Discuții despre corupție

Publicăm integral interviurile care au stat la baza reportajului “Împăratul din Năvodari“:

Interviu cu Dan Diaconescu
București, 5 iulie 2013

Reporter: Ați intrat în politică imediat după arestare. A fost o hotărâre luată pe moment?

Dan Diaconescu: Lucrurile au fost în felul următor: în 2007, la alegerile prezidențiale [parlamentare] de atunci, eu am avut multe oferte de a candida. 2007 era momentul în care OTV era în glorie maximă – dispăruse Elodia în 2007, în august-septembrie -, alegerile erau în decembrie. Și foarte mulți oameni foarte importanți m-au rugat să nu candidez. Dar, repet, eu nu aveam intenția de a candida. Și atunci mi-am dat seama – mă rog, citisem despre Oprah din America, singura persoană care, dacă ar candida la președinția Americii, ar fi sigur câștigătoare, citisem despre trecutul lui Larry King, care avusese foarte multe oferte în acest sens… În fine. Dar nicidecum nu mă pasiona subiectul. De altfel, OTV nici nu făcea vreun fel de politică în acele vremuri. Eu am făcut politică în emisiunile mele la începutul carierei, în 1995, în 2000, până prin 2002 când am fost și închiși pe același motiv. Apoi prin 2004 m-am învățat minte și până la intrarea mea în politică n-am mai făcut deloc politică.

Așa, dar după aceste alegeri prezidențiale, a trecut vremea. Noi am fost și acuzați că la acele alegeri prezidențiale l-am susținut pe Traian Băsescu, lucru profund neadevărat, pentru că Mircea Geoană nu a vrut să vină la OTV. El a spus, într-un interviu dat atunci, cu câteva zile înainte de alegeri, la BBC, că el nu poate să stea pe scaunul pe care stătuse cu o seară înainte Ogică. Și eu cred, și astăzi sunt ferm convins că dacă Geoană venea la OTV, astăzi era președinte. A fost hotărâtoare… Traian Băsescu a profitat, a văzut ce s-a întâmplat după prima sa apariție, apoi a mai apărut de două ori până la alegeri, și probabil cele trei apariții au fost convingătoare.

Dar spuneam că după aceste alegeri, când se vorbea mult despre intervenția OTV-ului în politică pentru câteva zile, colegul meu Tudor Barbu, fostul meu coleg, a inițiat un proiect privind cei 20.000 de euro, acordați de legea Cojocaru. Era un proiect legislativ așa mai degrabă social-economic decât politic, pe care o televiziune îl promova. Și foarte repede chiar și pentru mine am strâns un milion de semnături și am hotărât ca milionul de semnături să-l ducem la Cotroceni, într-un exemplar, și încă un exemplar la Parlamentul României, pentru a se promova un proiect de lege, cum se spune, cum prevede legea românească în acest sens. Imediat după ce-am depus aceste semnături, la 2-3 săptămâni, eu am fost arestat. Sigur, poate să fie o coincidență sau poate nu. Eu am crezut că nu-i o coincidență. Și atunci când am ieșit în celulă, eram cu încă patru pușcăriași, colegi de-ai mei, și atunci stând cam 100 de ore, am pus țara la cale, cum se zice, am întors problema pe toate părțile. Cum să fiu arestat pe baza unui demers făcut în 2005? Acum eram în 2010, ce vă povestesc. Un denunțător care a fost chemat la parchet și care nu și-a mai susținut declarația acum, în 2010, care a și murit între timp: Petre Paul Țârdea. Mă rog, toate lucrurile astea ne-au tulburat, m-au tulburat și atunci am hotărât: Ce-ar fi să fac eu ce n-am făcut în 2007, să candidez la președinție? Pentru a candida, desigur, îți trebuie un partid politic cât mai bun, cât mai bine organizat. Și așa, când am ieșit din pușcărie am zis: “Eu voi face un partid”. Mulți au râs, alții au zis că n-am nicio șansă, alții au zis c-o să meargă și până la urmă am reușit să facem partidul. Ne-am chinuit vreo doi ani să-l legalizăm. La începutul anului 2012, în ianuarie, a fost legalizat, și pe urmă, desigur, nimeni nu ne dădea vreo șansă că vom lua ceva procente la alegerile locale. Sunt alegeri complicate alegerile locale în România, de regulă se cumpără [voturi].

R.: E nevoie de filiale foarte puternice…

D.D.: Da. Din ianuarie până în iunie, alegerile au fost pe 10 iunie. Și cu toate astea am luat 10%, un scor incredibil, dar adevărat pentru alegerile locale, repet. De regulă, un partid e bine să nu pornească, să fie primele alegeri cele locale, mai ales un partid de lider, cum e partidul nostru. Dar lucrurile astea s-au întâmplat, fără ca eu să candidez la acele alegeri locale. Au candidat, desigur, vreo 3000 și ceva de oameni în numele meu la primărie. Am câștigat foarte bine. Apoi au venit alegerile parlamentare, unde de asemenea nu ni se dădea nicio șansă, că nici nu vom face pragul, că… Așa mai departe. Alegerile fiind pe colegii, unde de asemenea lucrurile sunt discutabile, se pot cumpăra multe voturi de către adversarii noștri politici. Și acolo am luat iată 14% la deputați, 15% la Senat, și am făcut un scor foarte bun. Sigur, văzând trendul ăsta, și recunoscând și eu că totul a fost construit în jurul OTV-ului, inclusiv toată cariera mea, tot succesul meu e în jurul televiziunii, mă rog. Întâi Supernova, apoi Tele 7, apoi OTV. Și apoi, tot succesul politic probabil cred că e în jurul televiziunii. De altfel, și USL a câștigat aceste alegeri cu o singură televiziune, cu Antena 3. Și e interesant să vedeți că diferența dintre 70% ai USL-ului și 15% ai noștri e exact diferența între audiențele Antenei 3 și ale OTV-ului. Are o audiență foarte mare Antena 3. În fine, și văzând adversarii noștri politici că totul este în jurul televiziunii, au hotărât s-o închidă. Ei având și majoritatea în Consiliul care a închis. Culmea, la noi în România avem o poliție politică deasupra televiziunii. Într-un Consiliu în care USL avea 7 membri din 11, s-a și votat cu majoritate închiderea noastră și de aici, desigur, declinul nostru evident. Fiindcă este o dezamăgire continuă, o trădare permanentă, mă rog, se acționează în fel și chip. Dar, și dacă revenim, avem o mare mare șansă. Spuneam, alegerile europarlamentare se vor juca altfel, pentru că e un vot pe liste, e vorba de o prezență foarte mică, în care noi s-ar putea să fim favoriți din acest motiv. Să nu uitați că la aceste alegeri europarlamentare, PSD și PNL candidează separat. La aceste alegeri ultime la care noi am luat 14%, am fost singurul partid care n-am candidat în vreo alianță. Atât PDL, cât și PNL, PSD, PC, au făcut alianțe diverse. Iar apoi vin alegerile prezidențiale, unde e greu de crezut că eu aș putea pierde locul 2, adică locul finalei. Pentru locul 2 mă voi lupta cu candidatul PDL și cu candidatul UDMR și cu candidatul PRM și, mă rog, al Forței Civice. E greu să pierd locul 2. Sigur, asta cu o singură condiție: să avem o finală, adică candidatul USL să nu treacă de 50%. Dar în cazul în care candidatul USL va coborî sub 50%, sau în cazul în care USL se va fărâmița, cum de asemenea e probabil, atunci desigur voi fi locul 2 și voi juca finala fie cu candidatul USL, fie cu candidatul PSD-ului. Sigur, e o șansă, rămâne să vedem la vremea respectivă ce se va întâmpla.

