Mișun prin Ferentari cu mama unui dependent de droguri.
„O fi mort pe undeva. A găsit un loc unde stă bine și nu a mai ieșit de acolo…”
Alex, băiatul ei de 24 de ani, a dispărut de acasă acum patru zile. În alte dăți l-a mai găsit prin oraș, așteptând-o pe bordură sau dormind pe o bancă. Acum, fără tubul de oxigen și tratamentul pentru inimă, nu poate să reziste mult.
De patru luni am tot stat cu Alex prin spitale. Am văzut cum se luptă cu HIV, TBC, hepatită, endocardită. Și mai ales cu nevoia de a băga legale.
Apoi, într-o zi, nu mi-a mai răspuns la telefon.
Ultima oară a vorbit cu maică-sa: „Ce faci, Alex?”.
El i-a răspuns: „Dă-te-n pula mea” și a închis mobilul.
Așa că acum lipim poza lui prin scările blocurilor cu patru etaje de pe Aleea Livezilor, pe lângă geamurile de la parter din care ies pliculețe printre gratii dacă bagi multipli de 50 de lei.
„Nu te speria, că nu-ți face nimenea nimic”, îi spune mamei un bărbat cu albul ochilor gălbejit. Altul, cu brațele bombardate, susține că „băiatul doarme prin boscheți, e cu tâmpla spartă, dar arată mai bine ca-n poză”. Mama băiatului le mulțumește și le dă 10 lei.
Miroase a gunoi acrit la soare. Urina de pe asfalt se dizolvă în șiroaie de apă cu săpun de la covoarele spălate pe trotuar.
Mama lui Alex, într-o geacă neagră de piele, se așază pe bordură, își pune fruntea în palme și oftează: „Cred că de data asta s-a dus.” Scoate mobilul și sună pe la spitale ca să întrebe dacă a venit cu ambulanța vreun băiat cu tatuaje pe mâini.
Mai întrebăm în stânga-dreapta, pe la shaormerii și magazine, dar nu știe nimeni nimic concret, așa că mergem la Unirii, în celălalt loc unde-și cumpăra legale: strada Anton Pann.
Acum patru zile, Alex era în gangul unei vile zdrențuite și-și vâna venele subțiri cu acul unei seringi.
Băieții care stăteau prin curtea vilei l-au auzit cum urlă: „Mamăăăăă, vino să mă iei, mamăăăă.”
●
S-a întins pe ciment și a început să horcăie. Băieții s-au adunat în jurul lui și s-au panicat – să nu vină poliția și să-l găsească mort de supradoză la ei în curte.
Unul voia să-l târască până-ntr-o toaletă publică din capătul străzii.
Până la urmă, au chemat salvarea și Alex a ajuns viu la spital.
Mă sună sora lui Alex: „Matei, fratele meu a murit…”
Se oprește pentru o secundă, respiră tremurând și continuă: „M-au sunat azi de dimineață de la poliție. Nu am vrut să-i zic mamei, să nu pățească ceva. Te rog, ai tu grijă de ea când ajunge la spital. Sună-mă când e acolo.”
●
Ajung la camera de gardă a Spitalului de Urgență Floreasca. În fața mea sunt vreo 20 de bolnavi – unii sunt chirciți de durere, alții stau pe jos și se joacă pe telefon.
„Avem un băiat neidentificat la morgă, a venit pe 16 în stare foarte gravă, cu toxicomanie, a fost intubat și a intrat în comă profundă”, îmi spune în șoaptă doctorița când ajunge la mine.
Îi zice asistentului: „Trebuie să te duci cu băiatul ăsta la morgă, să le explici că trebuie să-l vadă pe tânărul care a decedat pe 18. Dacă vine mama, să nu o supunem să vadă un mort care, poate, nu-i copilul ei.”
●
În fața morgii e o mașină pe care scrie cu alb: „Vrei nu vrei, tot la noi ajungi”.
Mama lui Alex intră în curtea spitalului. Vorbește la telefon cu sora lui: “L-am pierdut, nu?”.
Își șterge lacrimile cu mâneca bluzei. „Stai liniștită că sunt tare. Trebuie să fiu tare, nu am ce să fac. Hai, că ne avem pe amândouă. Găsesc eu bani, lasă, te rog eu frumos, liniștește-te.”
