Acum mergem, șoptește Pescărușul, un puști kurd din Siria cu figură de uncheaș. Îi trage două în coapse lui Khaled, un sirian de 20 de ani care sforăie în porumbul unguresc, sub luna rece de septembrie.
N-au dormit de o zi, iar Khaled are picioarele varză de la bătături, abia își târșâie bocancii prin arătură, s-a pișat de șase ori în ultima oră, e răcit și deshidratat. Granița cu Ungaria e cel mai greu hop de pe continentul ăsta. Și el a adormit. Ultimele lui vorbe au fost „if I fall asleep I won’t be up for a day“.
Se învârt de două ore prin câmp, ghidați de o voce înregistrată pe whatsapp + hărțile de pe telefonul ascuns sub o șapcă. Sunt convinși că dacă-i prinde poliția o să putrezească în Ungaria. Se ceartă în șoaptă la fiecare oprire, dar n-au făcut 4000 de kilometri ca să se împotmolească aici. Un tip caută semnal la telefon și îi bagă în sperieți. Sute de refugiați se ascund unii de alții prin ciulini și culturi agricole.
Câțiva boscheți mai în spate, pornim tipil, să nu facem gălăgie, dar cu pași grăbiți, să nu pierdem timpul, pe mijlocul unei căi ferate dezafectate. Sirianul Ameen și un irakian conduc convoiul. Doi bărbați țin câte un copil mic în brațe. Le-au dat somnifere ca să nu rupă tăcerea nopții. Ameen se uită la ei cu reproș – în Siria sunt și zone sigure, nu era nevoie să-și ia odraslele cu ei, zice Ameen, care nu are copii. Dar așa pot să impresioneze autoritățile și să scape mai ușor.
Drumul e luminat de niște reflectoare îndepărtate și de stele. „Cine-i acolo?”, întreabă panicat cineva. „E cineva în tufiș?” Ameen îl liniștește – probabil un alt grup ca al nostru.
VuVuVuVuVu, elicea unui elicopter taie aerul. Lumină! Reflectorul din cer ne caută prin câmp. Sărim de pe șine și ne pitim în boscheți, iar raza se îndepărtează. Pfiu, am scăpat!
Oamenii își pierd răbdarea, ies de pe câmp și merg să caute mașini la o benzinărie. Khaled știa din Atena de schema cu OMV-ul ăsta, așa că se grăbește spre parcare, dar cade într-o râpă de cinci metri, în care se ascundeau alți refugiați. Se ridică, I’m OK, I’m OK.
Niște unguri au ieșit pe câmp și îi întâmpină ca taximetriștii din Gara de Nord, hello băieții, un transport? Ori stau aici și ajung în tabăra poliției, ori decartează 250 de euro la autobuz sau taxiu. Agitați, cei doi băieți vor să urce într-o hoașcă pornită, dar pică într-o ambuscadă a poliției. Pescărușul dispare, Khaled se ascunde în tufișuri.
În ultimele luni, sute de mii de oameni din Orientul Mijlociu, Africa și Asia au îndoit granițele Europei pe autostrăzi, prin câmpuri și pe sub garduri, în fuga de nenorociri sau doar pentru că se poate.
Am mers cu refugiații din Grecia până-n Germania, șase țări în două săptămâni. Am călcat frontierele Europei, niște linii imaginare pe care unii le transformă în sârmă ghimpată.
Noi am fi putut să trecem granițele în voie, să chemăm taxiuri normale, să ne urcăm în trenuri și avioane. Drumul cu ei a fost mult mai haotic, ba în portbagaje de speculanți, ba pitulați prin pădure, ba sărind garduri și alergând. Fugi, fugi, fugi!
Atena
E șase dimineața, Atena, răcoare, soarele abia se vede. Portul Pireu e plin. Oamenii își butonează telefoanele, vorbesc pe whatsapp, se uită pe hărți, se sfătuiesc cum să aleagă cel mai sănătos drum spre visul european. Prin vânticelul răcoros, o tipă cu coada prinsă într-o șapcă vinde cartele, ofertă specială pentru refugiați, cu 50 de minute internaționale și un giga de net.
Ditai vapoarele cu turiști se-nghesuie prin portul aglomerat. Miroase a pește și condimente. Pe aici trec zeci de mii de refugiați pescuiți de pe insulele Greciei. Cei care ajung noaptea se pun la somn și așteaptă primul metrou ca să ajungă la gară sau autobuz. Yala, Yala!
În centrul Atenei, pe caldarâmul încins de canicula prânzului, cinci băieți își sting oboseala într-o cutie de ciocolată și niște brânză cu pâine. Al șaselea, Khaled, are privirea răpită de ecranul smartfonului Sony și auzul cufundat în difuzoarele căștilor. Stă chircit într-o cabină telefonică și încearcă să-și consume cât mai util energia: trebuie să bage la cap instrucțiunile, să salveze hărțile și să pună în aplicare următorul pas al planului.
