Stăm în jurul cortului ca la un foc de tabără undeva, prin munți. Miezul nopții a trecut de mult. Oamenii cântă pe un ritm ciudat, ca ropotul unor soldați care trec peste un pod. Se strâng unii în alții tot mai mult, parcă spun povești de groază și fiarele pădurii par tot mai aproape. Cât timp țin ritmul sunt în siguranță.

Nu suntem în Apuseni, suntem pe mijlocul bulevardului Magheru din centrul Capitalei, Piața Universității, kilometrul zero al democrației.

“Roșia Montană, revoluția generației noastre”

Vreo 4000 de oameni s-au strâns la fântâna Universității să protesteze împotriva exploatării aurului de la Roșia Montană. S-au revărsat pe stradă, au ocupat juma’ de bulevard, au mers până la Guvern și înapoi, după care s-au întins în fața Intercontinentalului.

Motivația lor e o poveste veche. Zece ani de investigații jurnalistice au arătat cum o gașcă de speculanți au cumpărat politicienii și presa din România ca să-i ajute să dea o țeapă statului și să distrugă niște munți pe parcurs. Activiștii i-au ținut în loc până acum, dar o lege propusă de guvern înlocuiește normele statului și servește munții pe tavă companiei.

Azi-noapte, însă, tinerii Bucureștiului s-au adunat la primul protest serios, fără circ, bătaie și vrăjeală. Piața Universității s-a apropiat de Syntagma și Taksim.

Cei mai mulți sunt studenți, corporatiști, artiști, copiii deștepți, viitorul țării, gen. Sunt mai mulți și mai omogeni ca în ianuarie 2012, mai hotărâți, mai lipsiți de frică. Nu mai au vreo iluzie că cineva de sus le vrea binele (se descurcă și singuri), vor doar să-i forțeze pe politicieni s-o lase mai ușor cu răul. Iar răul lor începe la Roșia Montană.

E 1.00 noaptea și strada încă vuiește. În urmă cu câteva ore, toate astea erau SF.

“Brațele sus, pumnii strânși“, strigă Claudiu Crăciun, un lector universitar posesor de portavoce. Brațele se ridică, multe dintre ele încleștate pe aparate foto. Fiecare vrea să ia acasă o bucată de protest, n-a mai fost așa ceva de mai bine de-un an. “Schimbările nu vin dacă stăm la TV sau pe FB. Trebuie să ieșim în stradă. Strada e parlamentul cetățeanului!“

Afacerea Roșia Montană a supărat oamenii pe atâtea planuri că nu mai contează ideologia. Naționaliștii în costume populare, cu steaguri tricolore, scandează în ritm cu anarhiștii care fâlfâie steagul roșu-negru la doi metri distanță.

Încet, încet, sutele de oameni se transformă în mii. Se revarsă până spre metrou, spre Litere, spre Arhitectură, spre cazionoul ăla dubios… Un moșneag se miră: sunt mai mulți protestatari decât locuitori în Roșia Montană!

Trotuarul dinspre Teatrul Național, unde se strâng bătrânii protestatari obsedați de politică, e aproape pustiu. O doamnă în colanți răcnește într-un microfon că “N-a murit România. Dumnezeu e la Roșia Montană! Jos Băsescu!”.

Bicicliștii stau aliniați la marginea protestului, cu ochelari fumurii și brațele încrucișate, mândri ca o divizie de blindate. Așteaptă.

Pe la 6 începe să se foiască lumea de la margini. OK, am strigat o oră, ar cam fi timpul să plecăm acasă… “Dacă nu ieșim acum în stradă plecăm acasă!” spune cineva cu voce tare și cuvântul stradă, stradă, în stradă, hai în stradă începe să se răspândească, să se amplifice, se transformă în vuiet, hărmălaie…

Jandarmul de lângă mine are o stație din care urlă distorsionat: nu e un protest autorizat.

Lumea năvălește pe stradă. O fată se așează pe asfalt, apoi alții în jurul ei, apoi prind cu toții curaj. Jandarmii îi îmbrâncesc pe primii, dar se trezesc încercuiți, retragerea!

Strada e ocupată în 30 de secunde. Oamenii se îmbrățișează, nu le vine să creadă ca a fost așa de ușor. Râd ca niște copii câteva secunde, apoi se încruntă din nou, strigă Li-ber-ta-te, apoi Uniți salvăm Roșia Montană.

Jandarmii fac cordon dublu spre Teatru, dar, ciudată chestie, nu intervin să curețe piața în timp record, ca în alte dăți. Ba chiar par relaxați, seamănă cu cei pe care i-am intervievat anul trecut, dovadă că șefii-s de vină, nu băieții ăștia. Acum au și negociator cu vestă albă și părul pieptănat pe spate, care mestecă gumă în colțul gurii și parcă mai și zâmbește.

Așa că lumea pornește spre Romană. Ajungem la Romană? Data trecută a venit bătaia în 500m, între dalles și vodafone. Acum… nici urmă, poliția redirecționează traficul ca să treacă Roșia Montană, în frunte cu un slogan contagios:

Drumul pân’ la Guvern nu-i o luptă, mai degrabă o defilare. Oamenii ies la balcoane, mașinile claxonează ca din goarnă de stadion, niște băbuțe fac cu mâna din stația de la kfc.

Un tip zâmbește absent și-i spune gagicii între scandări: “Am intrat pe stradă… Am intrat pe stradă, bă, ej’ nebun?!“. Zâmbește și ea.

Lumea strigă “Uniți salvăm Roșia Montană!”, dar expresia de pe fețele lor spune mai degrabă “Uimiți salvăm Roșia Montană…”.