Scoate din geantă o foaie împăturită, poza lui Alex trasă la imprimantă de când îl căutam. „Parcă mi-a intrat un aspirator în inimă și mi-a scos o bucată de suflet.”
Apare și sora tatălui, o doamnă îmbrăcată în ie neagră, cu ochelari de soare Ray Ban. Mama lui Alex mângâie apăsat hârtia și îi spune cumnatei: „Nu trebuia să moară singur, trebuia să moară în patul lui și eu să am grijă de el.”
●
Intrăm toți la morgă, într-o cameră de faianță. Asistentul dispare într-o încăpere, se aud zgomote metalice, apoi iese trăgând o targă pe roți.
Un sac negru cu un fermoar deschis, o mână cu un tatuaj, un scutec în jurul taliei, un umăr murdar de noroi, pieptul vânăt, capul lăsat într-o parte, gura însângerată.
„Ce ai făcut, mă, mamă, ai murit cu zâmbetul pe buze? Zâmbește! A murit zâmbind, nu-i așa?”
Asistentul nu zice nimic. Ia de pe burtă o foaie pe care scrie NEIDENTIFICAT, taie și îi scrie numele.
Alex este una dintre miile de victime ale valului de etnobotanice din 2008-2012.
Autoritățile au tolerat ani în șir „magazinele de vise” și comerțul legal cu droguri mai periculoase decât heroina.
Mii de oameni au murit și mulți alții trăiesc acum cu boli grave.
Doctorii îi plimbă de colo-colo, între spitale de psihiatrie și de boli infecțioase, până când focarul devine epidemie.
Povestea multor dependenți începe cu abuzuri în copilărie.
„Consumatorul care se naște într-o familie problematică nu se dezvoltă normal din punct de vedere al controlului emoțiilor, al stăpânirii frustrării”, spune Eugen Hriscu, un psihoterapeut specializat în dependență. „Când apare un stres în viață, ei au această vulnerabilitate, o structură psihică fragilă.”
Mintea acestor copii se consumă încercând să facă față unor situații violente.
„Am făcut niște teste”, spune Valeriu Nicolae, reprezentant special la Consiliul Europei: „Un RMN pe creierul unui copil de trei ani care a fost crescut într-un mediu cald și alt RMN pe creierul unui copil care a crescut într-o zonă defavorizată. Diferă mult. Cel din urmă este mai mic. Am măsurat greutatea, înălțimea și capacitatea lor de a citi și a face matematică și m-am îngrozit. Copiii ăia sunt cu un an, doi în urmă față de media internațională”.
Majoritatea tinerilor au acces la droguri, mulți le încearcă, iar cei cu traume emoționale au șanse mai mari să ajungă dependenți. Simulează astfel căldura sufletească.
Heroina le inundă creierul cu endorfină, simt o plăcere intensă câteva ore, apoi se injectează din nou.
●
După prohibiția comunistă, România și-a deschis porțile heroinei și mii de cetățeni au ajuns dependenți de marfa considerată „ieftină și bună”. Prin anii ‘2000 s-a stricat heroina, dar au apărut alte droguri, chiar mai nocive, care erau perfect legale, în sensul că nu apăreau pe lista de interzise. Puteai să le comanzi de pe net liniștit în poștă.
În 2008, un băiat de 22 de ani a trecut la nivelul următor și a deschis la Galați primul magazin de etnobotanice din România. A ajuns să aibă zilnic sute de clienți și venituri anuale de peste $500.000. În scurt timp au apărut peste 400 în toată țara. Aveam mai multe „magazine de vise” decât Carrefour-uri.
În toate orașele mai de Doamne-ajută au început să se vândă pe față droguri cu nume ca Special Gold, Diesel, Crystal sau Cox în niște pliculețe colorate pe care scria la mișto că sunt destinate „studiului etnobotanic”. Protecția Consumatorului n-a făcut decât să dea amenzi pentru „abateri privind informațiile de pe etichetă”.
Doi ani le-a luat autorităților să înscrie noile droguri pe lista substanțelor interzise și încă un an până când au reușit să închidă magazinele.
În răstimpul ăsta, au murit câteva mii de oameni și a izbucnit .
Spitalele monodisciplinare din România făcute să trateze dependenții – ei ar avea nevoie simultan de psihiatrie, ca să n-o ia razna fără drog, și de tratament pentru bolile infecțioase.