Se gândește de luni de zile la asta, a vorbit cu vreo 50 de prieteni care au ajuns deja în Occident, urmărește toate noutățile și e responsabil și de cei cinci, deși e cel mai tânăr. Sunt toți din Siria, dar numai el vorbește engleză.
Planul e destul de simplu: trec legal în Macedonia și Serbia – țări care le facilitează accesul spre Vest, ilegal în Ungaria care nu-i vrea, acolo tocmesc o mașină care să-i lase într-un safe-house din Budapesta, apoi cineva le cumpără bilete de tren și pleacă la Viena doar cu niște haine bune pe ei. Odată ajunși în Occident, fiecare merge pe drumul lui…
Aleg traseul prin Ungaria pentru că e cel mai scurt și mai ușor, chiar dacă maghiarii au construit un gard pe care-l apără cu armata ca să protejeze Europa și au cea mai nasoală poziție față de refugiați.
Khaled are 20 de ani și a studiat literatură engleză în capitala Damasc, oraș controlat parțial de guvern, dar înțesat de lunetiști și înconjurat de fronturi cu mai multe grupări rebele. Vorbește engleză de când e mic, crede că ăsta e talentul lui, prinde repede și se poate adapta mai ușor. I-ar fi plăcut o școală privată de business, dar războiul a bombardat lira siriană, așa că prețurile au crescut și de șapte ori; spune că salariile nu ajung nici pentru mâncare.
Banii erau puțini și drumul până la cursuri putea să-l omoare. Zilele deveniseră o rutină nasoală: „te trezești, mergi la școală, eviți lunetiști, te întorci, mănânci, aștepți curentul ca să-ți încarci telefonul să intri pe net, dormi și aștepți ziua următoare, care e la fel. Nu ai nicio experiență nouă. E îngrozitor.“
Prietenul lui cel mai bun a murit lângă el, împușcat de un lunetist. „Eram în vizită la bunicii lui și l-au împușcat… nu vreau să vorbesc despre asta. A fost atât de dur să-l văd. Trăiești cu cineva 10 ani și dup-aia moare pentru nimic.“
După vreun an de discuții și negocieri cu părinții, a hotărât să plece. Tatăl încă mai are de lucru, dar nu se știe pentru cât timp o să poată întreține familia. Khaled luat banii pentru zile negre ai familiei și și-a făcut valiza. Din Damasc a ieșit ușor. A mers c-un autobuz până la granița cu Liban, unde a așteptat șase ore, că n-a vrut să dea șpagă. De acolo a făcut o zi până-n Mersin și încă jumate de zi până-n Izmir. A stat 8 zile într-o magherniță, până când un traficant i-a vândut cu 1200 de dolari un petec de barcă și o bucată de motor și s-a dus.
A împărțit micul vas cu 45 de persoane. Pe insula Lesbos a stat la coadă o zi și o noapte ca să-și ia permisul de trecere. Multă mizerie, bebeluși și copii care plângeau, oameni care se băteau între ei și poliție care-i bătea pe oameni. A doua zi s-a urcat în ferry și a ajuns în Atena.
Refugiații sunt mană cerească pentru comercianții greci în plină criză. Patronul unei dughene infecte și-a crescut încasările cu vreo 30%, chioșcurile prosperă și dacă vând doar apă și cartele telefonice; supermarketurile rămân fără haine, mâncare și băutură ca-n zi de sărbătoare, unele s-au apucat să vândă corturi și saci de dormit.
Transportorii fac cei mai mulți bani. Căratul refugiaților e treabă bine pusă la punct. Companiile private au suplimentat cursele spre Salonic și au introdus linii speciale care duc oameni din oră în oră direct la granița macedoneană pentru 65 euro. Trenurile fac aproape dublu, deși costă mai puțin – cel de noapte e 25 de euro până la Salonic, dar e mereu plin, se așteaptă o zi pentru bilet. Chiar și cele de zi – 45 de euro, sunt ocupate.
Gara Larissa din Atena, ceva mai mare decât o gară de provincie, e plină de migranți care merg spre Salonic. Niște tipi stau pe jos, pe ghiozdane sau pe saci de dormit, și așteaptă să bată miezul nopții, când pleacă trenul.
Intru în vorbă cu un tip tuns scurt, cu barbă neagră și mustăți cu vârfurile lungi. „Ești creștin?” Ridic din umeri. „Pentru că numele meu se pronunță amin.” Poartă pantaloni army, un tricou gri și-o pereche de Superstars Adidas. N-am bilet, iar trenul e full. Ameen îmi sare în ajutor: face rost de un bilet de la un prieten, trebuie doar să-l plătesc. Super, mersi.
