Nu e o cameră propriu-zisă, ci un spațiu delimitat cu termopane și jaluzele de sala de așteptare a centrului ARENA. În holul mare, oamenii umplu pahare mici cu apă ca să-și ia metadona. O să-i rog pe unii dintre ei să ia loc pe canapeaua din dreapta sau pe patul de consultație învelit cu mușama, “unde vă e mai bine”. O să stau pe scaun și o să vorbesc la început cu “dumneavoastră”, ce cretin sunt, câtă inadecvare. O să caut momentul potrivit pentru a da drumul la reportofon și o să aud confesiuni despre hepatită, plămâni, pușcării, morți, o să pun întrebări de genul Când a fost asta?, de parcă ar conta vreodată, o să extrag din cele 283 de minute în care am stat de vorbă momentele în care ei, oamenii, se desfac în detaliile vieților lor.

Treizeci și șapte

Nicu: “Mă droghez… M-am drogat de opt ani. Asta vrei să știi, da?”

A fumat vreo șapte luni. După aia a făcut pauză iar un an, după aia a tras iar la țigară, după aia s-a mai lăsat un an, că i-a fost frică mult de maică-sa.

“Când o vedeam pe ea, eu mai aveam puțin să mă piș pe mine. Și eram un băiat care sunt cu tărie, care nu pot să spun că mă sperii de orice. Dar de ea mi-era o frică… De mic copil mi-a fost frică de ea. Vorbesc pe timpul lui Ceaușescu, am 37 de ani.

Nu că mă bătea, dar erau faze d-astea, mai făceam prostii: am dat foc la o casă când eram mai mic, am dat foc la un șantier, [când] se făceau blocurile alea în ’84-’85. Mi-a luat mâna, mi-a pus-o pe aragaz. «Să nu mai umbli cu focul, uite ce-nseamnă focul, ia!» Bine, așa, ca chestie, nu să mă omoare. Eram rău când eram mic. Și ea dacă venea și-mi spunea: «gata!», mie-mi sărea totul, nu-mi mai trebuia droguri. Și dacă-mi era rău, nu-mi mai trebuia nimic.” Și acum, în calitate de bărbat de 37 de ani, lui Nicu i se furnică carnea când vorbește despre maică-sa.

Șase

Mojo povestește despre cele cinci unități de heroină care l-au făcut acum 15 ani să uite de durerea din picior, despre cele șase crăpături pe plămâni care s-au lipit în mod spectaculos multă vreme după aceea și tocmai se plânge de cei 30 de lei ceruți pe piața neagră pentru o pastilă de metadonă, când se oprește ca să răspundă la telefon.

“Da, frate-miu. Hai, trimite-mi mesajul sau îmi încarci direct. Bagă direct, automat. Bine, frate-miu, mersi mult. 5… Dacă poți de 6, ar fi superb. Bagă-mi de 5, că îmi găsesc eu opțiune. Că așa, de 6, aveam s-o sun pe mama. Merge și de 5. Mă ajuți cât poți, știu, frate-miu. Suntem prieteni-prieteni, și fără reclamații. Hai, te pupă fratele tău, și-ți mulțumesc din suflet. M-ai realizat de tot. M-ai pus pe picioare, cum s-ar zice. Hai, ne-auzim, pa”.

Era Adi, unul din cei doi prieteni cu care se mai ajută când îi expiră creditul. Mojo i-a zis că n-are să-l sune că i-a expirat creditul, și l-a sunat după aia: “Mă, te aranjează cinci euro?” Cine-ți mai face în ziua de azi cadouri d-astea așa, fără să-i rogi? Nu prea mai are prieteni, pentru că a devenit lumea periculoasă. Dar ăștia care i-au rămas sunt frați adevărați. “Păi cum să nu-l ajut și eu pe băiatul ăsta când are nevoie? Zi-mi tu acuma: tu nu l-ai ajuta? Ălălaltul nu se droghează, mă sună la 1 noaptea: “Mojo, hai să-ți bag 150.000, să-ți iei țigări mâine, la spital”.

Singurătatea e cea mai grea boală pentru Mojo. Nu HIV-ul, nu hepatita, nu TBC-ul. “Singurătatea m-a nenorocit mai rău ca toate”. Maică-sa e în Italia, taică-su în pământ, dar oricum nu vorbea cu el dinainte. Maică-sa îl sună lunea, miercurea și vinerea și-i pune câte 100 de euro.