R.: Spuneați mai devreme că scorul PPDD la alegeri a fost surprinzător. Privind în urmă, cât a contat momentul arestării dumneavoastră în ascensiunea acestui partid?

D.D.: În primul rând, partidul n-ar fi existat fără arestarea mea. Nu doar că a contat [arestarea]: a reprezentat totul. Regret acum că decizia n-a fost în 2007, poate că pe acel culoar pe care Geoană și Băsescu erau aproape bară la bară, poate că aș fi avut o șansă mai mare decât în 2014. Dar repet, în 2007 audiența OTV-ului era peste audiența Antenei 3 și peste audiența B1, ca să dau niște exemple de posturi care au un public cât de cât orientat politic. Dar acum, normal că acea maximă nedreptate care eu consider că mi s-a făcut sper să se întoarcă împotriva sistemului și să mă ducă într-o poziție foarte bună, fiindcă greul noi l-am depășit: înființarea unui partid, extrem de complicată. Noi n-am primit niciun ajutor de la statul român, spre deosebire de concurenții noștri politici care au subvenție de 20 de ani, care au sedii, mii de sedii primite moca de la statul român, de la poporul român până la urmă. Noi avem 2000 de sedii la care plătim chirie. Sedii luate prin mica publicitate. Efortul făcut de colegii mei din partid a fost de zeci de milioane de euro. Fiecare a contribuit cu o mie, două, trei de euro, cât a putut. Noi am rugat fiecare membru al nostru să nu piardă mai mult de o treime din averea sa. În cazul meu, eu am cheltuit mai mult de o treime, am încălcat acest principiu. Dar suntem un grup puternic, de 100-200 de mii de mici sau mijlocii întreprinzători, care susținem un partid pentru prima oară occidental, un partid construit – cel puțin – ca la carte, pe un model corporatist, în care totul este descentralizat. În care șefii de filiale județene au o putere absolută. Și sigur că, la rândul lor, fiecare șef de organizație comunală are o putere absolută. Sigur că se mai întâmplă și probleme și deficiențe, dar…

R.: Da. Ați avut plecări. O parte dintre cei care au plecat s-au întors.

D.D.: Da, da, sunt. A venit acum Valer Marian de la PSD, mă rog…

R.: Ați adus în partid oameni cu probleme.

D.D.: Pentru mine e important ca partidul ăsta să ajungă la putere. Dacă va ajunge la putere, vom promova un guvern cu zece oameni care n-au făcut politică în viața lor. Oameni integri, cu Oxford, cu Cambridge, cu Harvard, care să salveze țara asta de la sărăcie. Eu văd o țară condusă de oameni care au condus multinaționale până acum, sau chiar de CEO-iști de la McDonalds, Coca-Cola, aduși de afară pe salarii foarte mari și care să rezolve această țară așa cum au rezolvat companiile lor.

R.: Cum vedeți lupta împotriva corupției în România? Au fost foarte multe dosare.

D.D.: Ce se întâmplă acum? Mă rog… Noi vedem altfel aceste lucruri. Eu cred că în România au furat mulți oameni, dar pe noi ne interesează cei care au furat de la stat, în primul rând, și cei care au guvernat, care au avut puterea. Eu am făcut o listă de 600 și ceva de persoane care au avut puterea totală în România: e vorba de prim-miniștri, miniștri, secretari de stat și de multe ori câțiva președinți de consilii județene sau prefecți. Eu cred că activitatea procurorilor ar trebui să se rezume la aceste 600 și ceva, 700 de persoane. Nu cred că toți sunt vinovați, dar aici s-a furat, ei au furat banii. Trebuie văzute conturile lor din străinătate și cred că acolo vom găsi ceva la 100 de miliarde de euro, fiindcă cam atât lipsește României de 23 de ani și ceva încoace. Eram o țară fără datorii, acum avem datorii de zeci de miliarde de euro și de asemenea țara are pagube de zeci de miliarde de euro. (…) Cred că acolo ar trebui să se îndrepte acțiunile, nu către oamenii care fură o găină sau nu știu ce fraudă fac la Bacalaureat.

R.: Cum se explică faptul că oamenii ies în stradă pentru a-și apăra primarii arestați?

D.D.: Românii au o atitudine ciudată față de primarii lor. În opinia mea, cancerul societății românești nu-l reprezintă doar migrația parlamentară, cât și primarii români. Vedeți, primarii români vedeți că sunt aproape pe viață primari. Eu aș fi limitat mandatele primarilor la două, așa cum se întâmplă în America și în alte țări emergente. Primarii din România au început să-și cumpere voturile, să le consolideze, au câteva mii de fini într-o localitate, e greu să-i mai schimbi. Românii nu știu cât costă un sens giratoriu sau o bordură. Primarii pun niște sensuri giratorii și niște borduri și fură cam 80% din banul public. Oricum, primarii se duc tot timpul către partidul care se află la guvernare. În fine, e o nenorocire, o cangrenă generală. Și eu aș propune ca primarii să fie numiți de către guvernul care câștigă alegerile, pe perioada în care e acel guvern în funcție, pe modelul prefecților. Deci nu are rost această minciună permanentă, cu primarul care de fapt este un înger, dar haideți să-l lăsăm să fure. Mi se pare o mare nenorocire pe care țara asta o are. (…) [Românii] au început să-i felicite pe cei corupți. Oamenii au spus: “Bravo lor! Dacă au furat 23 de ani și nu i-a prins nimeni, ce păcat că n-am furat și noi”. S-a alterat aproape totul în România, dar nu-i timpul trecut. Eu zic că odată la 24 de ani în România se va întâmpla ceva: și în 1965, și în 1989. În 2014 ar fi 24 de ani, perioada de glorie a ciocoilor și să spunem că în 2014 se va întâmpla ceva.

