Acum doi ani, România a introdus în legislație ordinul de protecție pentru victimele violenței domestice: agresorii pot fi dați afară din casă și trebuie să stea la distanță. În teorie. Mii de oameni au crezut că vor primi în sfârșit răgazul de a-și repara viețile, dar legea incompletă și sistemul greoi le-a stins orice speranță.

***

O comună din județul Constanța, 2012.

“Lasă-mă s-o omor pe curvă!”, răcnește răgușit Petru, un bărbat de 71 de ani cu fața roșie și ochii bulbucați, ieșiți din orbite. „Lasă-măăă!”, urlă ca din gură de șarpe, zvârcolindu-se sub trupul fragil al Elenei, fiica lui mijlocie, care a sărit peste el cu gând să-l potolească. Ioana, soția lui Petru, trage de bărbat cu puterile care i-au mai rămas – e speriată, din creștet îi șiroiește sângele, are 67 de ani. Trage de el și Alexandra, fata lor cea mare, care încearcă și ea s-o scape pe Elena, al cărei gât subțire, de fostă balerină, e prins între degetele butucănoase, de dihanie hămesită, ale bărbatului.

Alexandra se smucește la un moment dat din încăierare și fuge după telefon. Formează, cu degetele tremurânde, 112. Restul familiei ei se zbate încă pe podea, sub ochii celor doi căței ai familiei, un pudel alb și unul maroniu, care latră ascuțit, sărind ca grăunțele de porumb într-un ceaun încins. Pereții, aragazul și frigiderul sunt mânjite de sângele purpuriu care țâșnește din capul Ioanei. Pe podea, sângele își schimbă culoarea, topindu-se în apa scursă din farfuriile răsturnate ale animalelor și în cafeaua pe care, în acea dimineață, femeile n-au mai apucat să și-o bea.

În această încleștare nebunească i-au găsit polițiștii din comună pe cei patru. Un fular verde, vechi de 50 de ani, spintecat cu cuțitul, e zvârlit pe jos. Lângă el, o rangă înfășurată într-o bucată de hârtie și o sacoșă Kaufland.

Femeile sunt în stare de șoc: bătrâna are o coastă ruptă și capul spart, Alexandra abia dacă mai respiră – e mică și palidă ca un bob de orez -, Elena înghite spasmodic, cu gâtul înroșit de strânsoarea tatălui.

Polițiștii îl iau pe Petru la secție, iar Ioana, împreună cu Alexandra, se duc spre Urgențe. Elena rămâne acasă singură. Freacă întâi robotic petele de sânge din bucătărie. Pune apoi niște rufe în mașina de spălat, după care pleacă, și ea, spre Urgențe. Se întoarce seara târziu, pe la 10:00, cu guler cervical în jurul gâtului.

TRAGEDIA

Nimic nu anunța, în dimineața aceea, o zi diferită de altele. Surorile – cea bălaie cu păr scurt și ochii verzi, Alexandra, și cea brunetă cu ochi căprui, Elena – dormiseră cu ușile de la dormitorul lor larg deschise. În bucătărie, mama lor, Ioana, pusese împreună cu Alexandra de cafea, după care se așezase deasupra integramelor, bălmăjind și scrijelind. „Trădător biblic”- I-U-D-A. Ioana are vocabular bogat și-și bea cafeaua fără lapte, cu îndulcitor. Îi plac integramele și Sudoku.

Ultima care s-a ridicat din pat a fost Elena. S-a dus mai întâi la baie, să se spele pe dinți și pe față. L-a zărit cu coada ochiului pe taică-său pitind ceva sub pat și s-a întunecat o clipă. Era adormită, zăpăcită, cu bretonul ciufulit – și-a zis că i s-o fi părut. Când a pășit în bucătăria cu geamul imens, prin care o dimineață lăptoasă pătrundea leneș în încăpere, maică-sa stătea în capul mesei, în vreme ce soră-sa sorbea deja dintr-o ceașcă. Era ora 9:20, pe 29 decembrie 2012. Două zile până la Revelion.

Brusc, Elena a simțit o îmbrâncitură, după care s-a prăbușit peste masă. Taică-său a trecut razant prin spatele ei, apoi prin spatele Alexandrei și, ajuns lângă nevastă-sa, a ridicat ranga de oțel și i-a tras una drept în creștet. „Ai amant, da? Te omor, curvă ordinară!”, a început să strige, lovind încă o dată și încă o dată. Țeasta bătrânei, acoperită cu fire scurte, subțiri, a plesnit și dâre groase de sânge au început să se prelingă peste ilicul albastru tras pe deasupra pijamalei roz. Ceștile pline cu cafea fierbinte au țopăit câteva secunde pe masă, după care au căzut pe podea, spărgându-se.

Salvarea Ioanei a venit de la farfuriuțele cu apă ale animalelor. Între două lovituri de rangă, Petru a călcat în una dintre ele și a alunecat. Elena a profitat de dezechilibru și i-a sărit în spate.

„Ziceai că au fost tăiați șapte porci, atâta sânge era pe jos”, îmi spune Ioana cu voce uscată. Nici azi, după aproape doi ani, nu-și poate aminti fără să se tulbure nebunia din acea dimineață de decembrie. În conversațiile celor trei femei, întâmplarea are un nume: tragedia. Femeia întinde mâna moale, ca de aluat, și ia de pe pervaz o cutie de Distonocalm. E a treia pastilă pe care o înghite în ultima jumătate de oră. Duce mâna la piept, apăsând-o peste inimă.

