta i-a spus mamei să-l dea la un liceu cu profil uman, pentru că are alt sistem de gândire. „Dar eu am forțat și l-am dat la Racoviță, la mate-fizică. Nu am făcut bine, trebuia să îl las liber”, zice acum mama.

 

„Am fost prea severă cu el. Trebuia să fie de nota 10 permanent”, își aduce ea aminte. În clasa a doișpea, după ce a luat un 3 la chimie, Oliver a încercat iar să se sinucidă.

A

dolescența a venit cu iubiri neîmpărtășite. Într-a IX-a, Oliver s-a îndrăgostit de „cea mai frumoasă fată din clasă”. Îi scria scrisori, pe care i le lăsa cu flori în bancă. Dar fata avea deja un prieten și nu-i dădea atenție.

 

La banchetul din clasa a douășpea, fata a dansat cu el o dată și apoi s-a dus să danseze cu alți colegi. Oliver s-a urcat pe un bloc de 10 etaje și a vrut să se arunce „ca să se simtă măcar vinovată că m-a omorât”. Dar a renunțat.

 

A început, în schimb, să o urmărească pe stradă cu un cuțit la el. Apoi i-a trimis scrisori de amenințare.

Părinții fetei au mers cu ele la Poliție. “A venit Poliția la mine acasă. M-au dus la secție, dar nu mi-au făcut nimic, nu m-au reținut”, îmi povestește Oliver într-o scrisoare pe care mi-a trimis-o din spitalul de maximă siguranță.

 

Mama lui Oliver susține că a mers cu scrisorile la un psihiatru, care i-ar fi zis să-l țină pe băiat departe de spitalul de psihiatrie. „M-am gândit că dacă acest om are dreptate, trebuie să muncesc singură pentru condițiile lui și integrarea în societate”, zice ea. Nu am putut să vorbim cu psihiatrul, a decedat între timp.

Câțiva ani mai târziu, Oliver a amenințat cu cuțitul altă fată de care era îndrăgostit. Îi scria și ei scrisori, pe care i le lăsa la ușă „cu un buchețel de flori culese de mine de prin parcuri și păduri”.

 

Într-o zi, i-a lăsat în plic o cheie și i-a scris că o să se lege cu lanțul de calea ferată. „Tu ești singura care ai cheia, dacă ai nevoie de mine, vino și salvează-mă. Dacă nu vii, atunci eu voi muri.”

 

Fata n-a venit să-l salveze, dar nici el n-a putut să închidă lacătul când s-a văzut lungit pe calea ferată. „Mă uitam la norii de pe cer, era noapte și mă gîndeam că astea vor fi ultimele imagini din viața mea. Apoi… deodată totul s-a făcut negru și nu-mi mai amintesc nimic”, povestește Oliver într-o scrisoare.

a 25 de ani a fost chemat să facă armata. S-a dus, cu gândul că s-ar putea sinucide cu arma din dotare. După câteva zile de cătănie a sărit gardul și l-au dat dezertor. Când a ajuns în fața comandantului, a început să se bâlbâie și mai rău și să spună fraze fără sens.

 

L-au trimis la Spitalul Militar din Galați, unde a primit primul diagnostic: „decompensare depresivă atipică disadaptivă” pe „fond structural schizotipal”.

L

Șase ani mai târziu a fost diagnosticat oficial cu schizofrenie, o tulburare mintală psihotică în care e greu să-ți dai seama ce e real și ce nu. Specialiștii spun că boala produce un dezechilibru al substanțelor din creier, dar nu se știe exact ce o declanșează.

 

Una dintre cele mai întâlnite forme ale schizofreniei este cea paranoidă, în care omul crede că este urmărit, aude voci sau are halucinații amenințătoare.

 

Boala e agravată de traumă și izolare socială. Apariția ei poate fi prevestită de izolare, halucinații, idei de grandomanie, neglijarea igienei sau o preocupare exagerată pentru religie sau ocult.

 

Nu există tratament care să vindece schizofrenia, dar simptomele ei pot fi controlate cu medicamentele antipsihotice prescrise de psihiatru, iar psihoterapeuții și asistenții sociali îl pot ajuta pe cel afectat să se reintegreze în societate.