Interviu cu Daniel Morar
București, 4 octombrie 2013

Reporter: În ultimii ani, numărul condamnărilor obținute de DNA a crescut foarte mult. Privind acum din afara instituției, ține instituția ritmul și în 2013?

Daniel Morar: Asta rămâne de văzut. Ce pot să vă spun e că DNA-ul are acum o capacitate foarte mare, dacă ne gândim la parametrii logistici, dacă ne gândim la dotările pe care le are instituția și dacă ne gândim la oamenii care lucrează în cadrul instituției. DNA-ul e acum o instituție matură, o instituție capabilă să rezolve dosare de mare corupție. Pentru că, după o perioadă destul de îndelungată în care activitatea DNA-ului era focusată pe trimiteri în judecată, pe efectuarea de anchete, ați văzut că în ultimii ani activitatea DNA-ului s-a mutat înspre susținerea dosarelor în instanță. E un lucru absolut firesc.

Există multe soluții de condamnare în dosarele importante, care privesc persoane cu înalte funcții în statul român. Pornind de la faptul că e o instituție care a performat, ar trebui să țină ritmul. Nu vreau să spun mai mult. O jumătate de an de când avem o nouă conducere la DNA nu e o perioadă suficientă pentru a face o evaluare.

R.: Sunt multe cazuri care vin din urmă, practic.

D.M.: Majoritatea cazurilor grele care acum s-ar duce acum în instanță sunt cazuri care vin din urmă. Trebuie să ne gândim că un caz de o complexitate oarecare – vorbim de medie și de mare corupție – are nevoie de cel puțin un an de zile pentru analiză, pentru instrumentare. Nu vorbim despre cazurile flagrante, în care lucrurile merg mai repede.

Prin urmare, e prea devreme să spunem dacă DNA-ul ține ritmul, cert este că DNA-ul trebuie să țină ritmul. Și spun asta din mai multe motive: nu s-a schimbat nimic în legile care reglementează organizarea și funcționarea acestei instituții; nu s-a schimbat nimic în ceea ce înseamnă statutul procurorilor și a celorlalți de acolo: ofițeri de poliție judiciară și specialiști care sprijină procurorul în munca lui; nu s-a schimbat nimic în ceea ce privește salarizarea magistraților procurori de acolo; nu s-a schimbat nimic în ceea ce înseamnă garanțiile de independență, dacă vorbim din punctul de vedere al legii. Deci ei trebuie să-și continue activitatea în aceiași parametri. Ce pare că s-a schimbat e o accentuare a presiunii politice, și spun asta ca un om care vede acum din afară lucrurile. Vedeți și dumneavoastră tot mai multe luări de poziții cu privire la activitatea procurorilor, și unele dintre ele pot fi catalogate chiar ca imixtiuni în actul de justiție.

R.: Care sunt condițiile minime ca o asemenea instituție să funcționeze?

D.M.: Le putem clasifica simplu. O condiție e legată de modul de organizare al unei asemenea instituții din punctul de vedere al legii: competențe, atribuții. Apoi, cum dotezi logistic o asemenea instituție. Și a treia condiție ține de oameni. Ca să ai o asemenea instituție performantă, trebuie să-i faci o lege bună, în care oamenii să aibă garanțiile date de lege că pot să-și exercite munca liber și că nimeni nu poate să-i schimbe doar pentru faptul că și-au făcut munca corect. Și că [procurorii] pot fi schimbați doar în anumite cazuri, pentru abateri disciplinare sau în situația în care se ajunge la inculparea lor. Altminteri, e necesară o lege care să le asigure independența absolută raportată la cazul lor și raportată la orice altă persoană: că e ministrul justiției, că sunt oameni politici, că sunt oameni de afaceri, că sunt prieteni. Asta are DNA-ul acum.

Apoi, dacă ne referim la al doilea aspect, la logistică: e o instituție de acțiune și are nevoie de bugetul necesar desfășurării activității. În DNA lucrează aproximativ 120 de procurori, dintr-o schemă de 145, dar în total lucrează peste 500 de oameni. Bugetul în toți acești ani a fost undeva la 15-16 milioane de euro. Sigur că majoritatea banilor din acest buget s-au dus pe cheltuieli cu salariile. Au o salarizare bună, au condiții bune de lucru, au tot ce înseamnă autoturisme, până la aparatura necesară efectuării interceptărilor, că tot se vorbește mult de chestia asta. Iarăși, DNA-ul poate fi o instituție model din acest punct de vedere. În toți acești ani, în mare, Guvernul României nu a afectat într-o asemenea măsură bugetul DNA-ului încât să îngreuneze funcționarea lui.

A treia condiție ca instituția să funcționeze sunt oamenii, calitatea acestora. Mi s-a tot pus o întrebare: “Ce contează mai mult: instituția, oamenii? La urma urmei, trebuie să ne cramponăm de anumite figuri, de anumite persoane sau e suficient să avem o lege bună, un cadru legislativ perfect sau aproape perfect și în care niciun om n-are voie să dea greș?” Sigur că toată lumea ar vrea să spună că cel mai mult contează să avem o lege bună, să avem o instituție puternică și atunci nu mai contează oamenii, pentru că toți vor face același lucru. Vorbim despre o chestie dezirabilă. Dar știm că până la urmă lucrurile nu stau așa, pentru că o instituție care are același buget, aceeași organizare, aceeași lege funcționează diferit în funcție de oamenii care o populează, care o conduc. Nu mai sunt acolo, pot să vorbesc detașat în această chestiune: s-a văzut diferența dintre Parchetul Național Anticorupție, care a funcționat din 2002 până în 2005, și Direcția Națională Anticorupție, care funcționează din 2005 până la zi. În mare, a fost aceeași lege, același buget, au fost aceleași condiții, și totuși performanțele sunt atât de diferite. Și atunci răspunsul este: Da, contează să ai o instituție bună, să ai o instituție cu bugetul aferent, să fie organizată. Dar dacă nu ai oamenii necesari – nu alegi, nu nominalizezi, nu susții oamenii buni acolo – e inutil.

R.: Presupun că cel mai greu e în teritoriu să găsești oameni dispuși să facă munca asta.