Ameen e un sirian de 25 de ani, din Deir ez-Zor, un oraș de vreo două sute de mii de locuitori, din estul țării. ISIS controlează 80% din localitate, restul zace sub jurisdicția guvernului. Statul Islamic ține zona sub asediu, fără hrană și fără apă. Așa că prezidentu’ Bashar le dă voie cetățenilor să plece după ce plătesc 175 de dolari, taxa pentru avionul militar care-i scoate de acolo.
Tatăl lui Ameen, manager la o firmă petrolieră, și-a vândut mașina ca să-i dea bani de drum. Mama lui este învățătoare, iar sor-sa a fost voluntară la Crucea Roșie, apoi s-a angajat la o bancă. Țara e devastată, dar băncile sunt deschise.
L-au dat afară din Facultatea de Inginerie Marină pentru că a fost la pârnaie. În Siria nu e greu să ți se întâmple asta: dacă dujmanu’-ți poartă pică, merge la autorități și inventează chestii despre tine. Ameen spune că a fost acuzat de bătaie și omor, dar el se jură că nu ar face așa ceva niciodată. Judecătorul nu l-a crezut și i-a dat câteva luni de arest.
Își roade unghiile și povestește cum un amic a ajuns la închisoare pentru că fiul său de doișpe ani l-a turnat la poliție că ar fi terorist. Cică puștiul a fost forțat să declare că ta-su e membru ISIS.
“Teroriștii și guvernul sunt ca două fețe ale aceleiaşi monezi – unii ne omoară în numele lui Allah, ceilalți în numele dictatorului. Președintele e un bolnav mintal care face o groază de bani în timp ce populația moare carbonizată.”
Ameen vorbește engleză ca un american. Nu a învățat-o la școală, ci din filme și muzică. Ascultă Elton John și Frank Sinatra. Cântă voios prin gară Ain’t no sunshine when she’s gone.
Pe Facebook, la profile și cover photo are imagini cu prietenii împușcați și rudele care au murit în explozia unei bombe. Un amic de la Crucea Roșie a fost împușcat în cap de un lunetist – aștepta ambulanța ca să-l ducă într-o zonă bombardată. Un văr înrolat în armata rebelă și-a luat un glonț în gât de la un sniper guvernamental. Căzuseră la pace și văr’su a ieșit din ascunzătoare, dar sniperul și-a făcut meseria.
Dacă nu ești student, guvernul te obligă să te înrolezi în armată. Dacă scapi, vin ăia de la Armata Siria Liberă/Frontul Islamic/Armata Kurzilor/miliții creștine/ISIS să te bagi la ei. Refuzi? Cel mai probabil te execută. Toate grupările astea ba se omoară între ele cu sânge rece, ba își dau mâna și se aliază în funcție de interes, zice Ameen în timp ce-și rulează o țigară.
Dar el nu vrea să omoare. Așa că a fugit.
Nu e un paradis, e un drum lung spre o viață mai bună“, spune Khaled, în timp ce așteaptă să plece cu autocarul din Atena. „Poate o s-o avem sau poate nu… Dumnezeu știe.“ În Damasc rămăsese el și cu gagicile din facultate, stăteau prin cafenele. Majoritatea prietenilor părăsiseră deja Siria, nu prea avea cu cine să mai discute.
Acum plânge când vorbește cu părinții la telefon. „N-am plâns niciodată până acum. Când am lăcrimat pentru prima oară, lumea a râs. Cum să plângă un bărbat în toată firea? Bărbații n-ar trebui să plângă, sau așa ceva…“ Își potolește emoția guturală și-i minte pe băieți, oricum nu înțeleg engleză.
Macedonia
Autobuzele din Salonic își descarcă marfa în curtea unui motel-restaurant de lângă granița cu Macedonia. Parcarea e plină de corturi și saci de dormit. Proprietarul iese exasperat de oamenii care și-au făcut culcuș în boscheții de sub geamul lui și-i ușuie cu sudalme mediterane.
Yala, yala!, nu e timp de popas. Băieții se combină cu un grup de vreo 50 de sirieni și pornesc prin bezna de 5 dimineață spre Macedonia, pe o cărare pietruită, printre boscheți și mărăcini.
Merg în liniște, se aud doar pâsâituri, pe lângă drumul principal, ghidați de două lumini, una în față și una în spatele grupului care adăpostește în mijloc femeile și copiii. Câțiva bărbați sunt înarmați cu bâte, cică prin zonă lucrează găști de afgani prăduitori.