 

*

 

Oliver avea multe dintre simptomele schizofreniei, dar părinții lui le-au interpretat diferit: tatăl o numea lene, „lenea e cucoană mare”, și îl trimitea la muncă; mama încerca să-l ajute cu rugăciuni și pomelnice și îl lua mereu după ea la mănăstiri.

 

Înainte să i se agraveze boala, Oliver a reușit să-și ia licența la Politehnica din Iași, specializarea electronică aplicată, și apoi, un masterat în bio-inginerie medicală. A vrut să cerceteze “teoria sufletului” la doctorat, dar comisia de admitere l-a respins. Trei ani mai târziu, când deja schimbase vreo două job-uri ca inginer, starea lui psihologică s-a agravat și nu s-a mai simțit în stare nici să meargă la serviciu.

„Vindecarea șomajului, suferinței și sărăciei din țară"

liver stă întins în pat și vrea iar să moară. Are 29 de ani. N-a intrat la doctorat. Nu are prietenă. Nu are bani. “M-am trezit că viața mea s-a terminat.”

 

Face apel la vocea pe care o auzea când era copil: “Doamne, dacă exiști, spune-mi ceva!”.

 

Vocea îi răspunde: „Da, sunt și exist”.

 

Din acel moment, vocea a preluat controlul asupra vieții lui. I-a dat un sens. I-a spus că e un prooroc care trebuie să propovăduiască niște legi divine:

 

O

Își lasă păr lung și barbă. Scoate la imprimantă legile și merge cu ele în fața Mitropoliei din Iași, să facă greva foamei. E desculț și stă în genunchi pe piatra cubică din fața bisericii cu o pătură colorată pe el, costumul de călugăr. Mulți râd și îl batjocoresc. Alții se opresc să-i citească legile.

 

Mama se duce să ceară ajutor la biserica la care mergea Oliver. Părintele Dumitru Boboc spune că era „greu de deslușit cât era o problemă de sănătate și cât era cu adevărat o credință puternică. L-am văzut ca pe un tânăr care era în anumite căutări, un tânăr foarte inteligent, care avea o problemă de comunicare.”

Delirul religios sau mistic e frecvent la persoanele care au schizofrenie. Membrii clerului nu sunt instruiți, însă, să deosebească între zelul religios și bolile psihice. Retorica oficială a Bisericii Ortodoxe vede afecțiunile psihice ca rezultatul unei rătăciri de la calea cea dreaptă a credinței și recomandă rezolvarea lor prin post, penitență, rugăciune etc. De-a lungul timpului, au fost mai multe cazuri în care preoții au gestionat greșit tratamentul persoanelor cu boli psihice.

„Stătea acolo și noaptea și ziua, nemâncat, și nu puteam să-l ajut cu nimic. Era cu pătura în cap într-o mocirlă de apă, nu mai puteam rezista”, își amintește mama lui Oliver, care s-a ascuns în tufișuri să-și supravegheze băiatul. După două săptămâni de martiriu, ea n-a mai suportat și a chemat Poliția ca să-l interneze cu forța la psihiatrie. Acolo a primit diagnosticul de tulburare psihotică cu simptome de schizofrenie.

„Nu vreau să iau pastile fiindcă eu vorbesc cu Dumnezeu”

L-au ținut opt zile la Socola, timp în care Oliver a mai încercat o dată să se sinucidă, iar apoi i-au dat drumul, pentru că „refuza medicația”.

 

Conform legii, dacă pacientul “prezintă pericol pentru societate”, poate fi obligat de doctori să-și ia tratamentul regulat. În caz că nu vine la tratament, poate fi internat cu forța dacă există un „pericol iminent de vătămare” sau dacă „neinternarea ar putea antrena o gravă deteriorare a stării sale sau ar împiedica să i se acorde tratamentul adecvat”.

 

Dar mulți dintre medicii cu care am discutat nu simt că au suficientă acoperire legală pentru astfel de intervenții. Și sunt oricum supraîncărcați și lipsiți de resurse ca să-și mai bată capul.

 

Oliver a declarat în formularul de refuz „nu vreau să iau pastile fiindcă eu vorbesc cu Dumnezeu și cred că este adevărat acest lucru”. După externare, nu l-a mai întrebat nimeni de pastile. „Nu cred că și-a ridicat vreodată rețeta”, spune dr. Nicoleta Niță, unul dintre medicii care l-au tratat la Socola.