De pe 29 decembrie, ziua tragediei, până pe 7 ianuarie, când s-au mutat cu chirie în Constanța, cele trei femei au trăit baricadate în dormitorul fetelor și n-au îndrăznit să meargă singure nici măcar până la baie. Toate trei la bucătărie, toate trei în curte, toate trei la baie, toate trei în pat. Ca într-o horă tristă.

Petru a încercat o dată să intre în dormitorul lor, dar n-a izbutit – blocaseră pe interior ușa cu o scândură. De atunci, casa s-a umplut de ciocane, cuțite, șurubelnițe și centuri militare, din piele, așezate frumos, la vedere. Prizoniere în propriul dormitor, femeile au sărbătorit Revelionul cu o fiolă de șampanie și un cozonac mic. Nu știau ce avea să le aducă 2013.

Până la prima lor victorie au trecut șase săptămâni încheiate: pe 13 februarie 2013, Judecătoria Constanța a emis un ordin de protecție – primul din comună și unul dintre puținele din județ – prin care lui Petru i se interzicea să se apropie de ele, vreme de șase luni, la o distanță mai mică de 500 de metri. Pe deasupra, Judecătoria îl evacua din casă – măsura a fost pusă în execuție abia în iunie 2013 – și îl punea să le plătească femeilor suma cu care ele își închiriaseră în ianuarie, de frica lui, locuința din Constanța. De ordinul de protecție aflaseră de la avocata lor – cererea au depus-o repede, de îndată ce lui Petru i se deschisese dosar de cercetare penală.

A fost o izbândă nesperată. Se puteau întoarce în sfârșit acasă, să-și ducă viața fără urlete, înjurături, bătăi. Aveau să trăiască în liniște, așa credeau pe 13 februarie 2013, ziua în care s-a dat sentința, cele trei supraviețuitoare.

LITERA LEGII 

Ordinul de protecție este un instrument relativ recent în legislația românească. A fost introdus în mai 2012, prin Legea 25/2012 prin care s-a modificat Legea nr. 217 din 2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie. 

Rostul lui e unul nobil. Prin acest instrument justiția română a căpătat, în sfârșit, puterea de a ridica în jurul victimelor – în situațiile în care agresorii nu puteau fi arestați – un scut invizibil de demnitate și o relativă liniște. Concret, legea spune că ordinul de protecție îl poate scoate temporar din locuință pe agresor, îl poate împiedica să se apropie de tine – judecătorul stabilește distanța minimă la care acesta poate ajunge – și îi poate interzice să te contacteze, inclusiv telefonic sau prin corespondență. Îl poate obliga, în plus, să predea armele, să meargă la psiholog, să-ți plătească temporar chiria. 

Înaintea ordinului de protecție, în România exista posibilitatea solicitării unei restricții doar în cazurile personelor care aveau o condamnare la închisoare de cel puțin un an, dar sancțiunea se dădea foarte rar. Practic, singura soluție pe care o avea o femeie snopită în bătaie era plecarea de acasă într-un adăpost. De cele mai multe ori, împreună cu copiii.

Mihăiță, 3 ani, încearcă să adoarmă în camera adăpostului fundației ADRA, unde locuiește temporar cu mama și cu sora sa, 9 iulie 2014. Foto: George Popescu

Introducerea ordinului – după un deceniu întreg de lobby neobosit pe care l-au făcut asociațiile de luptă împotriva violenței domestice – a fost privită, de victime și de ONG-uri, drept o victorie importantă. România rămăsese la coada Europei – după Bulgaria (2005), Germania (2001), Marea Britanie și Austria (1996).  “România avea mare nevoie de  instrumentul acesta juridic, care exista în toate țările europene”, spune Carmen Nemeș, jurist în cadrul ANAIS, o asociație care oferă asistență juridică victimelor abuzurilor domestice. 

În țară, conform unui raport al Inspecției Judiciare, peste 3500 de victime au depus cerere pentru obținerea unui ordin de protecție din mai 2012 până-n martie 2014. Numai în București, în anul 2013 au fost depuse 325 de cereri. Dintre ele, doar 80 au fost admise, 84 au fost respinse, iar 31 au rămas în curs de soluționare. Celelalte au fost anulate, suspendate sau declinate.

Însă Ioana și cele două fiice ale ei și-au pierdut definitiv încrederea în el. Nu le-a apărat de Petru, care și azi driblează prevederile sentinței. Nu au cerut, deși au această posibilitate, o prelungire a restricției. La numai doi ani de la introducerea în legislația românească, ordinul de protecție dă deja rateuri.

SPERANȚA 

Tragedia din 29 decembrie n-a venit din senin. Nicidecum. „Tensiunea din casă era atât de mare, încât o puteai tăia cu cuțitul”, spune Elena. Poartă un tricou galben, o fustă colorată și are bretonul zburlit. Suzi, cățelușa albă, îi moțăie în poale. Și chiar dacă ai fi putut tăia tensiunea cu cuțitul, tot n-ai fi învins-o – era atât de puternică încât trecea prin pereții casei și înainta spre apus, din țară-n țară, traversa oceanul și pătrundea într-o casă din Canada, acolo unde locuiește mezina familiei, Carmen. 

„Atunci când sună telefonul”, mi-a scris Carmen înainte ca surorile ei să se hotărască să spună lumii povestea lor, „îmi e frică să răspund ca nu cumva să aud ceea ce m-ar putea face să-mi pierd și ultimul gram de control pe care îl mai am asupra minții mele”. A plecat de ceva vreme din țară, după câțiva ani de la căsătorie, împreună cu soțul ei. La cununie taică-său și-a luat ginerele deoparte și, ca un socru adevărat, i-a dat binecuvântarea: „băi, dacă nu te înțelegi cu ea, bate-o”, își amintește Alexandra. 