Din snop în snop, liderul se oprește și strigă sabotaj, sau așa ceva. Saba-tashar e șaptișpe în arabă. Adică e al șaptișpelea grup care pleacă spre graniță dimineața asta. Tipul anunță că a venit momentul să mai avanseze câțiva metri. Zilnic trec pe aici vreo două-trei mii de oameni care se înfundă în gara din Idomeni.
Ca să mergem mai departe, tre’ să luăm bon de ordine. Lângă punctul de control e o gară care s-a transformat în ghetou: mii de oameni se odihnesc pe cele două peroane. În corturi, pe pături, pe pietrele ascuțite, în saci de dormit, cu capul pe șine sau pe jos, în praf și printre maldăre de gunoaie.
Se aude muzică, sună telefoane, plâng copii, oamenii care sforăie sunt acoperiți de un generator. Un tip fără un picior se joacă cu cârjele în pământ. O gheretă vinde cartofi și apă. Duty free-ul abia mai face față, de când e Grecia n-au trecut pe aici atâția oameni.
Grupul meu are numărul 45. După o zi întreagă s-a ajuns la 39. Mai avem puțin. Ameen conduce gașca. Ne organizează în linii de câte cinci, unii în spatele celorlalți, ca să formăm zece rânduri. Nu vrea să-și ia înjurături că își pune prietenii în față, așa că femeile stau în primele rânduri, apoi rudele lor și restul.
Cineva face un foc. Fumul se ridică spre luna jumătate dezvelită. Un bărbat aruncă un buștean în flăcări. Grupul lui are numărul 134, va trece mâine, poate poimâine. Sau poate riscă și intră ilegal în Macedonia.
Am trecut de punctul de control. Îmi asamblez cortul, pregătesc bagajele și sacul de dormit și „frate, ăștia ne mută de aici. Trebuie să plecăm.” Super. Organizați, intrăm într-un camp pentru refugiați. „Scrieți-vă numele, prenumele și țara de origine pe o foaie de hârtie”, strigă cu pas grăbit un polițist cu burta legănată.
Îi spun cine sunt și cu ce mă ocup. „Păi nu e bine”, constată ferm. „Întoarce-te pe unde ai venit și intră legal.” Ok, numai că polițiștii militari, alt neam, cu alți șefi, nu mă lasă să ies din țară. Trebuie să mă aresteze, să stau o noapte pe secție și să plătesc o amendă de 510 de euro.
Mă furișez prin boscheți, merg hotărât și cu pași repezi spre soarele răsare. Se vede o autostradă. Un 4×4 maroniu, ca un Aro, apare nuștiudeunde. Mă ascund după un tufiș, să treacă patrula. Mai bag niște kilometri, mă fofilez printr-o groapă de gunoi și aud niște voci.
Buro, buro, buro, un tip mic și vânos își fugărește tovarășii de drum, douăzeci de inși din Afganistan, tineri, cel mai mic are 13 ani, cu freze de fotbaliști, ochelari colorați, ghiozdane în spinare, pantaloni de fâș și încălțăminte Adibas, o iau după ei, gonesc de parcă polițiștii-mi suflă în ceafă cu pulanele, mă strecor printre crăci, țevi și mărăcini, unu-mi întinde mâna, mă prinde de braț și mă trage peste-o râpă, mă cațăr pe pietre, „buro, buro, buro”, bossul mă grăbește, trecem printr-o parcare, o gagică se uită suspicios la noi, picioarele mi-o iau înainte la vale, mă așez pe vine și alunec prin praf, pășesc cu grijă pe-o cărare, să nu cad într-o râpă care dă într-un râu. Încetinim, ne oprim cât să se scurgă transpirația de pe noi și să luăm un gât de apă.
„Nu venim în Europa pentru mâncare, nu asta vrem. Vrem libertate și siguranță!”, bălmăjește un tip în engleză. Zice că-n Afganistan e război de 40 de ani. Nu-i place să alerge ca disperatul prin pădure, dar nu are de ales, nu poate să stea la mila talibanilor și Statului Islamic. Drumul până aici a fost un calvar.
Ne grăbim spre cel mai apropiat sat. Acolo vom aștepta un tren care să ne ducă în capitala Skopje. Ajungem într-o hală, doi pakistanezi se odihnesc între ruinele ei. Cică stau aici de două zile și nu oprește niciun tren. Kardar, șeful găștii, le face semn să tacă din gură că-l ia durerea de cap. Unșpe sirieni trec pe lângă noi, Kardar le spune că așteptăm aici de două zile și n-a oprit niciun tren.
Are 22 de ani și toți ascultă militărește de el. Când unii aleargă mai repede, Kardar îi ceartă că nu îi așteaptă pe ceilalți. Apoi îi altoiește cu o bâtă pe ăia care se mișcă prea încet. Are maieu cu scorpion și o pereche de adidași găuriți. A trecut ilegal pentru că polițiștii macedoneni se purtau de căcat. Oricum n-avea răbdare să stea câteva zile la coadă.