 

La câteva luni, Oliver a ajuns din nou la spital, de unde a ieșit cu un diagnostic și mai dur: schizofrenie paranoidă. Nici de data asta nu a luat tratamentul.

„De ce trebuie să așteptăm să dea prima oară în cap?”

I

"Boala psihică nu vine ca un meteorit, ci ea lucrează în timp”,  spune Alexandru Paziuc, psihiatru la spitalul din Câmpulung Moldovenesc. “De ce trebuie să așteptăm să dea prima oară în cap?”

 

Paziuc a pus pe picioare la Câmpulung unul dintre puținele Centre de Sănătate Mintală (CSM) care chiar funcționează. ”Medicul își spune partea lui medicală, asistentul social partea lui socială, instructorul de ergoterapie (terapie prin muncă) se ocupă de abilitățile sale profesionale, consilierul economic îl ajută să-și managerieze banii, să-și plătească curentul, asistentul comunitar vede la domiciliu dacă e curat în casă, dacă nu are picturi cu svastică pe pereți”.

 

În spitalul din Câmpulung, bolnavii pictează, fac artizanat, cos lenjeriile și învață să-și pregătească masa. Au avut și atelier de ceramică, dar l-au oprit, din cauza că „se află într-o clădire improprie pentru așa ceva.”

 

Îngrijirea în comunitate ar trebui să fie făcută printr-o rețea de astfel de centre: „CSM-ul e mult mai important decât spitalul de psihiatrie. CSM-ul e un pivot în jurul căruia ar trebui să se întâmple tot ce ține de sănătatea mintală în România”, zice Paziuc.

 

Conform legii, ar trebui să fie un CSM la 150.000 de locuitori. Paziuc spune că au fost înființate 65 de centre (~unul la 300.000 de locutori), dintre care mai funcționează doar zece-douăzeci, din lipsă de finanțare. Și nici unul nu acoperă toate serviciile prevăzute în lege.

 

Până și centrul lui Paziuc merge „mai mult sub formă de voluntariat”. Proiectul a mers bine doar cât a fost finanțat prin fonduri UE, spune medicul. Acum, Paziuc zice că plătește carburantul și ITP-ul din donațiile pe care le fac oamenii la capela spitalului de psihiatrie.

 

talia a fost prima țară din Europa care a adoptat sistemul de psihiatrie comunitară. În anii ‘70, italienii au desființat treptat azilurile și au creat alternative la spitalizarea pe termen lung a bolnavilor psihic.

 

Psihiatri, psihologi, sociologi și asistenți sociali au început să lucreze împreună pentru a-i ajuta pe pacienți și pe rudele lor să se integreze în comunitate și să-și gestioneze simptomele bolii. Au înființat centre de igienă mintală, centre de zi pentru psihoterapie și apartamente pentru persoanele fără familie.

 

Spre sfârșitul anilor ‘90, Uniunea Europeană a finanțat mai multe ONG-uri din România care ofereau o rețea de servicii comunitare pentru bolnavii cu probleme severe de sănătate mintală. Programele presupuneau ca bolnavii să învețe cum să-și gestioneze boala și să ducă o viață independentă. Majoritatea proiectelor s-au prăbușit, însă, după ce fondurile s-au terminat.

 

Au rămas puține programe, în câteva orașe din țară, precum cele ale Fundației Estuar. Estuar are locuințe sociale pentru adulții cu schizofrenie și alte probleme psihice, unde oamenii stau singuri și sunt vizitați din când în când de asistenți sociali și psihologi. În București, Giurgiu, Ploiești și Cluj, fundația are și centre de zi care oferă servicii comunitare.

 

Dar statul nu investește în aceste programe, spune psihoterapeutul Mugur Ciumăgeanu, unul dintre specialiștii care au inițiat reforma sistemului de psihiatrie. „Ca urmare, de multe ori în interiorul spitalelor pacienții pur și simplu stau la pat și nu fac nimic, așteptând să fie externați.”