Pentru că el, Petru, așa a făcut dintotdeauna – de aproape jumătate de veac. A întâlnit-o pe Ioana în 1965, în luna lui mai, în semiîntunericul unei săli de cinema. Ioana, pe atunci o domniță cochetă, absolventă de liceu, cu ochi de un verde închis, nuanța aceea de brad tânăr, și cu un plan bine ticluit de a ajunge asistentă medicală, chicotea la o comedie românească alb-negru. Pe alte scaune, în apropiere, stăteau vreo trei juni din sat. Unul dintre ei – cel care hăhăia cel mai tare – a remarcat-o pe fata de 18 ani și a venit lângă ea. 

În următorul an se căsătoreau. Sunt 48 de ani de-atunci. 48 de ani de când Petru se simte stăpânul fetei ai cărei ochi i-a putut vedea abia după ce a ieșit din bezna sălii de cinema. Fetele îl mai întrebau, uneori, de ce-o bate. “Că e a mea”, răspundea, rânjind satisfăcut. 

„Nu știu de ce mi-a plăcut. De proastă. Auzisem că e de neam bun. Cică se trăgea dintr-o familie de chiaburi”, spune femeia de 67 de ani, după care mai înghite un Distonocalm. În fața ei, pe masă, stau împrăștiate câteva reviste cu integrame și Sudoku. La picioare, încolăcită maiestuos, una dintre cele trei pisici. 

Când își amintește de momentele intime, spune, cu rușine aproape, că nu știe ce înseamnă tandrețea. N-a simțit-o niciodată. „La el mereu a fost numai animalul, bestia. În pat, peste tot”, rostește răgușit. Petru n-a crezut niciodată că Elena, singura copilă cu ochii căprui, e fata lui. „O curvă am fost toată viața”. Ea, mama copiilor lui, femeia pe care a bătut-o cu pumnii, cu picioarele, cu o bilă de inox pe care o avea la chei de post de breloc, cu un lanț. 

Duminicile, zile de sărbătoare pentru alții, Ioana știa că orice ar găti, farfuriile cu mâncare aveau să zboare, ca niște veverițe turbate, pe jos sau pe geam. Mezinei, fata din Canada, taică-său i-a turnat odată, nitam-nisam, o farfurie cu ciorbă fierbinte în cap. Nimeni nu-și mai amintește de ce.

Alexandra a fost educată cu o tulpină de bambus lucioasă și netedă, lungă de jumătate de metru și cu diametrul de câțiva centimetri. „Mă bătea educativ, că rupeam o pagină, scriam o temă urât sau nu citeam destul de repede în limba rusă”, spune singura femeie cu părul blond din casă. O vreme, mai demult, a fost profesoară de limba engleză în satul părinților, iar azi lucrează în comunicare pentru o companie din industria energetică. Așa-zisele momente educative aveau loc, de obicei, seara. De două-trei ori pe an, covorul se umplea de sânge. 

Elena avea perioade în care se închidea în ea – cam așa cum se închide în carapacea lui Ugo, broscoiul țestos din curte – și nu vorbea cu nimeni. Unii profesori știau de ce. Când lua bătaie, nu se putea așeza pe scaun la școală, așa că zile în șir stătea la ore în picioare. Și pe tălpi avea vânătăi. Odată, își amintește, a dormit cu umărul dislocat pe podea, în sufragerie, timp de trei săptămâni, fără ca măcar să ia calmante. Se băgase, ca de atâtea ori, în cearta părinților. 

Dar durerea nu se sfârșea odată cu bătăile. Când stăteau în Constanța, la bloc, după ce o bătea pe Ioana de se auzea de la etajul 5 până la 10, Petru își punea soția și fetițele să se îmbrace și le scotea la plimbare uneori pe faleză, alteori până la complexul comercial și înapoi. Doar așa, de ochii lumii. Să se vadă că e totul în regulă. „Erau niște plimbări de coșmar, mergeam sughițând”, își amintește Alexandra. Tulburarea îi schimbă trăsăturile: buzele i se subțiază și pe față-i apar niște pete roșii, mici, de forma unor căpșuni. 

Fetele mai mici, Carmen și Elena, o luau înainte ținându-se de mână, mama cu Alexandra – în spatele lor, iar la capătul șirului, tropăia bărbatul. Zâmbitor, elegant, amabil cu amicii pe care îi întâlneau pe drum, cu privirea ascuțită, supraveghindu-și atent nevasta și copiii. În timpul acestor plimbări demonstrative, rămase etern, ca scrisul în piatră, în amintirile femeilor, ele nu aveau voie să vorbească, să li se audă tocurile, să se uite în vitrine sau să râdă zgomotos. „Eu o mai pișcam pe Carmen de mână, că eram mică și răutăcioasă, ea râdea și el țipa la noi”, spune cu regret Elena și pășește peste calea ferată. Pe drumul spre postul de poliție din comună, un soare turtit îi încrețește fruntea. 

În 1988, la mai bine de douăzeci de ani de la căsătorie, părinții s-au despărțit. Femeia voia să fugă împreună cu fetele în Suedia, la cumnata ei, sora lui Petru. El însă a aflat și a dat divorț. În perioada divorțului, când mai venea în vizită, Elena se ascundea în șifonier. Stătea acolo singură, pe întuneric, până nu-i mai auzea vocea și era sigură că taică-său a plecat. Liniștea din casă nu a durat mult. Curând, părinții s-au împăcat, au refăcut actele, iar când a aflat acest lucru, fata a vrut să fugă de acasă. 