Prdejtsi e un sat curățel, casele par trainice, iar oamenii – mulți vorbesc engleză – sunt amabili: ne invită la masă, ne dau pâine cu zacuscă făcută în casă, castraveți, fructe, cafea, suc, apă. Trenul oprește în hală la ora cinci, în fiecare zi, spune un nene.
La cinci, afganul pune urechea pe șină, dar n-aude nimic; 5:10, nimic; 5:30, tot nimic. Apoi pune o sticlă pe șină la zece pași, iar puștii își testează ținta. Câștigă un copil de 15 ani care se duce să ridice sticla la loc, dar devine chiar el ținta băieților. Doi dintre ei văd un câine și transformă animalul în a treia țintă. Kardar îi beștelește că-și consumă energia cu prostii.
S-a făcut șase. Ne întoarcem în Gevgelija, orașul de la graniță. „Oamenii buni sunt buni, oamenii răi sunt răi, nu contează dacă sunt musulmani, creștini sau atei.”, spune un afgan de parcă l-ar auzi toată planeta. Tipul are 35 de ani, cică a fost cel mai bun fotbalist de la el din oraș, dar degeaba, nu ai ce să faci cu fotbalul în Afganistan. Vrea să ajungă în Suedia. Nu mai suportă războiul, iar țările bogate din lumea musulmană au o politică extremistă, de asta a venit în Europa.
Ne despărțim – ei merg la un autobuz, eu prind la limită trenul spre Skopje. Go, go, go! Strigă un nene cu bandă reflectorizantă și-și agită lanterna ca să-l oprească. Nimeresc la cușetă. Trenul trece prin noapte, lumea se odihnește cu luminile stinse. Polițiștii patrulează pe culoar și gonesc întunericul cu lanternele aprinse. „Papers? Do you have papers?”
Granița dintre Macedonia și Serbia e o bornă albă pe un câmp. Nu-ți cere nimeni hârtii, dar dacă ești prins fără poți să iei 6 luni, zice o voluntară de treabă. Pâlcuri de oameni șerpuiesc spre nord, pe urmele unui pârâu, prin niște râpe noroioase. Un singur tip se întoarce. S-a dus să studieze terenul, e cu mama lui în scaun cu rotile și nu știe dacă poate s-o poarte până-n gara sârbească, da’ n-are ce face. Canicula a rămas în spatele dealurilor macedonene pe care crește kiwi. E frig și plin de rakeți sârbi care duc refugiați în Belgrad pentru 200 de euro.
Belgrad
Capitala Serbiei e o ușurare pentru imigranți. Autoritățile le-au montat veceuri și le-au tras apă într-un părculeț de lângă autogară, polițiștii îi consiliază, iar oamenii le aduc cadouri. Până și cerșetorii o duc bine, primesc pomană de la femei siriene. Cei mai fericiți sunt proprietarii de chioșcuri și patronii de autobuze care fac mii de euro pe zi. Drumul din Belgrad până aproape de graniță costă 15 euro, se merge non-stop.
Lângă un veceu public, Khaled își pansează bătăturile cu talc și pregătește gașca pentru șoping. Își tot fac frezele cu gel. Vor să arate europeni, așa că se înfig într-un magazin chinezesc și-și cumpără tot felul de nasoleli. Acum sunt 12 băieți, șansele să treacă în Ungaria neobservați se înjumătățesc. Au încercat să se bage la un hotel, dar n-au fost primiți. Toată lumea e ruptă-n gură și nervoasă. Golesc un bistro de toată mâncarea halal, își cumpără bilete de autocar, o iau spre graniță și cântă muzici patriotice până îi lipește somnul de scaunele soioase.
Kanjiža, un orășel unguresc din Banatul Sârbesc, trece prin cea mai prosperă perioadă din noul mileniu. Înainte să apară primii refugiați, acu’ vreo trei luni, taximetriștii se bucurau că aveau și cinci clienți pe zi, uneori zece. Acum au cinci clienți pe cursă și sunt mii… șoferii opresc motoarele doar ca să alimenteze; într-o lună de muncă pot să-și facă autobază sau vilă.
Sârbii au inventat o parcare și au amenajat niște corturi militare cu zeci de prelungitoare și wifi gratis. Khaled e chircit din nou deasupra telefonului, învață cum să treacă granița, dar nu prea știe ce să facă, ungurii schimbă tactica în fiecare zi. Cel mai bine e să treci înainte de răsărit. Sau poate la miezul nopții. Dar e abia șapte seara.