D.M.: Nu în teritoriu e cea mai grea muncă de recrutare a lor, și dovadă este faptul că aproape la toate cele 15 servicii teritoriale schemele sunt completate. Mai greu este să convingi oamenii să vină la structurile centrale. Aici sunt cele mai mari dosare. Sunt și în teritoriu. În teritoriu vin oamenii, dar acolo pe unele servicii, pe unele structuri teritoriale se observă o reticență teribilă a procurorilor DNA de a instrumenta dosare chiar de mare corupție pe zona aia. Adică dosare cu un potentat local, cu un președinte de Consiliu Județean, cu un primar. În partea cealaltă vedem servicii teritoriale care au obținut arestarea și condamnarea unor asemenea persoane. Vedem cazurile de la Cluj, de la Pitești, din multe locuri… Deci e o chestiune de atitudine. Pentru că instituția nu are doar dosare foarte vizibile, are și alte dosare, [unii procurori] lucrează dosare doar de un anumit nivel și nu depășesc o anumită limită. Vorbesc de o parte din serviciile teritoriale, cele mai inactive: nu depășesc limita dintre corupția medie și corupția mare.

R.: Vorbeam cu domnul Nistor Călin despre experiența dumnealui de la Pitești, despre faptul că se întâlnea cu oamenii pe care-i ancheta pe stradă, într-un magazin. Probabil că acela e momentul cel mai greu pentru un procuror, se învârte într-o lume destul de mică.

D.M.: Da, e adevărat, însă chestiunea asta ți-o asumi când vrei să devii procuror anticorupție. Și când nu ești procuror anticorupție îți asumi lucrul ăsta, pentru că exceptând Bucureștiul, care e un oraș mare după toate standardele, toate celelalte orașe ale țării sunt orașe relativ mici. Adică orașe care pornesc de la 300.000 de locuitori în jos. Oricât ar fi de mari, în orașe precum Iași, Galați sau Cluj, tot te întâlnești cu oameni pe care i-ai anchetat. Te întâlnești în magazin, te întâlnești pe stradă, dar asta nu trebuie să-ți influențeze munca. Problema trebuie să fie a lor și nu a ta ca magistrat care-și face datoria.

R.: Credeți că ar mai fi fost posibilă crearea unei instituții ca DNA după un moment precum cel al integrării europene?

D.M.: În acest moment, dacă-i întrebi pe oamenii politici dacă-și mai doresc o asemenea instituție, știind ce știu acum, categoric ar spune nu. Asta este impresia mea. Dar Parchetul Național Anticorupție a fost constituit în 2002. Era perioada pre-aderare, statul român a recunoscut că are o problemă cu corupția, prin urmare a trebuit să ia măsuri în domeniul anticorupției, și s-a ajuns la acest Parchet. Dar ați văzut că atâta vreme cât n-au fost oameni potriviți acolo, n-au fost presiuni pe rezultate din partea opiniei publice, din partea ONG-urilor, din partea presei, din partea Comisiei Europene, rezultatele nu au existat. Adică s-au limitat la a ancheta dosare mici.

Însă istoria e uneori dreaptă: a venit anul 2005, s-au schimbat oamenii, și politicienii și-au dat seama că e o instituție total scăpată de sub controlul lor. Din punctul lor de vedere e rău, din punctul de vedere al nostru și al unei țări sănătoase, e bine. Când vorbesc de politicieni, vorbesc evident de o parte din politicieni, că nu generalizăm.

R.: Vorbeați despre Comisia Europeană. Cât contează rapoartele MCV pentru susținerea instituției?

D.M.: Vorbim de cazul nostru: contează enorm. După ce-au început să apară primele rezultate – și ne referim la inculpări și trimiteri în judecată, nu erau încă soluții definitive atunci, în 2006 – a fost și prima tentativă [de a slăbi instituția]. După ce DNA a trimis în judecată primul parlamentar, a fost acea tentativă de modificare a competențelor instituției, în sensul că DNA-ul nu mai are competența de a cerceta parlamentari. Era indirect: retransformai din DNA în Parchet Național Anticorupție. Iar conform unei decizii a Curții Constituționale, Parchetul Național Anticorupție nu putea să cerceteze parlamentari, pentru că ei erau dați prin Constituție Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Iar clasa politică de la acea dată, martie 2006, a spus: “Nu aprobăm ordonanța prin care s-a transformat PNA în DNA”. Pentru că tocmai de aceea s-a transformat PNA-ul în DNA: pentru ca DNA-ul să aibă, ca urmare a deciziei Curții Constituționale, competența de a cerceta parlamentari. Și surpriza a fost ca în martie, când a ajuns în Parlament, să spună parlamentarii că se respinge ordonanța. Ce însemna? Că nu mai ești Direcție, ești Parchet, adică e mai bine, Morar nu mai e procuror șef, a devenit procuror general al PNA. Toate bune și frumoase, doar că n-aveai competența să cercetezi parlamentari. Și atunci, acest lucru s-a întâmplat în plină misiune de monitorizare a experților. Experți care tocmai asta spuneau: e nevoie de o instituție autonomă, dar care să aibă competența să instrumenteze cazuri de mare corupție. Că altfel degeaba o faci autonomă. Ceea ce s-a scris în raportul de monitorizare, discuțiile pe care le-au avut experții cu oficialii români au fost în sensul că acea ordonanță de urgență trebuie aprobată: PNA-ul trebuie să devină DNA, și DNA-ul trebuie să devină capabil și responsabil în anchetarea parlamentarilor.

Apoi, deși ați văzut că într-o vreme se vorbea de o scădere a interesului opiniei publice în legătură cu corupția și anticorupția, rapoartele MCV au fost așteptate ca niște evenimente. Și toată lumea le comenta: unii le lăudau, alții le criticau. Unii le lăudau și spuneau că sunt obiective și reflectă realitatea, alții că sunt jocuri politice. În mare parte, clasa politică spunea că trebuie să terminăm odată cu acest mecanism de cooperare și verificare, pentru că suntem doar două țări, România și Bulgaria, că nu e aplicat altor state, și că oricum ne-am făcut temele. Eu am fost tehnocrat în toată această ecuație. Eram magistrat, aveam libertatea să-mi fac meseria independent și să vorbesc. Nu era nimic secret, nu mi-am trădat țara, am spus-o și public: din punctul de vedere al unui magistrat pragmatic și al unui om care-și respectă țara, am spus că MCV-ul trebuie să existe, pentru că atâta timp cât MCV-ul sprijină niște magistrați în munca lor onestă, e bine. Și lucrul ăsta a continuat până la zi, pentru că ați văzut că orice încercare de schimbare a competenței DNA-ului, de schimbare a unor oameni din funcțiile de conducere fără motive era înregistrată ca un seismograf de rapoartele Comisiei Europene. Prin urmare, a jucat un rol mai mult decât benefic, a fost necesar. Dacă n-ar fi fost MCV-ul, nu cred că DNA-ul ar fi rezistat până astăzi.