Dar în practică sunt trimiși de colo-colo până renunță la tratament. Sau sunt goniți de-a binelea, să nu ocupe locul unor pacienți care „chiar își doresc să trăiască”.
Se întorc la spital abia când ajung în stare gravă, iar statul cheltuiește pe ei, până la urmă, mai mulți bani decât dacă ar fi investit în prevenție.
●
În lipsa unui sistem adecvat de tratament, li se cere pacienților să aibă „voință” ca să treacă peste. Dar voința e tocmai ce îi lipsește unui dependent.
Cercetările arată că dependența nu e o alegere individuală, ci o boală care apare pe fond social.
Cei care mor nu sunt pierzători ai unui joc cinstit de selecție naturală, ci niște cetățeni trădați de societate.
Ei nu dispar pur și simplu, ci lasă în urmă traume care distrug familii și întunecă întreaga comunitate.
E noaptea de Înviere. Merg în botoșei de plastic pe holurile spitalului Matei Balș. Am venit cu o copie pirat a filmului Trainspotting. Alex nici nu auzise de el. I-am zis „Hai, frate, ce fel de junkist nu s-a uitat la Trainspotting?” și am venit cu laptopul, să-l vedem la marginea patului.
În prima scenă, personajul principal fuge de viață, de serviciu, de carieră, de familie și de existența lipsită de sens. În locul lor alege drogul. „Motivele? Nu sunt motive”, zice personajul, întins în extaz pe podea.
Alex stă întins lângă mine cu branula în mână și pieptul pulsând. Ce o să-l întreb, de ce a ales drogurile?
Mai bine întreb când le-a încercat pentru prima oară.
Cu 12 ani în urmă, într-o scară de bloc, un puști de 12 ani se chinuie să lipească foița de la primul lui cui.
Alex e cu un prieten și cu sora lui, care dă să plece la școală, dar își dă seama că e prea varză pentru ore, așa că merge alandala pe străzile din Militari și ajunge acasă, unde se învârt camerele cu ea, îi vine să vomite, dar pune o melodie care o ridică sus, printre nori, și o plimbă pe deasupra cartierului…
Era prin anii 2000, când iarba devenise din ce în ce mai accesibilă prin cartierele din București. Sora lui Alex zice că nu-și prea amintește ce a făcut în ultimul deceniu, dar știe că de la 10 până la 14 ani a fumat “măcar un cui pe zi”. Iar de la 14 la 19 ani „non-stop, de dimineață până seara”.
Se știe că marijuana consumată la vârste fragede afectează dezvoltarea adolescentului. Dar pentru el e mai important să uite de necazurile de acasă.
Alex a crescut în același cartier ca mine, printre străzile umbrite de copaci și de blocurile înalte de la Armata Poporului.
La școală era obraznic, nu respecta regulile și se bătea cu colegii. A rămas repetent în clasa a treia și într-a șasea s-a lăsat cu totul de școală.
Nici acasă nu era mai bine. „Nu prea am amintiri plăcute”, mi-a spus pe patul de spital, cu vocea obosită.
Mama lui își amintește că tatăl îl băga în cadă, îl uda cu apă rece și îl ardea cu cureaua. Sau îl dădea cu capul de faianță până se crăpa.
Uneori o bătea și pe ea: „Din cauza lui n-am dinți în gură”, spune mama. „Râdea de mine că n-am tupeu să ripostez.”
„Odată”, îmi povestește sora lui, „fratele meu a întârziat cu pâinea pe care a cumpărat-o și se răcise. Tata l-a umflat cu bătaia pentru asta, i-a dat sângele pe nas. Atunci mama s-a hotărât să bage divorț”.
Bărbatul și-a întemeiat altă familie.
●
Acum, mama, sora și iubita lui Alex îl învinovățesc pe tată pentru starea în care a ajuns băiatul.
M-am întâlnit cu bărbatul la terasa unei benzinării și l-am întrebat dacă chiar l-a abuzat pe Alex înainte să-l abandoneze.
„Pe scurt, sunt numai minciuni. Fosta soție e o mincinoasă patologică.”
Tatăl lucrează în justiție ca agent procedural. Are părul cărunt și ochii rotunzi, ca ai lui Alex. Se consideră un om care spune lucrurilor pe nume, pragmatic, exagerat de corect, atașat de cultură și credință, „poate și d-aia sunt mai nesuferit”.