Cum se întunecă, încep să curgă autobuzele ieftine spre graniță. E cu bătaie, lumea-și aruncă bagajele și copiii pe geam ca să se poată îmbulzi mai bine. Polițiștii urlă la ei fără chef și-i trimit la taxiuri. Ar putea s-o scurteze pe câmp, dar nimeni nu are voie să meargă pe jos “din motive de securitate”, adică pe combinație cu taximetriștii.
Băieții-și împachetează rapid catrafusele de prin corturi și se bagă la îmbulzeală. Khaled așteaptă calm, în timp ce prietenii lui fac pogo la toate ușile de autobuz. După vreo oră de striveală se burdușesc peste un șofer scos din sărite și dispar în beznă.
Ajungem la vreo cinșpe kilometri de marginea Serbiei. Polițiștii îi separă pe refugiați în două grupuri: ăia care merg cu taxiul și ăia care merg cu autocarul. „Dacă o luați pe jos, vă vor prinde” – amenință oamenii legii. Taximetristul ne cere zece euro pentru drum. Ne înghesuim șapte oameni în mașină – țeapă!, zece euro de căciulă și gonim spre Ungaria.
Lângă graniță, refugiații stau cu ochii lipiți de smartphone-uri și-și plănuiesc traseul. Un irakian îi propune lui Ameen să mergem cu el. Cică a mai făcut drumul ăsta, dar s-a întors pentru că zvonurile l-au paranoizat că va fi prins și amprentat. Una dintre fricile cele mai mari ale refugiaților este că vor fi înregistrați în Ungaria și nu vor mai ajunge la destinația visată.
Ungaria
Coborâm din portbagajul taxiului. Polițaii sârbi ne arată direcția și ne urează noroc. Autobuzele preapline se golesc în grupulețe care urcă pe calea ferată și o iau spre gardul unguresc.
Câțiva din grupul lui Khaled se ceartă ca disperații, unul dispare în boschetărie și revine după câteva minute, gata să se ia la bătaie cu toată lumea. Planificarea e orbită de stres și oboseală, nu mai știu pe unde s-o ia și cum să se țină departe de gloată, e prea multă lume peste tot, dacă-i prinde poliția e nasoool! Un șmecheraș cere 15 euro ca să ducă lumea pe un drum sigur și nepăzit de maghiari. „Minte și lumea îl crede“, zice Pescărușul, dar nu-și bate capul prea mult.
Khaled e atent doar la ecranul telefonului, nu mai ține ritmul, nu se ceartă, a schimbat planul, dar n-are rost să-l spună, nu-l mai ascultă nimeni. Cu cât sunt mai puțini, cu atât va fi mai ușor.
Se rup de șină, trec prin niște șanțuri și traversează câmpurile în zig-zag, până-și dau seama cum să citească hărțile. Au lăsat gardul în spate, acum așteaptă momentul potrivit ca să fugă într-o benzinărie din care să plece la Budapesta. Khaled e rupt, adoarme în porumb, spre exasperarea kurdului care-l însoțește. Se trezește greu, pornesc spre țintă și dau în câmp deschis unde un moș se oferă să-i ducă la autobuz. „Vine poliția! Zi-le-n limba ta să se întoarcă!“ urlă-n șoaptă moșul, dar Khaled se prăvălește într-un șanț de vreo cinci metri din care abia se ridică.
După șanț e un drum din asfalt acoperit de uruitul unor rable și autobuze. Peste drum se deschide o parcare mare cu un oemveu în mijloc. Zeci de bișnițari români, maghiari și sârbi bagă energizante și pateuri în timp ce așteaptă un transport proaspăt de refugiați din boscheți. Samsarii îmbie familii la autobuz, Khaled și Pescărușul vor și ei să urce, dar apare garda: o taie disperați pe unde apucă, traficanții se suie-n mașini sau se ascund în veceuri.
Înaintăm cu grijă prin întuneric. Facem stânga printr-un lan de porumb, călcăm prin râpe și noroaie. Și ajungem la marginea unui drum. Un reflector îndepărtat îngălbenește asfaltul. Și trecem câte doi, câte doi.
Trebuie să găsim sârma ghimpată, să mergem pe lângă ea până dăm de o groapă prin care vom trece și gata, suntem scăpați. Dar ne-am rătăcit și ne învârtim panicați pe câmp, ca printr-un labirint invizibil. Nimeni nu vrea să fie prins. Alergăm, mergem pe burtă, sărim prin mărăcini.
Ne avântăm pe lângă un drum. Din spate se văd două lumini albastre. Poliția, panică! Ne aruncăm în boscheți. Nimeresc în niște ciulini de-mi ciuruiesc mâinile și picioarele. Mă ridic și o iau la fugă. Duba de poliție trece pe lângă noi și se întoarce.