Întrebată de ce s-a întors la el, Ioana răspunde sec: „de dobitoacă”. 

Curtea se umple, deodată, de-un zumzet cristalin. E de la chinezăriile acelea de bâzâie melodic la fiecare adiere de vânt. Cățelul legat la poartă, un Grivei roșcat, latră la fiecare străin care trece pe drum. Printre roșii și flori inundate de ploaie, Ugo, broscoiul țestos primit de la o vecină, molfăie leneș câteva felii de castravete. 

Le întreb pe cele trei femei, la un moment dat, dacă pot să înnoptez la ele. Alexandra înlemnește. În casa lor nu a mai pășit, de ani de zile, nimeni. Mama lor n-avea voie să cheme prieteni în vizită, fetele cu atât mai puțin. Despre poze nici nu poate fi vorba.

Elena spune că și azi are dificultăți de socializare și, cu excepția câtorva prieteni pe care și i-a făcut în Elveția, nu are pe nimeni. A plecat când avea 22 de ani, s-a măritat cu un elvețian și după 17 ani în care ajunsese la o depresie cumplită, s-a întors în țară. Știa ce-o așteaptă, dar a sperat că marea, mama și surorile o vor vindeca. Spera și că taică-său s-o mai fi îmblânzit la bătrânețe. 

Alexandra, la cei 47 de ani ai ei, nu a fost căsătorită niciodată. La primul ton ridicat sau privire strâmbă pe care le simte la un bărbat, își face bagajele și pleacă. „Pentru ce teroarea, bătaia de cap, abuzul? Decât să fii sclavul cuiva, mai bine singur. Uneori, până și locul de muncă mi se pare un lanț prea strâmt”, spune. E refractară la orice formă de control, la cel mai mic semn de autoritate. 

Când au scris cererea pentru ordinul de protecție, femeile au crezut că bărbatul care le-a asuprit toată viața va dispărea, pur și simplu. Că vor putea merge fără teamă pe ulițele localității, că-și vor bea cafeaua în liniște și, poate cel mai important, că vor scăpa de frică și de durere. Dar n-a fost așa.

DEZAMĂGIREA

Când le-a expirat ordinul, în septembrie 2013, puteau cere o prelungire. N-au făcut-o, dezamăgite de lunile în care au continuat să tremure cu actul în mână. Mai întâi de toate, a trebuit să-i convingă pe polițiști să facă ceva. Șeful Postului de Poliție din comună, agent-șef Marius Agachi, spune că n-a știut de sentința din februarie. „Nu am primit comunicarea, chiar dacă în hotărârea instanței se cere acest lucru”, zice el, deși legea spune limpede că deciziile instanței „se comunică de îndată structurilor Poliției Române în a căror rază teritorială se află locuința victimei și a agresorului”. Cum de n-a ajuns scrisoarea oficială, totuși, la postul de Poliție? Agachi nu știe. „E vina grefierului sau a Poștei”, presupune el. Ar trebui să se facă o bază de date națională cu ordinele de protecție, adaugă. Să aibă toată lumea acces la ea.

Și asta n-a fost tot. Până la urmă, decizia instanței a fost pusă în aplicare: în iulie, la cinci luni de la emiterea ordinului de protecție – deci doar cu o lună înainte ca acesta să expire – Petru a fost evacuat din casă. S-a mutat peste uliță, la niște vecini, deși prin ordin i se interzisese să stea la o distanță mai mică de 500 de metri. Când au sunat la poliția din comună ca să reclame încălcarea, polițiștii le-au zis femeilor să trimită o notificare oficială prin avocată. S-a făcut august până a fost evacuat și de acolo.

În ciuda actului de restricție, au trăit niște luni de coșmar. Petru a rămas obsedat de ele. Dimineața le urmărea pe fete în drum spre serviciu – mergea la trei metri în spatele lor, cam ca în zilele copilăriei, când le plimba demonstrativ, ca pe niște manechine de plastic, pe faleză. Când erau în casă, le supraveghea din taxiuri staționate lângă poartă. Noaptea, se așeza pe rambleul căii ferate, care trece fix prin spatele curții flancate de un gard de tablă cenușie, și se uita la ele cu un binoclu cu infraroșii.

Nu se ferea deloc, dimpotrivă: voia ca ele să știe că e acolo, așteptând ca cele șase luni să expire. Dacă-i spuneau că nu are voie să se apropie de ele, le răspundea că se află pe domeniul public. Se simțeau, în continuare, hărțuite, înșelate de legea care ar fi trebuit să le apere.

În iunie 2013, au făcut hârtie la Poliție pentru încălcarea ordinului de protecție. Răspunsul a venit abia în decembrie, iar instanța a hotărât „neînceperea a urmăririi penale sub aspectul săvârșirii infracțiunii de amenințare”. Alexandra s-a simțit prinsă într-un absurd joc al telefonului fără fir cu autoritățile: „eu reclam una, ei îmi spun alta”.

De cealaltă parte, șeful postului de Poliție susține că a făcut cercetări și că “s-a concluzionat că bărbatul nu a încălcat cu rea credință acest ordin”. Cum așa? “Situația e complicată”, spune agentul, iar femeile nu sunt singurele victime. Nici lui Petru, care plătește chirie, nu-i este bine, lasă să se înțeleagă Agachi.