R.: Iar acum, Comisia Europeană discută despre extinderea monitorizării pe justiție în toate țările Uniunii.

D.M.: E un proiect pe care l-au inițiat acum doi sau trei ani. Vor să facă o evaluare – nu știu exact în ce parametri – a cadrului legislativ, pentru toate statele. Unele state acceptă, altele se opun.

R.: Fiind negociat între 28 de țări, e foarte greu de prevăzut cum o să arate.

D.M.: E foarte greu de prevăzut. Acum, în mare majoritate, statele se opun. Și chiar dacă acceptă în principiu, sunt discuții despre caracterul unor recomandări ale acestui mecanism. Sigur că nici recomandările din MCV nu sunt obligatorii pentru niciun stat. Ține de tine să ți le asumi, dar în funcție de asta poți să riști anumite lucruri. Dacă vorbim de Croația: i-am cunoscut pe colegii de acolo, mie mi s-a părut că sunt devotați muncii lor. N-am discutat cu ei chestiunea integrării, dar am văzut din presă clasa politică extrem de fericită că este acceptată țara fără mecanism. În condițiile în care există corupție și la ei, ca în multe alte țări, e un lucru rău pentru țară. C-o fi bine pentru politicienii neonești e altceva. Dar pentru magistratura anticorupție de acolo, nu e bine și nici pentru țară. Sunt țări care parcă au nevoie de un “big brother”, de un ochi care să se uite.

R.: Am discutat despre activitatea DNA. Pornind de la activitatea DNA, am avut un caz pe care după aceea l-am urmărit îndeaproape, cel de la Năvodari. Un primar este arestat pentru o faptă de corupție și ies oameni în stradă. Ies profesori, ies elevi, ies preoți să-l susțină. E un lucru care s-a întâmplat nu doar în Năvodari, ci și în Craiova, și în alte orașe. Cum s-a ajuns aici?

D.M.: Evident că această chestie nu e una de anticorupție, în sensul clasic. E o chestiune de educație a unor cetățeni, poate de educație anticorupție. Pentru că – revenind la discuțiile anterioare – sunt multe agenții anticorupție în lumea asta care fac și partea de educație și de prevenție. Și atunci în anumite programe, fie că sunt cursuri, fie că sunt pliante, fie că sunt acțiuni de popularizare, li se spune oamenilor: “Blamați corupția”, “Nu dați mită”, “Nu primiți mită”, “Sancționați într-un fel sau altul pe cel care-o face”. Și în România, Direcția Generală Anticorupție, cea de la Ministerul de Interne, are asemenea atribuții. Dar se pare că scopul nu e atins decât în parte. Pentru că și eu am văzut de-a lungul acestor ani mase de oameni care protestează împotriva arestării unui primar sau critică soluția de condamnare, spun că e primarul lor, că e un om onest și că a făcut multe pentru municipiu.

Mai întâi, pun sub semnul întrebării sistemul de valori al acelor oameni care ies să protesteze în apărarea unui om care a fost găsit vinovat de justiție, sau împotriva căruia planează o serioasă suspiciune, din moment ce un judecător a emis un mandat de arestare. În al doilea rând, această susținere a lor: “acest primar a făcut totuși ceva”… Da, asta e treaba unui primar, să lucreze ceva, să fie gospodarul orașului, să construiască, să facă în așa fel încât orașul să fie curat. Poate să facă asta fără să ia mită. Și e o chestie generală: lucrurile bune nu se compensează cu cele rele. Adică dacă ai construit o autostradă poți să iei mită un milion de euro. N-are nicio legătură una cu alta.

R.: Asta pare să țină de o judecată care ține de religie, de o judecată “nelumească”.

D.M.: Sunt priviți cu foarte multă îngăduință, da. Li se pare oamenilor că dacă actul de corupție al primarului X nu-i afectează direct, de fapt nu-i afectează deloc. În realitate îi afectează, știm foarte bine, dar în alte moduri. Adică nu sunt bani la fondul de sănătate, nu sunt bani bani pentru educație, nu sunt bani pentru construcția de autostrăzi. Ei cred că dacă primarul respectiv, luând mită, nu-i afectează lui patrimoniul, nu-l afectează deloc. În realitate îl afectează. Nu știe sau nu poate să gândească așa.

Și o altă chestiune interesantă, cel puțin în România, că nu am trăit în alte state ca să-mi dau seama: este modul cum se raportează oamenii la indicele acesta de percepție a corupției, cu care lucrează TI [Transparency International]. E, din punctul meu de vedere, o chestiune puțin unfair pentru o țară. Și de ce spun asta? Să fie clar pentru toată lumea că TI nu măsoară nivelul de corupție dintr-un stat, ci modul în care populația acelui stat percepe corupția. Așa ajungem la faptul că România e plasată pe nu știu ce poziție dezonorantă. Că 70% dintre cetățeni spun că țara e coruptă. De ce? Pentru că funcționarii iau mită. 80% spun că nu se pot rezolva chestiuni mărunte fără mită. Nu știu ce procent semnificativ [spun] că pentru a-ți deschide o afacere trebuie să dai mită. Și se arată revoltați. OK, e corect. Dar când sunt întrebați dacă dau mită, observăm un procent ridicat. “Da, am dat mită.” “De ce-ai dat mită?” “Am dat pentru că mi s-a cerut, pentru că așa puteam să-mi rezolv problema”. Mergând pe experiențele personale ale fiecăruia, vedem această abordare: este un stat mizerabil, un stat plin de corupți în care nu poți rezolva nimic fără mită. Și atunci ne găsim într-un cerc vicios. Dacă nici tu, nici celălalt nu dă mită, funcționarul respectiv nu va mai putea face diferența între voi, pe motiv că unul a dat mită și altul n-a dat. Sigur că e o situație ideală, nu se va întâmpla niciodată. Dar dacă tot mai mulți dintre cetățenii unei țări sunt reținuți în a da mită și știu că e o normă morală – nu trebuie să fie una legală – atunci și fenomenul corupției va fi scăzut. Înainte să se știe foarte bine în România ce-i indicele acesta TI, se uitau direct la guvern, la DNA, la judecători: “Uite ce corupție este din pricina voastră!” N-are decât o legătură indirectă cu asta. Poate că statul greșește prin faptul că nu are campanii de conștientizare, de educare mai consistente pe acest domeniu. Evident că și familia greșește, pentru că dacă din familie ți se spune să nu furi, să nu dai ce nu trebuie dat, cu siguranță te duci cu bagajul ăsta moral în lume. Dacă nu ți se spune nimic și dacă văd copiii că părinții lor prosperă dând mită, e greu să mai vină școala.