Foto: Vlad Petri

Pe drum, mulți se-ntreabă ce s-a văzut, ce s-a dat la teve, iar răspunsul la asta nu poate să ducă decât la Presa română plină de minciună, presa română plină de cianură. Unde este presa? “La spital la EBA”, vine un răspuns anonim.

Ajungem la Guvern și domnul Ponta e chemat pe-afară, dar tot întârzie. Până atunci, fiecare își face de cap. Un gipan dă ture de protest și bagă un claxonău de trezit elefanții. O familie galantă mamă-tată-fetiță are o prăjină de 5m cu un purcel de carton în vârf, sub care scrie “Democracy is a lie”.

Alții se distrează cu jandarmii. Într-un colț al pieței e o îmbrânceală, se bagă niște gaze lacrimogene și Mihai Bumbeș (activistul de la Miliția Spirituală) e gâtuit un pic, dar scandalul se îneacă în dezbaterea Constituție vs. Legea 60 (a adunărilor publice).

În timpul ăsta, alți jandarmi privesc duios la doi tineri care se sărută pe asfalt.

O ceată de bărbați peste 30 de ani vrea să mâne lumea spre TE-VE-RE, TE-VE-RE, să-i forțeze să difuzeze protestul, dar pe ceilalți îi cam doare undeva de tevereu și vor mai degrabă la ATE-NEU, ATE-NEU, să facă o vizită la Festivalul Enescu.

Mulțimea șerpuiește, însă, înapoi spre Universitate, unde se pune la un sit-in pe Magheru, între stația de autobuz și Sala Dalles.

Ceva începe să vibreze. Fiecare își ia vecinul de mână și o ridică în aer, ca la un meci victorios de box. Apoi iau sticlele de plastic care le-au potolit setea și încep o melodie bizară, pe care jandarmii o cunosc bine, pentru că o cântă și ei cu bastoanele-n scut când pornesc la luptă.

“Haideți fraților, nu vă opriți!” Pam-pam-ra-pa-pam. Ore în șir, fără oprire.

Se deapănă povești cu jandarmi de acum un an juma: “Mi-e de amendă, nu de bătaie, că bătaia trece…” Jandarmii, la rândul lor, povești cu ultrași turbați: când au aruncat ăia cu gardurile, frate, și cu bolovanii ăia…

Au armură și canistră de gaze, dar sunt prietenoși, glumesc cu fetele. Nu prea știu de unde să apuce happeningul ăsta: “Cică nu-s conducători la protest…?! Ăla-i cu stânga, ăla-i cu dreapta, io ce să mai înțeleg… n-am dormit de 2 zile.“

Cristi Neagoe, redactorul-șef de la Șapte Seri, soarbe dintr-o bere și-i explică unui jandarm la cămașă care-i treaba cu licența de exploatare, redevența, ecologizarea… Se alătură Munteanu și Vanghele, doi dintre cei mai buni jurnaliști de investigație de la noi, și îi aplică jandarmului probabil cea mai competentă descriere a șmenurilor făcute de companie și politicieni pentru aprobarea proiectului, până când săracului gradat îi vâjâie capul și își mușcă buza: “Mmdah, e dezastru…”

Unii și-au regăsit cunoștințe pe care nu le mai văzuseră de mult (poate de iarna trecută). O colegă de liceu care abia se lăsa convinsă să iasă din casă e acum în plină nesupunere civică, stă cu bicicletă cu tot pe mijlocul străzii și nu se mișcă de acolo oricât o împung jandarmii blindați.

După miezul nopții ajunge o tipă în haine de gală: “Vin de la nuntă, abia am furat mireasa, nu-mi vine să cred ce se întâmplă aici!” În fața ei, niște băieți cu cagule stau pe un preșuleț de la IKEA.

Un saxofonist cântă “Deșteaptă-te, Române”, un chitarist zdrăngăne mai spre margine “unde-s pistoalele, unde-s pumnalele”. Ceasul ticăie, mulțimea scade, din mii devin sute, jandarmii împing marginile ca și cum ar stoarce un burete.

Doi muncitori de la romprest stau sprijiniți în mături, pregătiți să intervină.

La două fix începe. Îl ochesc pe unul mai dubios, de la margine, se bagă printre oameni și îl iau deoparte, să-l legitimeze. Alții se strâng ciorchine să vadă care-i faza. Se creează o breșă – în câteva secunde, un cordon de jandarmi rupe protestul în două.

La 2.22, cei cu portavocea decid să le spună oamenilor să plece acasă și să revină a doua zi, la ora 19.00. Asta-i ia prin surprindere pe câțiva, erau pregătiți să facă Occupy în toată regula, pe ture. “Nu plecăm! Săptămâni întregi au stat bulgarii pe stradă până au oprit gazele de șist!” Apoi pleacă.

Încet, încet, cei 200 de oameni se risipesc, spre ușurarea jandarmilor, care țineau să elibereze carosabilul.

– Cum de acum juma’ de oră era legal să stăm pe stradă și acum nu mai e?, întreabă un tip.
– Acum juma’ de oră eram mai mulți… răspunde amicul lui și pornesc amândoi spre casă.

Un polițist de rutieră, mai bătrân și înțelept, vine la spartul târgului și judecă:

“Dom’le, dacă nu suntem și noi uniți ca grecii n-o să facem niciodată nimic.”

În drum spre casă, un bărbat povestește tovarășilor nouăzeciști :

“M-am uitat în jur – eram cel mai bătrân! Numai tineri la 30 de ani, s-au strâns pe ăsta… pe Facebook!”
Tovarășii sunt sceptici – ce rezolvă cu protestul?
“Că nu se rezolvă nimic e partea a doua. Noi când am protestat în ’90 ce-am obținut? Important a fost că am ieșit în stradă…
Da, hai că luăm doi cartofi și trei roșii și facem o salată acasă.”