Colac peste pupăză, bărbatul a făcut de curând, la cei 71 de ani ai săi, cerere pentru un permis de port-armă. Deși i-a fost declinată, demersul le-a îngrozit pe mamă și cele două fiice. Vecinii care le cunosc povestea le-au avertizat că bărbatul trâmbițează că-și va duce la final planul. Unii l-au auzit chiar spunând: „le omor și după aceea pot să mor și eu liniștit”.

Legea are destule disfuncționalități, spun victimele și ONG-urile: procese care durează o veșnicie, decizii contradictorii. Însă, dintre toate, cea care doare cel mai mult e lipsa sancțiunilor. Încălcarea ordinului de protecție de către agresor rămâne, cel mai adesea, nepedepsită. Legea spune că într-o astfel de situație agresorul face închisoare de la o lună până la un an. Până în prezent, există doar două condamnări – una la Hârșova (Constanța) și cealaltă în Dorohoi – pronunțate în iunie, respectiv august, 2014. Ambii agresori au primit închisoare cu suspendare.

E foarte dificil, spune comisarul șef Cornel Ciocoiu, șeful Direcției Ordine Publică din Inspectoratul General al Poliției Române (IGPR), să constați, ca polițist, încălcarea unui ordin de protecție. Scenariul cel mai frecvent e acela în care, când agresorul vine peste ea, victima sună la 112. “Dacă atunci când echipajul ajunge la fața locului agresorul a dispărut și nu există niciun alt martor care să susțină declarațiile victimei, atunci încălcarea nu poate fi constatată”, spune Ciocoiu Cornel.

Iar asta e ceea ce li s-a întâmplat femeilor din comuna constănțeană. „E o naivitate să crezi că te poate apăra cineva”, spune Alexandra. “Am ajuns batjocura bețivilor și a polițiștilor din sat”, cu reclamațiile rămase în aer și cu încălcările repetate ale ordinului de protecție neconstatate de niciun polițist. „Legea, așa cum e, nu servește la nimic, pentru că sistemul este handicapat. Nimeni nu are interesul de a constata că există ordinul de protecție, d-apoi să îl și aplice”, adaugă Alexandra cu jumătate de inimă.

Situații ca cea din Constanța apar – spun avocații, polițiștii, magistrații, cei din asociațiile de luptă împotriva violenței domestice – din cauza lipsei procedurilor de implementare.

Deadline-ul pentru întocmirea lor e 2014, conform “Strategiei naționale pentru prevenirea și combaterea fenomenului violenței domestice în familie”. Cine anume trebuie să le întocmească? Un grup de lucru format din experți înființat de Ministerul Muncii, Familiei și Protecție Sociale împreună cu Ministerul Afacerilor Interne.

Înainte ca cele două ministere să treacă la treabă, în martie 2014, Guvernul a emis Ordonanța de urgență 11/2014 prin care s-au modificat atribuțiile unor departamente și agenții și s-au înființat Departamentul pentru Egalitatea de Șanse între Femei și Bărbați și Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copiilor și Adopție.

Teoretic, cel puțin una din aceste structuri trebuia să se ocupe de domeniul violenței domestice, ceea ce însă nu s-a întâmplat, dacă ne luăm după atribuțiile enumerate în ordonanță. “Noi am semnalat problema și ni s-a promis că se va schimba la dezbaterea în Parlament. Au fost propuse modificări și urmărim îndeaproape procesul legislativ”, spune Mihaela Săsărman, președinte asociației Transcena. “Până în prezent, Ordonanța nu a fost modificată. Practic, în momentul de față, procedurile au rămas în responsabilitatea nimănui”.

În timpul ăsta, cei care implementează legislația acționează în zona de siguranță, atenți mai degrabă la atribuții, regulamente și proceduri și mai puțin la rațiunea pentru care ordinul de protecție a fost dat: aceea de a-i proteja pe cei lipsiți de apărare în fața abuzurilor și violențelor.

Speranța femeilor din județul Constanța a rămas în condamnarea lui Petru pentru dimineața aceea în care a intrat în bucătărie cu o rangă de oțel învelită într-o bucată de hârtie și o sacoșă Kaufland, i-a crăpat capul Ioanei și și-a strâns de gât una dintre fiice.

Pentru acel atac, Petru e sub urmărire penală, iar dosarul e instrumentat de un procuror criminalist de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța. Femeile așteaptă: când bătrâna Ioana s-a dus în audiență la procuror să întrebe de evoluția anchetei, acesta i-a zis că “dosărelul acela mai trebuie studiat”.

Până să se pronunțe instanța, bătrâna rămâne prizonieră în propria casă. De când s-a pensionat, iese o dată la două luni să-și cumpere medicamente, mereu însoțită. Singura dată când s-a dus singură până la magazin după țigări, a ascuns un spray cu piper în sutien. Atât porțile, cât și cele două uși de la casă sunt încuiate mereu. Mama trebăluiește prin bucătărie și curte, rezolvă integrame și ascultă B1 TV.

În urmă cu o lună, Alexandra a găsit-o vânătă de frică, tremurând din toate încheieturile, pe scaunul din curte. „Ce s-a întâmplat, mamă?”, a întrebat-o. „L-am auzit. E peste drum, la vecini. A tușit toată ziua”. Îi știu toate pe dinafară vocea, gesturile, mișcările, până și tusea.

Chipul nu i-l mai văd în fiecare zi, dar nu e nevoie. E gravat în mintea lor și în singura fotografie – un portret de grup de la nunta lui Carmen – care le-a rămas în albumul de familie. Petru are păr alb, sacou gri și cravată colorată. Pare un om blând.