Spune că nu a petrecut prea mult timp cu Alex pentru că a divorțat de maică-sa cât încă era mic, dar „asta nu înseamnă că mi-am neglijat familia, de iubit nu se pune problema… i-am iubit ca pe copiii mei”.
Recunoaște că îi mai dădea lui Alex „câte o palmă” când făcea ceva mai grav, cum ar fi să o înjure pe maică-sa sau să fure.
„Nu merg pe premiza că bătaia e ruptă din rai, dar cu bătaia au ajuns multe persoane la locul lor, nu în pământ. Sor-sa ar fi trebuit să-mi spună «Tată, trebuia să-l bați mai rău».”
Bărbatul lăcrimează.
„Măi, Alex, te-ai crezut nemuritor?” Scoate telefonul și îmi arată o poză cu fiul său. „Dacă vezi un om în starea asta, ți se pare un om normal?”
În poză, băiatul stă pe un pat de spital; are fața deformată, încearcă un zâmbet.
„Cred că, până la urmă, a fost un copil slab.”
Înapoi în noaptea de Înviere 2016, într-un salon al spitalului Matei Balș.
Am ajuns la jumătatea filmului.
Personajul principal explică de ce se droghează: „Oamenii cred că e doar groază și disperare și alte căcaturi d-astea, ceea ce nu e de ignorat; dar ei uită de plăcerea mărfii. Altfel nu am băga. Până la urmă, nu suntem proști. Sau cel puțin nu așa de proști.”
Alex a tras prima dată heroină la 17 ani. Era înnebunit după o tipă și s-a dat mare în fața ei că bagă dava, chiar dacă nu era adevărat.
Apoi a făcut rost și au tras pe bune, în fața blocului.
Lui i-a dat-o ca și cum „nimic nu are ce să meargă rău; mi se încălzea sufletul de bine ce era”.
Ei i-a dat-o cu spaimă. A zis că ea nu mai bagă, iar dacă el mai bagă, o să-l părăsească.
El voia și să bage, și să fie cu ea. „Și atunci mi s-a tăiat filmul. Adică ușor-ușor simțeam cum mi se pierde creierul, cum decad, cum decad, cum decad…”
●
A ajuns aproape boschetar. Dispărea de acasă și mama lui îl găsea dormind pe vreo bancă, plin de praf și cu sânge pe haine.
Odată s-a dus maică-sa peste dealerii de droguri să-i beștelească pentru că dau heroină la copil. Ăia s-au speriat și dup-aia n-au mai vrut să-i vândă.
Alex a înjurat-o pe maică-sa și a trecut pe legale, care se găseau, fără nici un stres, în nenumărate magazine.
Pe heroină o mai ducea cumva, spune sora lui, dar legalele l-au distrus complet.
Când Alex s-a făcut slab și veștejit, maică-sa îi dădea voie să-și facă porția acasă. „Am acceptat și situația asta, că-l știam bolnav. Mai bine acasă decât pe străzi.”
În timp ce povestește asta mototolește în mâini o sticlă de plastic.
„Problema era că atunci când se trezea fura din casă și iară pleca.”
●
Alex făcea de mic tot felul de belele. Un prieten din copilărie își amintește cum a dat foc unei mașini părăsite, cum a furat vopsea și a decorat mașina unui vecin nesuferit.
Fura „ca să iasă în evidență”, deși o duceau foarte bine pe atunci – mama lui aducea acasă teancuri de bani, că avea o fabrică de pâine și un lanț de brutării.
Asta până când a început să umble după el noaptea pe străzi și nu s-a mai îngrijit de afacere.
●
Într-o zi l-au găsit într-o grădină pe la Gorjului, povestește sora lui. „Căuta în pământ și-i zicea lu’ mama «uite mamă, ți-am găsit aurul pe care ți l-am furat!»”
Alex trebuia să facă non-stop rost de bani pentru legale. A ajuns să jecmănească oameni pe stradă. „Venea la tine”, explică sora lui, „îți cerea telefonul și pleca cu el să-l dea pe marfă”.
Într-o zi, a venit la ușă poliția și l-a luat.
Avea 19 ani și 39 de kile. I-au dat trei ani de închisoare pentru furt.