„Șșșșt!” Nimeni nu scoate un sunet. Stăm mumificați de frică, întinși pe jos, ascunși prin iarba înaltă. Se aud niște pași, se aud mai aproape și mai aproape și mai aproape. „Taxi?” Ne întreabă o femeie. – Cât costă? – 250 de euro de persoană. Cam prea mare lăcomeala, însă alții acceptă. Unii au dat 300 de euro până în Budapesta, dar au fost duși doar câțiva kilometri, la Szeged.
Continuăm pe carosabil. „Uite, Budapesta – 180 de kilometri, e bine.” Hââârrrșș, o dubă frânează în fața noastră.
– De unde sunteți?
– Siria.
– Poftiți înăuntru.
Și polițistul deschide ușa mașinii. Drace, chiar când credeam că am scăpat. Ameen se gândește să-i mituim ca să ne lase să plecăm. Mai bine nu.
Coborâm, thank you! „Ciao!” Suntem într-un camp pentru refugiați, tot în Ungaria. Unora li se iau amprentele, altora nu, politica se schimba de la oră la oră.
„Dacă încercam aceeași manevră în Arabia Saudită ne dădeau afară din țară. Sau ne împușcau”, comentează Ameen. Voluntarii ne dau haine, săpun, șampon, pastă de dinți, periuțe, mâncare, dulciuri și apă. Totul din donațiile oamenilor.
Mâncăm câteva senvișuri și bem o supă rece de legume. Lângă noi este singura gaură din gard, mulți vin pe aici și campează peste noapte. 90% dintre refugiați sunt din Siria, așa-mi zice un voluntar neamț.
Frigul mi se bagă pe sub haine, trag în piept aerul rece și umed ca să mă liniștesc. Pun cortul, mă bag în sacul de dormit, duamne în ce somn adânc cad.
Dimineață, soarele bate răcoros, în jurul meu sunt sute de corturi abandonate, pături, gunoaie și oameni care umblă zombificați printre rămășițele nopții. Am un mesaj pe Whatsapp de la Ameen – a evadat și e deja în Budapesta.
Un irakian îl calcă pe cap pe Khaled. S-a ascuns acum ceva timp când au venit vreo douăj’ de dube de poliție și zace inconștient. Nu mai poate, vrea să fie amprentat și să rămână în Ungaria, dar irakianul nu-l lasă, îi dă apă, îl ia pe sus și-l cară spre Szeged. Vrea să se dea bătut, simte că moare. Încearcă să oprească vreo trei mașini de poliție, dar nu-l bagă în seamă. Se roagă de o patrulă să-l aresteze, dar îl trimit la secție.
Secția e închisă, așa că se pune-n drum, resemnat. Pierde noțiunea timpului până oprește o mașinuță lângă el. Vrei taxi până-n Budapesta? 300 de euro. Din spate vine un merțan lux, nou. Mai agață niște irakieni de pe drum și gonesc cu 190 până-n Budapesta.
Dărâmat de somn, se cazează într-un hotel de hoți de la periferie. E freaked out, nu vrea să fie arestat, abia așteaptă să plece din Ungaria. Un traficant îl agață pentru o cursă de 450 de euro până în Germania. Pe drum primește un telefon, e safe la gară, poți să iei trenul, așa că-și bagă picioarele în traficant, bagă un doner, o pizza, niște cheescake, își ia bilet și pleacă în capitala Austriei.
Viena
Din trenul de Viena cobor într-o altă lume. Gara e un centru pentru refugiați: voluntari tineri împart mâncare, apă, ceai și haine, există wifi gratis și-o zonă pentru copii – jucării, dulciuri și clovni; poliția se asigură că totul se desfășoară lin, personalul medical tratează durerile, Refugees, you are safe, scrie pe foile lipite pe pereți. Oameni bat din palme și cântă, paznicii glumesc cu niște boschetari și le explică civilizat, în limba engleză, că nu au voie să doarmă în gară.
Deși Austria are o extremă dreaptă puternică, cetățenii s-au mobilizat pentru ajutorarea refugiaților după ce au aflat de moartea a 71 de oameni în containerul unui tir lăsat pe autostradă. Cei fără timp au aruncat cu bani pentru haine și echipamente, mâncare, orice. Alții au venit să dea o mână de ajutor, după serviciu sau școală, prin gările vieneze. La un moment dat erau atât de mulți voluntari încât unii nu mai aveau cu ce să ajute. Toate astea asigură curgerea fluxului de refugiați spre Germania.
Mă întâlnesc cu Ameen într-o cafenea. E cu doi tovarăși care au venit în Europa de câteva luni și s-au stabilit în Austria. Îmi povestește că după ce a evadat s-a mai târât pe burtă vreo oră, a prins un taxi și-a ajuns în Budapesta. „Șoferul ne-a cerut 350 de euro, de căciulă, dar i-am zis go fuck yourself! și a scăzut la 250. Sunt sigur că ăștia sunt mână-n mână cu poliția pentru că mașinile nu sunt niciodată oprite.”