M

ajoritatea psihiatrilor sunt de acord că serviciile comunitare ar îmbunătăți starea bolnavilor. „Nu e suficient să nu aibă halucinații și delir, trebuie să aibă o adaptare socială, familială, profesională”, spune doctorul Gabriel Crumpei, care l-a consultat pe Oliver.

 

Crumpei crede că nu s-ar fi ajuns la situații extreme dacă Oliver ar fi fost monitorizat, consiliat psihologic și ajutat să își găsească un loc de muncă. “De asta a ajuns Oliver așa, și mulți alții, și o să apară în continuare.”

 

“Este un eșec al psihiatriei. Pentru că psihiatria nu s-a reformat.”

 

În Legea Sănătății, statul își asumă responsabilitatea de a informa și a educa populația cu privire la sănătatea mintală. Dacă părinții lui Oliver ar fi știut să recunoască semnele unei boli psihice, poate l-ar fi dus pe băiat la medicul de familie, nu la biserică. Medicul de familie, care are în lege atribuții legate de sănătatea mintală, ar fi trebuit să-l direcționeze către psihiatru.

 

În lipsa ajutorului de specialitate, familia lui Oliver a apelat la televiziune.

upă prima internare la Socola, părinții l-au dus în București la emisiunea psihologului Cristian Andrei de pe Antena 1. Au sperat că o să le spună cineva ce să facă cu el. Oliver a acceptat să meargă ca să-și promoveze cartea pe care o scria atunci: Prima luptă.

 

În emisiune, moderatorii au vrut să îl convingă că nu e sfânt, așa cum zicea el. L-au provocat să vindece o fetiță traumatizată de despărțirea părinților.

D

„M-au batjocorit”, își amintește Oliver. „Când mergeam pe stradă, strigau după mine «uite nebunul de la televizor». Îmi era rușine să mai ies pe stradă ziua, ieșeam numai noaptea și mă plimbam”.

 

Cel puțin un telespectator Antena 1 a percutat la mesajul lui Oliver: Ion Ursachi, un contabil din Câmpulung Moldovenesc, pasionat de știință, spiritualitate și paranormal.

Ursachi a fost fascinat de el. Credea că ar putea fi un geniu. Sau un sfânt.

 

A făcut rost de numărul lui și l-a sunat, iar Oliver a fost atât de bucuros că cineva i-a dat atenție, încât a fugit la Câmpulung să-l cunoască.

 

Au devenit prieteni buni. În afară de părinți, Ursachi e omul care l-a cunoscut cel mai bine pe Oliver.

 

Îl descrie ca un băiat cu sufletul plin de răni.

 

Ursachi i-a arătat lui Oliver munții Bucovinei. Acolo a descoperit tranșee și adăposturi în stâncă rămase din Primul Război Mondial. A ajuns într-o peșteră pe vârful muntelui, unde bate și vara un vânt înghețat.

 

A cărat cu spatele scânduri ca să-și construiască uși și ferestre; un pat de crengi, o sobă, o alee.

 

A hotărât că aici va fi casa lui.

Și-a cumpărat un cal alb pe nume Șoimu. La început, calul se temea de Oliver, dar s-au împrietenit când bărbatul a început să-i cânte operă. Tovărășia cu Șoimu l-a temperat în momentele de criză.

Părinții erau din ce în ce mai îngrijorați de escapada lui Oliver prin munți. L-au convins să vină până la Iași cu promisiunea că o să-i dea un laptop. Când a ajuns acasă, părinții au chemat poliția și l-au internat iar la Socola. De data asta a acceptat diagnosticul de schizofrenie ca să primească pensia de handicap, în jur de 250 de lei pe lună.

 

În timp ce el era la Socola, cineva i-a dat foc la peșteră (Oliver crede că a fost taică-su; tatăl neagă). A pierdut tot ce avea acolo și, când s-a întors, a construit de la zero o casă pe platoul muntelui.

 

A făcut trei camere - una pentru el, una pentru cal și una pentru fân. A pus un panou solar și, pe laptopul primit de la părinți, a început să monteze secvențe din filmele preferate, pe care le subtitra cu replicile lui.

 

bsesiile lui prindeau viață pe ecran: demonstra că teoria relativității e greșită, lua premiul Nobel, salva țara de sărăcie… Voia să instituie „Ziua Prieteniei”, în care oamenii cu job să-și împartă serviciul cu șomerii.