A nimerit la Jilava, unde e unul dintre puținele programe serioase de reabilitare pentru foști consumatori din România – inspirat după un model norvegian și finanțat din fonduri norvegiene.
Au selectat 24 de deținuți dependenți, dar cuminți, printre care și Alex.
I-au dus într-un alt corp al clădirii, ca să nu mai poată face rost de marfă. Aveau, în schimb, televizor cu plasmă, play-station, cuptor cu microunde, masă de ping-pong.
Le dădeau de lucru să bricoleze bărcuțe de lemn, brățări, goblenuri. „Îți fac tablouri de înnebunești!”, zice Alex mândru.
●
„Pușcăriașii folosesc la început culori întunecate, dar pe măsură ce se reabilitează încep să coasă cu culori vesele”, spune psihologul lor, Cătălina Cana.
A fost probabil singura perioadă în care Alex s-a simțit împlinit.
„Te trezești de dimineață, mănânci, regim ca lumea. Șiii e o sală mare, se pun 24 de scaune în cerc și începem: «Bună dimineața, Alex, îți doresc o zi frumoasă». Și eu răspund la fel.”
Participanții primesc note pentru hărnicie și cumințenie și urcă sau coboară în ierarhie. În fiecare grupă sunt șefi, adjuncți și muncitori. „Ca-n viață. Ca la serviciu”, spune psiholoaga. „Muncitorii stau în camera mare. În camerele mici stau șefii și adjuncții, este un privilegiu.”
E un fel de antrenament pentru viața reală. Dacă nu respecți regulile, îți scade rangul. Dacă nu te înveți minte, ești dat afară.
●
Alex nu s-a învățat minte. Mai întâi l-a înjurat pe un coleg și a trebuit să stea două zile pe „banca de pedeapsă”, purtând un tricou pe care scria „învață să iubești”.
„Băi, chiar m-a ajutat comunitatea și-mi plăcea la grup”, zice Alex. Dar a tot încălcat regulile. Nu făcea rău intenționat, spune psiholoaga, ci era neatent. „E specific foștilor consumatori – nu pot să se controleze și concentrarea e spre zero. În termenii lor, sunt prăjiți.”
Așa că l-au trimis înapoi la închisoarea normală, unde și-a ispășit restul pedepsei fără animale de companie și fără afișe cu Steve Jobs care îți transmite că „Viața contează!”.
Alex a ieșit din închisoare la 22 de ani cu mușchi pe el, cu sânge în obraji și privire de om sănătos.
Timp de un an nu s-a mai drogat aproape deloc. Apoi prietena lui a rămas însărcinată și a făcut avort fără să-i spună, pentru că nu avea încredere că el ar putea să îngrijească un copil.
„Mie îmi plac copiii”, spune Alex supărat. „Era fetiță, avea mâini, picioare, cap, tot.”
Atunci s-a întors la droguri.
„De nervi.”
În scurt timp, corpul a început să îi cedeze.
„Vrei să trăiești?”, îl întreabă mama pe Alex în curtea Spitalului de Boli Infecțioase Matei Balș.
„Nu.”
„Nu? De ce nu vrei?”
„Vreau și eu să trag două fumuri.”
Intervine un asistent: „Ești pe oxigen, nu am cum să-ți dau voie să fumezi pe oxigen. De ce nu înțelegi? Cum ai zis că te lași de droguri, lasă-te și de țigări!”
Băiatul în scaun cu rotile dă drumul la nervi: „Băi, mamă, dacă io nu trag două-trei fumuri, mă dau jos de pe cărucior și plec. Pe răspunderea mea!”
„Ce faci, Alex, ne șantajezi cu viața ta? Fă cum vrei. Mă duc acasă, nu mai pot.” Mama își încheie geaca și merge teatral spre ieșire.
„Zdreanțo!”
Asistentul nu mai suportă și îl lasă să fumeze, dacă promite că se bagă imediat la somn.
Prietena lui Alex aprinde țigara și i-o întinde. Puștiul clipește domol și încinge tutunul cu sete. „Vezi, bre, că m-am liniștit?”
Inima lui Alex bate prea repede. Pulsează sub piele – o vezi agitându-se de cealaltă parte a unei găuri cât un dop scos din osul pieptului, de când i-au curățat o infecție la inimă și au tăiat din greșeală o venă.