R.: S-a accentuat fenomenul corupției la nivel local sau mai degrabă s-a descoperit odată cu anchetele?

D.M.: Din punctul meu de vedere, e clar: fenomenul a existat de foarte multă vreme. Nimic din investigațiile penale ale instituției pe care am condus-o nu a dovedit că fenomenul e de ieri și că oamenii ăștia se ocupă cu așa ceva doar de ieri. Dintotdeauna a arătat o obișnuință. Că noi am descoperit infracțiunile doar la un anumit moment nu schimbă lucrurile. Și diferența dintre perioada 2005-2013 față de perioada 1990-2005 e doar legată de modul în care s-au scos la iveală aceste dosare. Fenomenul corupției a existat întotdeauna, și a existat și la nivel înalt, să fim serioși. De când România a devenit o economie de piață, de când circuitul bunurilor e liber, de când achizițiile publice sunt o sursă importantă de venit pentru privați – în sens bun -, pentru cei care le organizează -în sens rău -, corupția a existat. Nu cred că e mai mare sau mai mică, oricum nici nu cred că aș putea-o eu cuantifica. Cert e că e diferită doar acțiunea agențiilor anticorupție. Corupția e acolo, ea e prezentă.

R.: Văzând cazuri precum cel de la Năvodari, văzând cazuri în care primari condmnați ajung cetățeni de onoare – mă refer aici la primarul de la Râmnicu Vâlcea…

D.M.: A ajuns cetățean de onoare?

R.: Da, e vorba de domnul Mircia Gutău.

D.M.: Da, i-au dat-o colegii lui, consilierii. Dar problema rămâne, aveți dreptate.

R.: Cât e de frustrant pentru un procuror care se ocupă de cazurile astea?

D.M.: Poate vă surprinde ce vă spun, dar nu e frustrant deloc. Pe mine, ca procuror, nu mă interesează. Mă poate interesa ca cetățean: mi se pare că e unfair ca unul care a fost condamnat definitiv să fie recunoscut chiar și în mod simbolic. Pentru cine contează aceste medalii? Pentru unii contează, pentru alții nu. Ca cetățean, mă pot considera revoltat, pe ideea că nu se respectă valorile, nu se respectă niște principii morale pe care o societate și le asumă, cel puțin la nivel declarativ. Ca procuror nu contează absolut deloc și nu trebuie să conteze. Pe mine mă interesează să-l descopăr dacă a comis infracțiuni, să pot să-i probez fapta și să obțin condamnarea în instanță. Să obțin deposedarea lui de bani, de produse ale infacțiunii, și confiscarea produselor infracțiunii. Asta mă interesează. Un alt lucru important pe care-l știe procurorul și judecătorul și trebuie să-l știe toată lumea este că justiția nu se face de către mase, indiferent câte proteste ar fi. În toată lumea asta, justiția se face de către un corp de profesioniști, care sunt procurorii, judecătorii și avocații, și asta-i tot ce trebuie să ne intereseze. Pot să iasă în stradă 10.000, 80.000, 100.000, 200.000 de cetățeni. Au dreptul să protesteze, au dreptul să-și spună punctul de vedere, condamnabile sau nu opiniile lor, dar asta nu influențează justiția. De aceea, ați văzut foarte bine: manifestările de simpatie în sprijinul președintelui Consiliului Județean Argeș, a celui din Năvodari, din Vâlcea sau din Baia-Mare i-au lăsat reci pe procurori. E un mesaj cât se poate de clar și – cred eu – sănătos.

R.: Vorbind cu procurorii dumneavoastră mai tineri, probabil că se interesează: “Dom’le, ce-o să zică presa despre mine? O să mă terfelească?”

D.M.: Lucrul de bază e următorul: să nu ai atitudini care te-ar expune. Adică să fii împăcat, sigur că ceea ce faci tu ca procuror nu vine nici în contradicție cu legea, nici cu alte norme morale care te-ar expune. În rest, campaniile vin și pleacă. E o problemă de atitudine a celui atacat. Unii magistrați folosesc imediat acest instrument al apărării reputației, onoarei și independenței la Consiliul Superior al Magistraturii, alții nu îl folosesc. Eu, în general, am făcut parte din categoria celor din urmă. M-am obișnuit. Am văzut că presa, dintr-un motiv sau altul, la un moment dat a prezentat în mod nereal anumite lucruri legate de mine. Când a fost cazul, am dat un drept la replică, dar nu am dezvoltat subiectul. Și am devenit imun la chestiunile astea, pentru că am început să evit să mă mai uit la subiecte pe care nu le pot influența. Deci să fie corecți, și atunci vor fi împăcați cu faptul că ceea ce scrie presa e neadevărat și că n-au cu ce să-i atace. De altminteri, trebuie să facă față. Sunt procurori, trebuie să fie pregătiți pentru asta. Ești un om cu o anumită pregătire, ești o persoană publică, știi că presa și lumea va discuta deciziile tale. Ar fi rău – Doamne ferește – să nu le poată discuta. Că uneori se depășește măsura – asta trebuie să gestionezi.

R.: Sunteți optimist în privința viitorului DNA?

D.M.: Sincer, e greu să vă spun. Cert este că vreau să fiu optimist. Și vă spun doar atât: în condițiile în care legea există și e bună, în condițiile în care instituția există și are banii necesari, totul depinde de oameni. Dacă lucrurile nu vor merge bine, dacă lucrurile vor fi semnificativ diferite de ceea ce s-a întâmplat până acum, vina o au oamenii. Oamenii care populează acea instituție, oamenii care conduc acea instituție. Ca să nu dau vina direct pe oameni politici. Sigur, oamenii politici pot interveni brutal schimbând legea. Pot interveni brutal numind oameni incompetenți, oameni necinstiți. Dar dacă n-o fac, întreaga responsabilitate e a celor care lucrează acolo. Dacă o fac, și pun oameni necinstiți și schimbă legea, ar trebui să le auzim vocea. Trebuie să știm de ce lucrurile sunt diferite.

 

Interviu cu Nistor Călin
București, 4 octombrie 2013

Reporter: Cum merge DNA în 2013?