Până la urmă, Adi i-a încărcat de șase euro, ca să poată suna în Italia. “Mai o sun eu, știi? Ce să fac, că mă ajută, îmi trimite peste mia de euro pe lună… Ete că mă sună.

– Da, mămicuță, exact de tine vorbeam cu un băiat aicea, la pastile.

Se aude un “alo” feminin, puțin sever. 

– Vrei să mă măriți?

– Nu vreau să te mărit… Ieri te măritam, dar azi nu te mai mărit. Azi sunt mai serios.

– […]

– Mi-a încărcat Adi, prietenul ăla al meu, mi-a încărcat el cartela. Mi-a luat un cod el cadou. Deci o să pot să te sun eu zilele astea, când e să am nevoie de ceva de la tine. (Râde)

– Lasă, nu mă mai suna când ai nevoie.

– Hai, dacă vrei să te măriți: băiatul ăsta e cu facultate, cu astea, nu e orișicine. Nu e ca tine, cu două clase, ca trenul.

Discuția redevine serioasă, e ceva despre pensie și despre niște facturi.

– Te pupă fratele tău.”

Închide, se chinuie cu telefonul.

“Doamne, o iubesc pe femeia asta mai mult ca pe orice. Deci dacă nu era mama, eram mort până acuma de nu știu câte ori.” Ea lucrează la un cabinet medical, și “la o administrație, la întreținere, nu știu”. În ultima vreme nu prea mai are de muncă, nu mai face orele cum trebuie. Dar îl ajută.

Mojo se uită la laptop, vrea să-și ia unul. A avut computer de 1.000 de euro, și – “ca să vezi prietenii” – îl avea la amanet și n-au vrut să-i dea cu împrumut încă 300.000 ca să-l prelungească. “Ca să vezi ce înseamnă javre d-astea.”

Trei sute trei zeci și cinci

Augustina e veche și are răuri, dar nu prea multe boli. Doar hepatită de-aia mică. Face doar cu seringă nouă și niciodată în fața copiilor. Băiatul de șapte ani, Gigi, a venit cu ea azi, la metadonă, stă cuminte pe scaun, nu zice nimic.

“Vreau să-l dau la școală, vineri a făcut 7 ani. Și îi place. Cunoaște la mașini… El mă urcă în mașini, și-i zic: «Mă păcălești!» Și întreb lumea, «335 e», și are dreptate”.

Augustina nu știe să citească, n-are nicio clasă. “Dar el are capul ușor. Dumnezeu a avut grijă de el. Că alți copii are capul rău.”

O mie

Faza cu Pompi e că seamănă cu un personaj din Trainspotting, are plete și obraji săpați, maxilarul ieșit, poartă glugă și o căciulă pe ochi. Chiar citează din Renton, personajul principal din Trainspotting, când vine vorba de efectul heroinei: o mie de orgasme.

“Exact așa e: iei un orgasm, îl înmulțești cu o mie și-ți dă efectul la heroină.” A fost internat peste tot, dar s-a reapucat când nevastă-sa a plecat în Portugalia și l-a născut acolo pe fiul lor. Acum băiatul are opt ani și primește două mii de euro pentru că e portughez. E la școală, cum ar veni, în clasa a doua.

“Dar acolo nu se pune clasele, I, a II-a, a III-a. Așa e la ei. Ca la grădiniță: se descalță când intră, au covor pe jos, stau desculț, fac tot felul de jocuri, nu e ca la școală, să ai calificative, să te învețe să fii mai bun decât ăla de lângă tine. Nu: toți egali! (…) Noi, când eram în clasa a V-a, trebuia să vedem care-i mai șmecher, care scrie mai mult, care scrie mai frumos. Acolo n-ai… Dar e școală frumoasă, e bine că n-au concurență între ei. Te duci de drag la școală. Aicea erai terorizat de școală. Aici, în România, ești învățat mereu să fii mai bun decât ăla de lângă tine, să fii mereu pe primul loc.”

Patruzeci

În vremea în care stătea trează câte trei săptămâni și visa toate nebuniile în timp ce traversa șosele și TIR-urile dădeau să o sfărâme, Narcisa avea 50 de kilograme. După ce s-a internat și a trecut pe metadonă, a ajuns la 70 de kilograme. A rămas la doza de 40 de miligrame, dar a mai slăbit.

Are C-ul și B-ul, are HIV, imunitatea mică, sechele de sifilis, ciroză lichidă, migrenă, dar trăiește cu ele.