Prima oară când s-a internat nu credea că-i bai, s-a dus mai mult ca să scape de gura soră-sii. A fugit după câteva ore, când a auzit că n-are voie să fumeze și că o să-l lege de pat dacă se mai agită mult.
●
Într-o seară s-a întors acasă disperat că își pierduse pliculețul pe undeva și a început să facă scandal, vă omor, vă sparg geamurile! Sora lui a chemat și salvarea și poliția și le-a zis că Alex e drogat, bolnav și violent, ca să-l ia pe sus și să-l lipească de vreun spital.
Polițiștii i-au pus cătușe și l-au dus la Obregia, spitalul de nebuni. Câteva zile l-au ținut sedat, ca să treacă peste sevraj, dar febra tot nu-i scădea, așa că l-au trimis la Boli Infecțioase.
Aici s-a speriat în sfârșit când a văzut diagnosticul: HIV, Hepatită C, TBC, endocardită. A început să se țină de tratament și i-a promis prietenei că se lasă de droguri și se pune el pe picioare.
Medicii de la Matei Balș l-au stabilizat și l-au trimis acasă cu tratamentul, dar boala dependenței era bine mersi și îl trăgea mereu spre celălalt tratament; se făcea pilaf și ajungea iar la spital și tot așa… până când nu l-au mai primit.
„A fugit din spital de 11 ori”, explică Adrian Abagiu, doctor infecționist specializat în toxicodependență. „După ce ai exasperat patru secții din cele șapte ale spitalului ăsta, mai vrei compasiune?”
Doctorul Abagiu e unul dintre puținii doctori de la noi care știu să lucreze cu dependenții. Dar e supraîncărcat: „Majoritatea drogaților îi bagă la noi pe secție că eu sunt acolo. Și toți colegii mă înjură că tu și drogații tăi.”
Astfel că e nevoit să facă un triaj darwinist: „Am avut pacienți care și-au dorit să trăiască, am avut pacienți care nu și-au dorit să trăiască. Din păcate, el este în categoria celor care nu-și doresc să trăiască.“
Un pacient ca Alex „costă spitalul 30.000 de lei pe săptămână”, calculează Abagiu. Dacă s-ar fi ținut de tratament, ar fi costat doar 3.000 de lei pe lună și i-ar fi dat șansa unei vieți normale. Acum nu se mai poate face mare lucru.
●
Astfel l-au mințit pe Alex că nu mai sunt paturi și l-au pasat la spitalul de plămâni Sfântul Ștefan, unde s-au speriat când au auzit câte boli are și l-au trimis la Victor Babeș, unde și-au dat seama că suferă și de dependență+paranoie, așa că l-au azvârlit la Obregia, unde i-au făcut niște controale la cap, au ridicat din umeri și l-au trimis înapoi de unde a plecat, la Matei Balș, dar de data asta nu s-au mai milogit la Abagiu, ci au apelat la bunătatea unei doctorițe și l-au internat, în sfârșit.
●
„Noi simțim că munca noastră e în zadar”, îmi spune medicul infecționist Adriana Hristea, care l-a îngrijit pe Alex timp de aproape doi ani. Ce repară la ei în corp se strică la loc dacă mintea e lăsată să se chinuie.
„E ca o picătură de apă într-un deșert ce pot să fac eu în trei săptămâni de spitalizare.”
Medicul de la Matei Balș spune că e nevoie de un program coerent, un spațiu cu psihologi și tratament pentru dependenți.
„Ăsta e spital monodisciplinar, un model comunist”, spune Adriana Hristea. „Dar omul nu are numai d-aia. Omul are și o boală de inimă, are nevoie de consiliere psihologică, cum să-l ții aici când el face o criză?”
Psiholog există la Matei Balș, dar vine de două ori pe săptămână și stă câteva ore. Cu Alex s-a văzut de două ori în doi ani.
●
Dacă mergi drogat la psihiatrie, te fac ăia legumă până treci de sevraj, apoi te scot din rădăcini și îți fac vânt pe străzi, pa-pa! Partea în care discutau cu tine e și, în rest, Doamne-ajută.
„Este absolut ineficient”, spune sub anonimat (!) o angajată de la Obregia. “Ăla iese afară, se întoarce la viața lui reală cu problemele lui reale și o ia de la capăt.”
Vă jucați CU CREIERUL MEU, NU?!
Vreau să vorbesc cu doctora!