URGENȚA

“Sunt ca un iepure speriat. Când merg pe stradă, mă uit mereu în toate părțile”. Ana, București, Iunie 2014. Foto: George Popescu 

Urgența e unul din atributele-cheie ale ordinului de protecție, dar principiul celerității nu se respectă. Cererile ar trebui să se judece în regim de urgență, în camera de consiliu, însă în realitate prevederea este frecvent ignorată. Un studiu publicat în 2013 de o rețea de nouă organizații active în domeniul violenței asupra femeii arată că doar 23% dintre cereri se țin acolo – restul de 77% se judecă în afara ei. „Nu există o practică unitară la nivelul instanțelor de judecată. Sunt judecători care dau termene mai rapide, unii care nu dau termene, dar procedura este tărăgănată aproape de fiecare dată”, spune Carmen Nemeș de la ANAIS.

Din toate cazurile pe care le-au instrumentat avocații de la ANAIS, doar două ordine au fost emise în intervalul de 24-48 de ore. Recordul de durată? Șase luni. Singura soluție pe care o are o femeie agresată în săptămânile – adesea lunile – în care așteaptă ordinul, este să se ascundă într-un adăpost. Însă nici adăposturile nu le pot găzdui o veșnicie. „Avem o anomalie, practic. Până i se eliberează ordinul, trebuie să plece din adăpost”, completează Nemeș.

Modificarea legii prin delimitarea clară a situațiilor urgențe de situațiile comune ar fi o soluție. „Să existe o procedură specială pentru cererile de acest tip. Victima cere ordin pentru că e într-o situație de pericol, din care trebuie scoasă urgent, nu peste cinci luni”, spune Nemeș. Acordarea unui ordin provizoriu, până la emiterea celui final, ar fi una dintre opțiuni.

DISPERAREA

La un sfert de oră de plimbare de clădirea Guvernului României, într-una dintre vilele din Piața Domenii, o altă femeie stă ferecată până la ultima ușă. Ana, spre deosebire de cele trei femei din comuna constănțeană, își dorește cu disperare un al doilea ordin de protecție. De șase luni îl așteaptă, deși legea zice că trebuie dat în 24-48 de ore. Nu probele lipsesc, nici pârghiile legislative, nici bunăvoința autorităților: pur și simplu atât durează călătoria unei cereri de la o judecătorie de sector la alta.

Ana mă întâmpină, încuie poarta, apoi ușa de la intrare, apoi pe cea de la sufrageria improvizată. Deși e situată pe una dintre cele mai cochete străduțe din zonă, casa e un dezastru. Pitită în dosul unei vițe de vie cu frunze obeze, care cumva o ferește de ochii trecătorilor, intrarea e păzită de două șiruri de găleți cu apă zoioasă, un bidon și niște ligheane de plastic cu mucegai. În unul din ele stă la înmuiat o pijama. Pe treapta superioară a scării, un săpun de rufe cafeniu și unul de mâini, galben, împart o săpunieră roșie. O a treia felioară de săpun, albastră, a ajuns pe scară.

„Aici îmi duc eu zilele. N-am apă, n-am gaz, curent, nimic. Am un lighean cu apă murdară și unul cu apă mai limpede, în care mă clătesc pe mâini”, îmi arată, cu brațul subțire și pielea uscată, Ana, o femeie de 59 de ani micuță și gârbovită. “Fac rezerve ca hârciogul, mă spăl pe dinți cu picătura”.  Țipă mai mult decât vorbește. Cuvintele-i scapă din gură ca un stol de păsări speriate.

Pereții casei cu două etaje sunt găuriți și mânjiți, mobila e roasă și zgârâiată, e plin peste tot de păianjeni, moloz, praf și gunoaie. Băile sunt cotropite de igrasie, din casă sunt scoase și vândute până și clanțele ușilor. „Parcă-i o casă de boschetari, nu-i așa? Aflați că aici au stat boschetari și curve. Cât am dormit eu, proprietara casei, prin adăposturi, fostul meu soț, nenorocitu’, și-a adus femei și amici care-au băut și au defecat drept în casa părinților mei”, spune Ana urcând la etaj, acolo unde stătea mama ei, o bătrână care arunca bilețele trecătorilor pe geam cu speranța că cineva va chema Poliția de fiecare dată când jos, la parterul casei, Ana ei era înjurată, trasă de păr, izbită de pereți ca un covor ros de molii pe care-l bați cu paleta.

Toate instalațiile casei au fost dislocate de soț și vândute la fier vechi din prima zi în care femeia și-a luat inima în dinți și, după nouă ani de căsnicie, în mai 2013, nu s-a mai întors acasă, ci a rămas să doarmă în parcuri, pe bănci și borduri, ronțăind covrigi și aciuindu-se în tramvaie de la un capăt de linie la altul. A ajuns, după 11 zile, în adăpostul Asociației ADRA, acolo unde a și început demersurile pentru primul ordin de protecție. După șase luni, s-a mutat într-un adăpost din sectorul 5.

De când s-a întors acasă, Ana a curățat și aranjat doar două dintre încăperile casei. Scoate la iveală o pereche de sacoșe pline cu dosare îngălbenite. Hârtiile acelea, în copie sau original, sunt toată averea ei. Timpul trece, hârtiile se înmulțesc, la fel și rugile ei purtătoare de numere de înregistrare. De peste un an umblă ca o nălucă prin instanțe, trimite scrisori, solicitări, reclamații. N-a primit până acum în schimb nimic care să-i alunge frica, dar speranța nu și-a pierdut-o.