Mohammad Balcjaji îl întrerupe pe Ameen cerându-i o țigară. Are 22 de ani și nu a apucat să-și încheie studiile în Business Management. Prietenul lui, Mohammad Othman, are 24 de ani, ten măsliniu, o barbă neagră deasă și e absolvent de Arhitectură. S-a stabilit în Viena pentru că unchiul lui este în Ungaria și vrea să fie aproape de el, dar și-ar dori să se întoarcă în Siria, după ce se termină războiul. Să reclădească țara.
Aici au o viață normală. Balcjaji a fost prins de poliție de cinci ori, în Ungaria și Serbia. Timp de două săptămâni a stat în închisoare și a îndurat bătaie și batjocură din partea gardienilor. Pe Othman l-au jefuit hoții în Macedonia, a pierdut 1500 de euro. Așa că a trebuit să se întoarcă în Grecia, ca să împrumute bani de la niște prieteni.
Se plimbă cu mâna prin barbă și-mi spune că Europa nu-și deschide porțile ca să nu dea navală toată lumea arabă. „Atunci ar ieși o mare mizerie imposibil de controlat.”
„Probabil că unii dintre refugiați sunt niște nenorociți, nicio problemă, să suporte consecințele,” completează tizul lui. Oricum, „musulmanii extremiști din Europa merg în Siria pentru că acolo arde jihadul”, încheie Ameen.
Fumăm niște haș și-mi zice că arăt ca un arab. Sau ca un țigan. Ne despărțim: Ameen pleacă spre Hamburg, eu spre München.
München
Mă trezesc într-o gară din viitor. E răcoare și noapte. Mă lipesc de un grup care merge la o tabără organizată în Olympiastadion.
Ies din gară și trec prin cortul medical. Doi bărbați în halate albe mă întreabă de unde am venit, cum mă cheamă, dacă sunt rănit, dacă am mâncărimi, dacă am orice fel de problemă. Mă caută de păduchi, îmi bandajează rana și-mi pun o brățară verde.
Urc într-un autocar și adorm. Mașina gonește pe autostradă, șoferul ne anunță că mergem în Hermsdorf, un orășel industrial între Berlin și München.
Ajung în fața unui depozit. Un banner lung atârnă de gard – „Welcome refugees”. Doi lungani cu mănuși albe din latex direcționează oamenii. Soldați în camuflaj descarcă suporturi de pat, bănci și mese, poliția asigură paza, Crucea Roșie înregistrează noii veniți. Un nene în salopetă, cu ochelari rotunzi și fumurii, ține evidența toaletelor libere și-ți explică cum tre’ să te speli pe mâini imediat după ce termini treaba.
Depozitul are o capacitate de 600 de persoane. S-au adunat vreo patru naționalități: irakieni, sirieni, afgani și nigerieni. Refugiații primesc trei mese pe zi, au un pat, duș și-un free shop de unde își iau haine și jucării pentru copii.
În spatele lui Khaled, granița Germaniei cu Austria s-a închis. Ca să mai taie din flux, ministerul de externe german a propus reducerea drepturilor pentru solicitanții de azil – fără cazare și asistență medicală, dar a luat-o în bot de la societatea civilă. Șeful serviciului de informații interne a avertizat că, în aceste momente vulnerabile, refugiații riscă să fie racolați de grupări islamiste.
Poliția l-a pescuit pe Khaled după câteva zile de derivă prin țară. L-au dus la o tabără sub pază armată din Bichofswerda, un orășel de lângă Dresda, unde o brigadă de neonaziști a căutat scandal cu solicitanții de azil.
Khaled zice că e nasol. Nu poate să iasă, nu știe cât o să dureze procedurile, dacă și când o să primească azil. Dar are un pat și mâncare. Își încarcă telefonul și stă pe net, apoi doarme, mănâncă, își încarcă telefonul și stă pe net. “Nu e paradisul, dar e mai bine decât în țara mea.“
Ameen stă într-un camp din Hamburg. Nu are probleme cu extremiștii, merge pe la petreceri și se distrează și așteaptă să-și ia azil. E ca și integrat, trebuie doar învețe limba germană, să-și termine studiile, să-și găsească un job, un loc unde să stea.
„Now I’m free to live in peace”, cică.
Jurnal de teren
Versiunea în Engleză
Reporteri:
Matei Bărbulescu,
Ștefan Mako
Editor:
Vlad Ursulean
Fotografii:
Thomas Câmpean
Ilustrație:
Giorge Roman
Infografic:
Sergiu Brega