“Deci la mine creierul acuma, chiar dacă eu vreau să-l mint, să-i zic «Nu», el zice «Da». Și chiar dacă mă conduc cu el, eu pot să mă omor singură, mă duc la un balcon și m-am aruncat. Pentru că el e îmbibat, acolo la mine sunt bucăți, e o păturică împrăștiată. Mi-a zis dom’ doctor că «dacă tu te droghezi în continuu, noi n-avem cum să-ți dăm rețetă. (…) O să mori pe străzi. Pentru că mergi pe stradă și obosești.»”

Din cauza migrenei, nu suportă decât copii în jur. Îi zice mereu fetiței sale că e pui de româncă, că nu seamănă deloc cu ea. Are părul castaniu, buclat, și are ochii mari, mari, mari, și e albă la față. Și are aluniță în obraz, ca taică-su.

“Și-i zic: «Nu vezi ce fel se uită lumea la mine? Se uită când la mine, când la tine, și nu semeni cu mine. Te rog frumos să te duci la unchii tăi.» Că eu sunt prea brunetă, deci ea e albă, albă, albă. Chiar la un moment dat mi-a zis o femeie: «O ai în plasament?» Zic: «Doamnă, e copilul meu!» «Hai mă, fugi de-aicea, tu nu te uiți la tine în ce hal arăți?» Vara i se face părul șuvițat, blond așa. Zici c-o fac la coafor. (…) Se duce la centru și scrie cum o cheamă, e foarte deșteaptă.”

Narcisa stă cu copiii și cu soră-sa într-un apartament. Acum câteva zile au intrat peste ei niște reporteri de la Kanal D, s-au dat drept fundație. Le zisese o femeie de jos să urce la ei, că sunt patru persoane seropozitive. Și-au filmat în casă, și după aia i-au dat la televizor, și-au zis că cerșesc cu copiii la semafor, că fură curent.

“Noi nu ne punem copiii la cerșit, că știm ce se întâmplă, noi am crescut așa. Eu pe fata mea am crescut-o în canal, am dormit cu ea pe străzi, dar n-am pus-o să cerșească niciodată. Pentru că eu am făcut orice pentru ea. Și eu de banii mei nici nu-mi iau nimic, prefer să mă duc să cerșesc la o fundație o haină decât să… Le las lor, să aibă ei. [Când am văzut știrea,] am vrut să iau copiii, să fug cu ei. Dacă vine Protecția Copilului să-mi ia copilul, eu înnebunesc. (…) Copiii mei sunt sănătoși, sunt curați, spălați, cu unghiile tăiate. Dar se gândesc numai la chestia asta: SIDA. Se taie, are vreo rană, îl îmbolnăvești. Dar nu știe cât de conștientă sunt eu cu copilul.”

Trei

Mihaela se ghemuiește lângă calorifer. I se aude fiecare respirație, câte o gură de aer odată la trei secunde. Tuberculoza scobește în ea, a rămas o mână de om. “Maică-mea m-a gonit pe stradă cu temperatura 40. Și stau pe stradă, nu-mi mai pot plămânii. (…) Când eram în spital, zicea: “Fata mea, fata mea, fata mea…” Și după o săptămână m-a luat la goană. Mi-a zis să-mi iau drumul, să plec de-acasă. Și nu mai puteam, simțeam că cad jos. Am plecat într-o pereche de pantaloni și n-am avut nici cu ce să mă îmbrac, nu mai pot de frig.” 

Treizeci și nouă cu opt

Când cumpăra heroină, George făcea seara, dar își păstra și pentru dimineață. Se ducea după aia la muncă și adormea cât valul de lycra curgea și se strângea în fața lui, fără să-l taie nimeni. Dacă nu lua, simțea că-i era rău de parcă ar fi fost răcit.

De slăbit n-a slăbit, așa a fost mereu. “De vineri am avut temperatură 39 cu 8 și n-am putut să mănânc două zile. De fapt, am mâncat pliculețe d-alea, îmi plac foarte mult, de supe instant. Dar nu sunt consistente și degeaba le mâncăm.”

În general însă, mănâncă foarte mult, și noaptea mănâncă. Doctorul zice să nu mănânci dulce, dar el mănâncă ciocolată, tot ce se poate.

***
Un text de Vlad Odobescu
Ilustrații de Sorina Vazelina
Articol realizat cu sprijinul Romanian Harm Reduction Network