Nistor Călin: Cifrele statistice arată că DNA ține ritmul și în 2013. S-ar putea ca în 2013 să avem rezultate chiar mai bune decât în anii anteriori. Aceasta, pentru că, dacă ne vorbim ne referim la rata condamnărilor, vin foarte multe cazuri din urmă în multe dosare trimise anterior în judecată s-au pronunțat decizii de condamnare definitivă. În ceea ce privește trimiterile în judecată, se menține același ritm. Chiar avem rezultate spectaculoase remarcabile. Cred că anul acesta avem cele mai mari sume care s-au luat, cu titlu de mită, probate: mită de peste un milion de euro către magistrați, mită luată de funcționari publici, pentru atribuirea unor contracte de peste un milion de euro. Nu am avut până acum situații de genul ăsta.

R.: Resimțiți în această perioadă o presiune mai mare legată de activitatea dumneavoastră?

N.C.: Presiunea e aceeași ca în anii anteriori, cu unele accente în perioade în care apar dosare care vizează politicieni.

R.: Se vorbește foarte mult despre rapoartele MCV. Cum le priviți dumneavoastră, cât sunt ele de importante pentru lupta anticorupție din România?

N.C.: Pentru mersul luptei anticorupție în special și pentru progresul justiției în general, mecanismul este benefic. Sunt absolut convins că nu existau ar fi existat aceste progrese în lipsa acestui mecanism, asta să fie clar. Eu mi-aș dori ca mecanismul MCV să continue.

R.: Politicienii nu-și doresc același lucru.

N.C.: Ca procurori, nici nu ne dorim să fim de aceeași părere.

R.: În multe cazuri, oamenii intră în politică pentru a se simți protejați.

N.C.: Da, pentru că au mentalitatea asta ce vine din trecut. Ei bine, politicul nu le mai poate oferi o protecție. Singura protecție pe care o mai au apare în situația miniștrilor sau a foștilor miniștri care sunt și parlamentari. În această situație, pentru a începe urmărirea penală, procurorii au nevoie de votul plenului camerei din care face parte respectivul parlamentar. În plus, față de un membru al parlamentului, indiferent dacă e sau nu ministru, nu se pot lua măsuri preventive, adică reținere, arestare preventivă sau percheziție, în lipsa unui aviz din partea parlamentului. Această situație cred că ar trebui schimbată.

R.: De ce ar mai fi nevoie? E suficient actualul cadru legislativ?

N.C.: Cadrul legislativ este bun, însă poate fi perfectibil. De fiecare dată când depistăm vulnerabilități, facem propuneri pentru remedierea lor. Principala noastră vulnerabilitate a fost resursa umană. Niciodată schema de personal în cadrul Direcției DNA nu a fost completă, iar aici ne raportăm în special la numărul de procurori. Am făcut demersuri la Ministerul Justiției pentru suplimentarea schemei de personal cu ofițeri de poliție judiciară. Vom vedea dacă ni se va suplimenta sau nu schema.

R.: Aveți nevoie de oameni în special pe anumite zone ale țării, în anumite structuri locale?

N.C.: Avem nevoie peste tot, mai ales la nivelul structurii centrale. Sunt servicii pe care, de regulă, nu le putem acoperi noi, ca structură: în speță, investigatori sub acoperire, supravegheri operative. Nu deținem resurse umane și nici materiale pentru a efectua astfel de operațiuni. Motiv pentru care apelăm la colaboratorii noștri. Am dori ca de astfel de operațiuni să ne ocupăm noi în astfel de operațiuni să putem să folosim propriile forțe.

R.: Trec puțin pe plan local. Mergând la Năvodari, am vorbit cu oameni de pe stradă și am auzit replici de genul: “Nu-mi pasă cât fură primarul, atâta timp cât face ceva și pentru noi”. Cum se poate lupta cu o asemenea atitudine, vă afectează ea în vreun fel?

N.C.: Firește că asemenea atitudini nu vor încuraja denunțătorii sau martorii cooperanți să vină la noi și să sesizeze fapte de corupție. Oamenii ar trebui să înțeleagă că, dacă primarul sau oricare alt demnitar local sau de la nivelul administrației publice centrale fură, nivelul lor de trai va fi afectat. Dacă cineva fură de la un alt cetățean, probabil reacția celui furat va fi mult mai fermă. Dar când fură din bugetul administrației publice locale, va fi afectată o întreagă masă socială.

R.: Cum s-a ajuns în această situație, ca oamenii să susțină practic un primar arestat?

N.C.: Ține de nivelul de educație și de comportamentul societății românești, care e tolerantă la corupție. (…) Și cred că nu sunt corect informați. Mulți interpretează situația arestării într-o cheie politică. Ar trebui să vadă că omul acela a fost dovedit sau că există indicii că a săvârșit un act de corupție.

R.: Ar mai putea fi o legătură între mica corupție și marea corupție: oameni care să-l înțeleagă pe primarul corupt pentru că poate și ei ar face la fel. Sunt oameni care spun, și poate ați auzit replici de genul ăsta: “Dom’le, și eu dacă aș fi primar, și eu aș fura”.

N.C.: Este clar că există o legătură între mica corupție și marea corupție. Uneori, marea corupție servește ca model pentru mica corupție. Sunt oameni care zic: “Dacă ăla fură, de ce n-aș fura și eu, la nivelul meu?”. Firește, unul care e învățat să fure puțin, când va ajunge într-o funcție importantă va fura mai mult.

R.: Fostul procuror șef al DNA, Daniel Morar, spunea într-un interviu că ar fi nevoie de lecții de anticorupție în școli. Care este părerea dumneavoastră?

N.C.: Am același punct de vedere. Ar trebui popularizate cazurile în care se obțin condamnări definitive în unități de învățământ. Poate așa, prin educație, se va reduce nivelul corupției, pentru că asta nu se poate întâmpla doar prin mijloace punitive.

R.: Pentru mulți, corupția e un fenomen abstract.

N.C.: Și din punct de vedere sociologic, și din punct de vedere juridic, persoana care săvârșește fapte de corupție este, pe o scară umană, pe o treaptă inferioară față de un hoț. Eu am văzut comportamentul persoanelor cercetate pentru corupție, raportat la cei cercetați pentru furturi, tâlhării. Trebuie să știți că aceștia din urmă au demnitatea lor. Sunt hoți care zic: “M-ați prins, gata, domnu’ procuror, asta este…” Însă sunt șanse extrem de mici să vedeți vreodată un corupt care să recunoască, chiar și după ce face cinci ani de pușcărie. Va spune mereu că e nevinovat.

R.: Dumneavoastră ați lucrat și la Pitești, într-un mediu oarecum închis. Povesteați într-un interviu că vi se întâmpla să vă întâlniți pe stradă cu cei pe care-i cercetați. Cum se poate lucra în acele condiții?