 (click pe slideshow)

Nu era atât de slabă și de uscată pe vremuri. În tinerețe avea piele fină și făcea calcule complicate. Studiase economia și lucrase la Institutul Național de Cercetări Economice, primul institut al Academiei Române. Pe omul de care acum fuge l-a cunoscut acum zece ani – avea, atunci, 49 de ani și încă nu se măritase. Știe cu exactitate numărul zilelor după care s-au mutat împreună. 110.

„Pot să spun chiar că ne-am iubit, din nefericire”. I-a plăcut că era “șmecherit”, iar ea, o naivă, și-a dorit o familie. Asta, spune, i-a fost nenorocirea vieții. Primele bătăi le-a încasat după trei-patru luni de relație. La început mai rare, apoi s-au întețit până-n punctul în care bărbatul venea acasă cu alte femei și o punea pe nevastă să le gătească. După ce plecau “prostituatele”, o ciomăgea fie cu un picior de masă, fie cu coada toporului.

Într-o zi, băiatul bărbatului, provenit dintr-un concubinaj anterior, a bătut-o până i-a rupt chiloții. Amenințările cu moartea au venit după aceea cumva firesc.

A reușit să obțină primul ordin de protecție cât a stat în adăpost, cu ajutorul avocaților ANAIS. I-a luat patru luni și jumătate, iar bărbatul a fost evacuat după două săptămâni de la pronunțare. Când a intrat în casă și a văzut debandada și distrugerea, s-a întors în adăpostul sectorului 5, unde a stat încă șapte luni.

„Din februarie [2014] am început să mă pregătesc pentru un al doilea ordin. Dar atâta s-a tergiversat!”, spune Ana. „Mi-au zis că ba nu sunt poceduri, ba că nu s-a prezentat el când a fost citat, apoi s-a mai dat un termen și în sfârșit, după al treilea, primesc și eu o scrisoare acasă cum că parcă nu acela ar fi sectorul unde trebuia să se rezolve acest proces, chipurile de urgență”. Respiră sacadat, așa cum respiră toți oamenii care povestesc, exasperați, întâmplări în care cel mai fundamental dintre drepturi, acela de a trăi liniștit în casa ta, devine irelevant printre bâlbâielile legii, rigorile birocratice și indiferența celor din jur.

Ultima dată când s-a interesat, dosarul ei încă nu ajunsesese la Judecătoria sectorului 1 – poate că totuși până la sfârșitul anului va ajunge, dă Ana un termen. Sunt câțiva kilometri buni de parcurs.

De ce e nevoie de plimbarea asta între sectoare? Juriștii de la ANAIS spun că atunci când a depus cererea, Ana locuia în adăpost la sectorul 5, iar dosarul a fost întocmit la judecătoria corespunzătoare. Domiciliul ei oficial, însă, e în sectorul 1, așa că instanța a invocat excepția necompetenței teritoriale și a trimis dosarul la Judecătoria sectorului 1. „Ciudat e faptul că aceeași instanță a mai acceptat cazuri de-ale noastre cu femei care stăteau în adăposturi și aveau domiciliile în altă parte. Tocmai de aceea am mers acolo, pentru că știam din experiențele anteriore că se poate”, spune Mihaela Mangu, președinte ANAIS. Și, deși ar putea face o cerere pentru urgentarea judecății, aceasta ar fi declinată pentru că bărbatul nu a atacat-o în perioada scursă de la emiterea primului ordin și femeia nu are un al doilea certificat medico-legal. „Trebuie să arăți motivul urgentării, iar instanța, în cazul ei, ar putea considera că nu există. Așadar, așteptăm”, spune Mangu.

Ana așteaptă. Își trăiește viața de iepure speriat. Noaptea adoarme greu. I se năzărește că aude în curte voci de bărbați. Pe stradă se uită în toate părțile, iar odată, l-a zărit în depărtare când venea spre casă cu șase bidoane cu apă pe care le cară, când nu e alungată de paznici, din Piața Domenii. A luat-o la fugă cu tot cu bidoane.

RECUNOȘTINȚA

Alinare și încredere a adus ordinul de protecție tocmai unde te-ai aștepta mai puțin: într-o fundătură de la marginea Bucureștiului, mahala cu case încropite din resturi de tablă, cărămizi și lemn ros de șobolani. I se spune “India”. Acolo, în India de la marginea orașului, locuiește Vica Gheorghe, o femeie de etnie romă cu cinci copii și un ditamai bărbatul care-o bate și, când n-o bate, pierde banii pe la jocuri de noroc. „Cum să vă spun? Eu sunt mulțumită de ordin”, spune Vica. “Restricția asta și-a făcut meseria, e de nota 10. Mai am probleme cu Poliția, dar ar fi bine ca toate mamele să facă asta, e cea mai bună decizie pentru ele”, adaugă însuflețită.

Nu i-a luat mai mult de-o lună să obțină ordinul. E unul din cazurile fericite – ca ea ar putea fi și cele peste 3.500 de victime care au depus cereri de ordin de protecție dacă ar fi respectate toate prevederile legii și victimele s-ar simți cu-adevărat protejate.

Totuși, șeful Direcției Ordine Publică din IGPR, comisar-șef Cornel Ciocoiu, este optimist. El spune că numărul de fapte de violență domestică înregistrate în primele șapte luni ale lui 2014 s-a înjumătățit în comparație cu aceeași perioadă a anului trecut. Comisarul apreciază că scăderea se datorează ordinului de protecție, deși nu există date oficiale care să demonstreze o legătură directă.