 

Dar simțea că nu îl apreciază nimeni; fetele l-au respins; facultatea nu l-a primit la doctorat; oamenii își băteau joc de el că-i nebun. Furia îi creștea cu fiecare secvență de pe ecran. „Am hotărât să mă sinucid, dar Dumnezeu mi-a promis că-mi va da o bombă.”

 

A făcut un colaj cu scene de film și i-a zis „Planuri teroriste”. În el, personajul merge cu o bombă la facultate, ia ostatici, intră în direct la televizor, vorbește cu președintele și îl convinge să instituie Ziua Prieteniei, vindecă șomajul și se întoarce liniștit acasă.

O

„M-am uitat de sute de ori la filmul ăsta, am intrat în lumea filmului. Credeam că totul e pregătit de la Dumnezeu ca să pot schimba lumea.”

 

La câteva luni după ce a montat filmul, Oliver a găsit în pădure un proiectil neexplodat. Îi zisese un sătean unde să caute și cum arată. „Era ca o sticlă de cola ruginită.”

 

A comandat piese de pe net și a montat pe proiectil un dispozitiv declanșator.

În același timp, Oliver mergea periodic la Socola și se interna ca să poată primi pensia de handicap. Spune că le-a povestit doctorilor planurile teroriste. Doctorii neagă. L-au lăsat acasă cu promisiunea că va lua medicamente. Nu a luat.

 

Într-o zi, a pus bomba în rucsac și a pornit spre Iași. De frică să nu i-o găsească mama, a ascuns-o pe drum, într-o pădure. Acasă, a dat drumul la filmulețe cu explozii pe Internet. Maică-sa își amintește că exploziile la care se uita erau „ca la Hiroshima”, dar nu bănuia ce urmează să se întâmple.

 

A doua zi, ea a plecat la casa de la țară. Oliver s-a dus în pădure, a recuperat bomba și a luat-o spre universitatea care nu l-a primit la doctorat.

 

Oliver a fost săltat de polițiști, dus la audieri și apoi la Spitalul de Psihiatrie Socola. Medicii au stabilit că bărbatul nu avea discernământ. L-au trimis cu mandat judecătoresc la Spitalul de Psihiatrie și pentru Măsuri de Siguranță Pădureni-Grajduri, o închisoare pentru bolnavii mintali care comit fapte penale.

 

*

n fiecare duminică, părinții lui Oliver merg să își viziteze copilul. Mama îi pregătește un pachet de mâncare - piept de pui cu cartofi prăjiți. Ar vrea să-l ia acasă, i se pare că spitalul îi agravează boala. Tatăl o întrerupe: „Nu cred că ai pretenția să-l ceri acasă. Îți dă în cap, te omoară și pleacă, își vede de drumul lui. De ce nu recunoști lucrul ăsta?”

Î

Părinții locuiesc într-un sat la 30km de Iași. „Noi aici suntem foarte marginalizați”, spune tatăl. Are un frate în sat, dar nu a mai vorbit cu el de când cu bomba. Nici vecinii nu mai vor să aibă de-a face cu ei. Unul din Iași a aruncat cu o roșie după mamă și i-a strigat „mai bine nu nășteai acest monstru”.

 

Am fost cu părinții lui Oliver să-l vedem la Spitalul Grajduri: o fostă bază militară într-o pădure de lângă Iași.

Portarul ne duce la două containere albe, în care se întâlnesc pacienții cu vizitatorii. Oliver vine pe un drum pietruit, însoțit de o infirmieră.

 

„Ai făcut burtă, trebuie să mai faci sport”, îi spune mama și își pupă băiatul. Oliver regretă fapta și ar vrea să se întoarcă printre oameni: „vreau să încerc să vorbesc cu ei, să accepte cea mai mare lege a lui Iisus - iubește-ți aproapele ca pe tine însuți, să-și împartă locurile de muncă, să-și împartă averile!”

 

Deschide apoi caserola cu mâncare și începe să mestece domol. Se ghemuiește lângă cei doi părinți. Deși are 42 de ani, tot ca un copil arată.