Mă ține aici și mă minte că nu poate să vorbească cu mine.
Îmi ascund ceva ăștia. Îmi bagă apă în loc de medicament!
Uite că m-am agitat.
Vrea să-și smulgă perfuzia și s-o ia la fugă, dar e prea slăbit.
E un băiat blond și transpirat, respirând sacadat, conectat la un aparat care îi măsoară bătăile inimii.
„150 pe minut – bate ca muzica electronică”, glumește sora lui și adaugă serios: „O să mori dacă nu stai în spital.”
Alex începe să suspecteze că o să moară oricum.
Dar mai suspectează și că maică-sa îi otrăvește mâncarea, și că serviciile i-au implantat un cip în creier… Sunt prea multe suspiciuni, nici nu mai știi sigur cine ești.
Sigur e doar momentul ăla în care simți căldura, când se încinge sufletul.
●
Iată că îl externează iar; parcă se simte și un pic mai bine.
Intr-o zi ieșim cu bicicleta, dar după o tură îl ia inima și se întoarce acasă.
Acasă stă la calculator. Se uită pe Facebook, se uită la articolele mele de până acum.
Astea rămân ultimele pagini din browsing history.
Pleacă de acasă pentru totdeauna.
Astea sunt blestemele de la Dumnezeu
pentru toate avorturile pe care le-am făcut
și când rupea chiloții de pe mine.
Mă culcam cu el și făceam chiuretaj.
De asta copilul ăsta e așa. Dumnezeu m-a pedepsit.
Sau poate că l-a vrut lângă el, că era un copil așa bun…
Soarele încinge crucile de piatră din Cimitirul Giulești Sârbi.
În fața capelei sunt câțiva tineri cu freze aranjate și haine de la mall, care vorbesc despre faze din copilărie. „Ăștia nu sunt daviști”, îmi șoptește mama lui Alex.
Se plimbă printre oameni și trece rapid dintr-o stare în alta. Acum e supărată pe Alex că nu a stat cu ea până la final. Și pe taică-su că nu a venit nici la înmormântare, „măcar de ochii lumii”.
L-a sunat ieri iubita lui Alex să-l roage, dar el avea deja o întâlnire „obligatorie” în Germania. „Era o chestie planificată de mult”, i-a spus. „Nu aveam cum să fac. Lucrurile nu se întâmplă așa cum vrem noi.”
E tot mai cald. Sora închiriază un capac de coșciug cu aer condiționat, „că altfel fierbe de tot”.
Într-o capelă răpciugoasă, o puștoaică o ascultă pe o doamnă care face recensământul grupului de prieteni:
Doi băieți tineri.
S-au aruncat amândoi de la etaj, acum câțiva ani, în Sălăjan.
S-au luat de mână și s-au aruncat. De la droguri.
Se injectau cu legale.
Și vindea și era paranoia rău, explică puștoaica.
Și Peteme a murit acum câteva săptămâni.
Și Tică, tot de la droguri.
Mai era și Angi de la noi.
Era sus și un amic i-a zis să coboare,
«nu pot să cobor că m-a încuiat mama»,
și s-a aruncat.
…
Eu, când mă duc la cimitir, toată aleea aia mă răscolește.
Numai tineret, pe stânga și pe dreapta, numai drogați.
Morți sau închiși.
Un reportaj de Matei Bărbulescu
Matei s-a născut în același an cu Alex.
Au copilărit la câteva străzi unul de altul.
S-au cunoscut abia la camera de gardă a spitalului.
S-au tot întrebat ce ar fi lipsit ca rolurile să fie inversate.
Casa Jurnalistului e o comunitate de reporteri independenți, susținuți de cititori.
Acest material a fost realizat în cadrul programului nostru de rezidență.
Susține și tu următorii rezidenți!
Editori: Vlad Ursulean, Luiza Vasiliu, Ștefan Mako, Sorina Vasile
Ilustrații de Giorge Roman
Expertiză: Aras, Carusel, Phoenix Jilava, RHRN, Ștefan Iancu
Fotografia de pe Anton Pann: Balogh Zoltan
Mulțumiri speciale Alinei Dumitriu și la toată Casa.
Alex a fost de acord să-i facem publică povestea vieții – poate cineva o să învețe din ea.
Dar ne-a cerut să schimbăm numele, ca să nu aibă familia și mai mult de suferit.