Vica e bucuroasă că a făcut pasul ăsta. Are cinci copii – fata cea mai mare are 23 de ani, cea mică abia câteva luni – tenul măsliniu, pătat, și părul blond, cu rădăcini închise. Fetițele mai mici roiesc în jurul ei ca niște musculițe. În camera cu sobă, covor pe perete, ușă lăcuită și fără geamuri, școlărițele se uită la ea cu ochi mari. Reacționează când aud „sânge”, „bătaie”, „cuțit”, „curvă” sau „nenorocito”. Bâțâie din picioare și examinează cu atenție sângele uscat de pe tricoul pe care-l purta Vica atunci când tatăl lor i-a înfipt cuțitul deasupra sânului stâng.

Se întâmpla pe 20 ianuarie 2014. După o viață întreagă în care bărbatul ei a bătut-o, a strâns-o de gât cu firul de la veioză, a furat banii din scutecele copiilor, a tăiat-o și a încuiat-o în cameră înfășurată în niște pături, Vica a hotărât să-l lase – iar el a hotărât s-o omoare. „M-a înțepat cu cuțitul și am simțit ca o suliță, așa. Curgea ceva cald pe mine, dar n-am dat importanță”, își amintește. Noroc de geaca de iarnă lungă, roșie, și de puloverele de dedesubt, că oricât de tare a țipat, nu a ieșit niciun vecin s-o salveze. Era însărcinată, atunci, în luna a treia.

În spatele ușii fără geamuri tușește înfundat mama Vicăi, o bătrână pișpirică care adună cu căruciorul bidoane de pe străzi. Și-a adăpostit mereu fata bătută și a încurajat-o când a luat hotărârea să divorțeze, chiar dacă ea i-a dat-o bărbatului când era în clasa a VIII-a și avea 15 ani și jumătate. Chiar dacă toți vecinii i-au spus că se alintă, că exagerează, că așa-s toți bărbații, că ar trebui să tacă și să ierte.

Prin bluza albă, puțin transparentă, Vicăi i se vede buletinul ascuns între sâni. Face curățenie în blocuri, uneori și în apartamente, și e unul dintre cetățenii aceia rari care vorbește frumos de interacțiunile cu funcționarii publici. Își amintește cum a aflat de protecție. S-a dus într-o zi la Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție. “Le-am zis ca am auzit că s-a dat niște legi în privința mamelor cu violența în familie”, spune. După care a făcut “o cerere la doamna directoare, «vă rog frumos să mă credeți, sunt o mamă disperată»”, după care i-a povestit cum s-au petrecut lucrurile. Vorbește rar, cu pauze lungi între cuvinte. “Am lăsat numărul de telefon și a treia zi m-a și sunat”.

A luat-o pe maică-sa cu ea și s-a dus. „O mână de ajutor cum am primit la camera 21 de acolo, la Direcție, n-am primit în viața mea”, spune. De-acolo, de la camera 21, au îndrumat-o spre avocații de la ANAIS și într-o lună a obținut și ordinul, prin care bărbatul a fost evacuat din casă și i s-a interzis să se apropie de femeie și de copii la mai puțin de 300 de metri.

Știe la nivel de detaliu ce-a hotărât instanța: când a avut sentința în mână, s-a înființat, cu burta la gură, la secția ei și le-a zis polițiștilor: «eu nu sunt chiar o femeie cultă și trecută prin legile astea – vreau să știu de la A la Z cum e cu restricția mea»”. Iar polițiștii, suprinși de apariția ei, i-au explicat.

Bineînțeles că bărbatul ei a încălcat ordinul în repetate rânduri, spune Vica, inclusiv în ziua în care ne-am întâlnit pentru interviu. De fiecare dată când se întâmplă asta, ea sună imediat la Poliție, de i-a spus unul dintre polițiști că a înnebunit toată secția cu ordinul ei de protecție. „Păi, sunt disperată”, se justifică ea. “Să aștept să mă omoare? De câte ori am ieșit afară să arunc gălețile cu lături în câmp și, când mă întorceam, el mă lua pe la spate și mă strângea de burtă de ziceam de mor…”.

Când a născut a zis că-i un miracol. „La câți pumni am primit în burtă, nu mai credeam că e posibil”, spune Vica. I-a pus fetiței numele Mihaela, în amintirea președintei ANAIS. Zice că a fost “ca un înger” pentru ea. Știe bine că ordinul e pe punctul de a expira, dar n-o să se lase așa ușor: va cere altul, plus că a deschis și divorț.

Scoate dintr-o sacoșă roșie o bluză albă, cu un tigru, și un tricou în dungi. Ambele au pete mari de sânge uscat, maroniu. Sunt probele din ziua în care bărbatul a băgat cuțitul în ea pe stradă. Le păstrează cu sfințenie. Una dintre fetițe, cu agrafe cu flori de plastic în păr și piciorușe subțiri, ca două chibrituri, băgate într-o pereche de șlapi imenși, se uită cu ochi mari și gura deschisă.

“Să stai cu frică, așa, nu se poate”, spune Vica. Asta e bătălia ei, de asta-și spune povestea. Nu se poate să stai așa, așteptând palma peste ochi, loviturile în burtă, cuțitul în piept. “Nu se poate”. O spune pentru ea, pentru fetele ei, pentru lumea întreagă.

***

Reporter: Lina Vdovîi
Fotograf: George Popescu
Ilustrator: Giorge Roman

*Pentru siguranța victimelor, unele nume din reportaj au fost modificate.

Acest material a fost realizat în cadrul proiectului Bursele Superscrieri/Avon, pe tema violența domestică, sub egida Premiilor Superscrieri, non-ficțiuni care schimbă lumea. Competiția anuală Premiile Superscrieri este o inițiativa a Fundației Friends For Friends, care promovează jurnalismul narativ și scrierea creativă în România.