 

Jumătatea de oră permisă zboară repede. „Oliveeer, hai!”, strigă asistenta și dispar împreună pe drumul pietruit.

Oliver vorbește doar din când în când cu doctorii. Tratamentul se rezumă la medicamente, nu se face susținut terapie. Așa e peste tot. „Există foarte puțini psihiatri care au un training formal pentru a livra psihoterapie pentru schizofrenie”, spune psihoterapeutul Mugur Ciumăgeanu.

 

La Grajduri, o parte din personalul medical e nevoită să asigure paza pacienților-deținuți, în loc să se concentreze pe reabilitarea lor.

 

În octombrie, un pacient care omorâse două persoane a reușit să evadeze, dar a fost prins în pădure, în aceeași zi, de un angajat al spitalului aflat în timpul liber.

La Grajduri nu ești închis un număr de ani, ca la pușcărie. Ești închis până te faci bine. Dar spitalul nu face programe de recuperare, așa că puțini se fac bine. Avocatul lui Oliver crede că are toate șansele să rămână veșnic condamnat. Astfel că spitalul se supraaglomerează și resursele se răresc tot mai tare.

 

„Mi s-a spus acum doi ani că doar dacă explodează o bombă la spitalul Grajduri se va putea schimba ceva”, spune medicul legist Simona Ionescu, președintele Asociației de Psihiatrie Medico-Legală.

 

Asociația propune o soluție: să reorganizeze spitalele în nivele diferite de izolare: maximă siguranță, închis, semi-deschis și deschis. Astfel, vor să reintegreze treptat pacienții-infractori în societate. Ar fi echivalentul penitenciar al Centrelor de Sănătate Mintală.

 

Până una-alta, nici dacă scapi din spital nu ai o soartă mult mai bună. „Familia se teme de întoarcerea lui acasă, că face scandal, că prezintă un pericol”, a spus judecătorul Leontin Drăgulescu în Parlament, la o masă rotundă despre reabilitarea psihosocială.

 

„Gândiți-vă și dumneavoastră la situația lui - a stat timp de 10 ani într-o pensiune completă în spital, nu a schimbat nici cearceaful, nu și-a pus mâncare într-o farfurie, n-a încălzit mâncare, n-a făcut mâncare și dintr-o dată îl dai afară. Este oare el capabil să gestioneze situația?”

 

ntr-o zi obișnuită, Oliver se trezește panicat pe la șase dimineața. Își amintește că e închis.

 

Se mai liniștește când se trezesc colegii și bea cafeaua cu ei. După micul dejun, toți primesc medicamente: antipsihotice, antidepresive, stabilizatoare de dispoziție.

 

În camere sunt înghesuiți, dar au o sală club, unde se uită la televizor sau ascultă muzică. Din când în când, pot să folosească un telefon. Uneori, asistenții și infirmierii îi scot la plimbare într-o curte înconjurată cu sârmă ghimpată și camere de supraveghere. În rest, citește cărți despre sfinți, scrie scrisori sau montează filmulețe pe calculatorul adus de părinți.

 

„Activitatea principală e mersul de la un perete la altul chinuit, având în minte amintirea munților și a libertății.”

Î

Relația cu vocea din capul lui s-a mai răcit după ce i-a spus că nu are cum să-l scoată din spital.

 

Nu a renunțat, însă, la speranța că o să reușească, într-o zi, să facă un plan destul de bun cât să salveze România de sărăcie.

 

În urma atentatului, DIICOT a confiscat următoarele:

 

trei leduri

un tranzistor

o șurubelniță

două chei imbus

doi condensatori

un circuit integrat

un laptop marca Asus

un număr de 22 CD-uri

un număr de 17 DVD-uri

o placă electronică cu afișaj

o mașină de găurit manuală

o cheie multiplă de bicicletă

un rucsac cu inserția „Herlit”

inscripția „Made în România”

o geantă de culoare gri închis

un sac din rafie de culoare albă

un memory stick marca Toshiba

un telefon mobil marca Huawei

interior un lichid de culoare bej

o mufă „mamă” de culoare verde;

un modem de internet VODAFONE

un conductor cu carcasă din plastic

un număr de nouă bucăți rezistente

un telefon mobil marca NOKIA 3410

un recipient conținând spiră de fludor

o ruletă cu carcasă de culoare galbenă

două forme din lemn de formă rotundă

un micrometru digital model DT 83013

o rolă bandă adezivă de culoare galben

un patent cu mânere de culoare albastru

un rotor cu diodă având 4 găuri în colțuri

card bancar pe numele Stan Olivier Florin

un număr de patru șuruburi și patru piulițe

1 recipient de 2,5 litri cu etichetă Pepsi Cola

un recipient de 0,5 litri cu eticheta „Odiseus”

un conductor de culoare albastră fragmentat

referat stare medicală pe numele Stan Oliver

un fragment dintr-un material de culoare maro

un mănunchi de conductori de culoare albastră

un număr de șaptesprezece fotografii format A4

un borcan de 400 ml cu capac de culoare galben

o carte cu titlul „Prima luptă” – autor Stan Oliver

o țiplă din plastic transparent ce conține 2 DVD-uri

o cergă din lână cu dungi de culoare gri și bej închis

o carte cu titlul „De la electronică la macheta ionică”

un caiet studențesc cu foi completate pe două pagini

un pistol de lipit model 268 cu mâner de culoare albă

o geantă de voiaj de culoare neagră cu inscripția „Sport”

două mufe/mamă-tată cu carcasă de culoare alb cu albastru

un clește cu mânere din plastic de culoare negru cu albastru

un rucsac de culoare maro cu negru având inscripția „ROBIN”

o funie cu lungimea de 2,5 metri de culoare albastru si galben

un component electronic cu inscripția” „Shori” de culoare neagră

un ambalaj de adeziv „Poxipol” cu două tuburi și o spatulă folosite

scrisoare medicală emisă de Spitalul Socola pe numele Stan Oliver

un contactor având doi conductori atașați și buton de culoare verde

un acumulator marca „CARANDA”, carcasă de culoare neagră de 12 V

o foaie A4 uzată la capete având consemnate mai multe date tehnice

o cutie de plastic de culoare neagră destinat păstrării circuitelor integrate

un caiet cu copertă de culoare albastră având completate aproximativ 70% din pagini; un montaj electronic confecționat artizanal, conținând o bobină, un circuit integrat și alte piese electronice; un montaj de conductori de culoare roșu și verde, având atașate mai multe componente electronice (diode, leduri, tranzistori); un ansamblu compus dintr-un electromotor, doi conductori principali care aparent ar reprezenta o componentă (electromotor); patru coli de hârtie, 3 dintre ele conținând imagini cu iluzii optice, iar una are 2 imagini cu globul pământesc, 2 imagini cu rachete și 3 texte; un număr de 4 pet-uri cu benzină, respectiv 1 recipient de 5 litri, 3 recipiente de 2,5 litri din care 2 cu etichete de bere „Albacher” si „Bergenbier”; un dispozitiv de declanșare improvizat cu carcasă din plastic alb și metal având trei butoane de culoare roșie conectate la două cabluri albe și un fir de culoare albastru mufat.

 

 

*

 

Reporter: Liana Fermeșanu

Editor: Vlad Ursulean

Comisia: Sorina Vasile, Luiza Vasiliu

 

​

Casa Jurnalistului e o comunitate de reporteri independenți.

Acest proiect este un produs al programului nostru de rezidență.

Susține materialele următoare!

 

Become a Patron!

*

 

Documentarea a durat câteva luni și a inclus discuții cu familia, multe scrisori cu Oliver,  două vizite la spitalul de maximă siguranță, nesfârșite interviuri cu specialiști, conferințe de psihiatrie, urcatul unui munte, înghețat într-o peșteră și alte aventuri...

 

Ilustrațiile sunt secvențe din filmele lui Oliver, poze de pe munte, fotografii din arhiva personală a familiei Stan, scan-uri după scrisori, din cartea lui și din documente medicale.

 

*

 

Citește și:

A fost un copil slab

 

*

 

Apropo: dacă ai gânduri suicidale, ar fi bine să vorbești cu cineva despre asta.

Poți să suni la Alianța Română de Prevenție a Suicidului - 0800 801 200

sau să chatuiești cu un psihoterapeut pe platforma Atlas Help

sau să citești experiențele altora pe reddit...

Întotdeauna sunt variante.

*