N.C.: Înainte să lucrez la Pitești, am lucrat la structura centrală, așa că pot face o comparație. Să știți că, din punctul meu de vedere, presiunea este mult mai mare în provincie, în condițiile în care abordezi corupția la nivel înalt. Atâta timp cât cercetezi funcționari de nivel mic sau mediu, nu ai probleme în provincie, dar când vei aborda corupția la nivel înalt, presiunea e foarte mare. În plus, presa locală are limite deontologice fragile. Dacă la nivel central se poate discuta de o oarecare decență, la nivel local aceasta devine discutabilă. Presiunea o resimți puternic pentru că te întâlnești cu cei pe care îi cercetezi. Într-un oraș mare cum e Bucureștiul măcar e o oarecare distanță fizică, pe când acolo e o lume mult mai mică, te poți întâlni cu ei, le simți frustrarea.

R.: S-a extins corupția la nivel local sau se descoperă doar mai multe cazuri? Sunt tot mai mulți bani care merg către această zonă, odată cu descentralizarea.

N.C.: Este cert că merg tot mai multe fonduri către nivelul local al administrației. Cetățenii au început să aibă o încredere tot mai mare în DNA, vedem și ultimele sondaje. Avem mai multe denunțuri, oameni care cooperează cu noi și poate că aceasta este una din cauzele care au dus la descoperirea mai multor cazuri de corupție.

R.: Pentru a contracara aceste cazuri, e nevoie de o schimbare de strategie?

N.C.: Pentru că structura e foarte flexibilă, noi ne adaptăm. Spre deosebire de alte structuri, procurorul șef poate suplimenta schema unui serviciu, poate înființa un birou sau un serviciu într-o anumită zonă a țării. Dar suplimentarea aceasta depinde de rezultate: nu întotdeauna rezultatele sunt pe măsura structurii din acel teritoriu.

R.: De ce ar vrea cineva să fie procuror anticorupție?

N.C.: Pentru că DNA este o unitate de elită a Ministerului Public, acela care vrea să se desăvârșească ca procuror aici trebuie să vină să lucreze. (…) Procurorul e ca un vânător. Una e să vânezi un animal de pradă și alta e să te ocupi de cele mici. Mă refer aici la procurorii curajoși, buni profesioniști. Alții stau mai comozi. (…) Apropo de procurorii din cadrul DNA: să știți că procurorii care au făcut dosare mari sunt cunoscuți în interiorul structurii datorită acelor dosare: “Procurorul Ionescu e acela care-a făcut dosarul cu ministrul X…” Prin asta ești cunoscut și apreciat. Altfel, ești unul de pe-acolo.

R.: Se simte nevoia unui sprijin mai consistent din afară pentru lupta anticorupție? S-a vorbit în ultima vreme despre un mecanism european.

N.C.: Da, este vorba de instituția procurorului european. Știu că România e printre statele care susțin înființarea acestei instituții. Și noi, ca instituție, suntem pentru înființarea acestei instituții, am avut și discuții în acest sens, însă dorim să vedem cum se concretizează. În orice caz, la prima vedere, schema propusă părea insuficientă pentru abordarea corupției.

R.: Pentru că nu există, cu siguranță, corupție doar în România.

N.C.: Corupția există peste tot. (…) Discutam cu șefa structurii FBI din Statele Unite, într-o vizită de studiu. Ne spuneau că, în acest moment, principalul obiectiv al FBI este combaterea corupției în mediul public. Deja combaterea terorismului este cam pe locul al treilea în rândul obiectivelor.

Interviu cu Nicolae Matei
Năvodari, 9 mai 2013

Reporter: Cum ați devenit năvodărean și de ce ați rămas aici?

Nicolae Matei: Prima dată am venit în Năvodari având rude aici. Sunt mai multe familii de olteni așezate în zona asta: Năvodari, Corbu, Săcele. În Năvodari am câteva rude apropiate, câteva familii de oameni serioși, așezați aici. Prima dată am venit în 1985, în vizită. Mi-a plăcut foarte mult. Mi-a plăcut nu neapărat zona, mi-a plăcut Mamaia și marea, deși eu sunt zodie de foc: Leu (râde). Și apoi am venit cu serviciul.

R.: Unde ați lucrat?

N.M.: La fostul combinat de îngrășăminte chimice, în cadrul serviciului de aprovizionare. Am avut noroc de un serviciu de la care am învățat multe. Am cunoscut toată țara, am cunoscut ce însemna economia națională pe timpul lui Ceaușescu. Aproape știu tot ce se producea în România și unde. Mergeam la ministere, la fosta centrală a industriei chimice și de îngrășăminte de la Craiova, din zona din care provin. Să zicem așa: că m-a ajutat foarte mult serviciul ăsta.

R.: Cum arăta orașul atunci, cum vi se părea dumneavoastră?

N.M.: Orașul era în plină dezvoltare, dar era un oraș gri. Gri, la propriu și la figurat. Era oraș muncitoresc. Năvodariul era orașul-dormitor al Constanței. Și aici erau mai mulți muncitori decât locuitori ai orașului. Deci la 25000 de locuitori, vreo 26-27000 erau muncitori la cele două combinate, la fabrica de utilaje agricole, la o secție de uși-ferestre. Era o fabrică mare de confecții, fabrica de zahăr: Năvodariul era cel mai industrializat oraș din România. Industrializat – pe vremea lui Ceaușescu și în consecință unul dintre cele mai poluate orașe din România. Era practic între două ciocane, nu între ciocan și nicovală. Între două combinate mari: Combinatul Petrochimic care ne parfuma cu “aromate” – nu era o etimologie, așa cum sunt acuma, și nu erau atâtea prevederi de mediu -, cu gaze incolore, inodore, pe multe nu le simțeai; și Combinatul de îngrășăminte chimice, care polua groaznic cu vapori de acid sulfuric, acid fosforic, cu praf de pirită. De fapt, era mai mult roșu decât gri, de la praful de pirită. Erau zile în care efectiv era un smog de ceață cu pirită: nu vedeai. Acoperișurile caselor din zonă, acoperișurile bisericilor erau acoperite de cenușă. Practic, oamenii în timpul acela nu aveau răzoare, nu aveau grădini, pentru că nu creștea nimic.

Așa am cunoscut Năvodariul. Din punct de vedere geografic, Năvodariul e așezat foarte bine, era și atunci, între două lacuri: lacul Siutghiol și Tașaul. Canalul Dunăre-Marea Neagră care trece prin mijloc. Marea Neagră – 5,9 kilometri de plajă. Și aveam: tabăra de copii, șantiere. Este la 13 kilometri de Aeroportul Mihail Kogălniceanu, este portul Midia în apropiere, cu tot ce înseamnă. Se mai exportă animale prin portul Midia. (Își toarnă ceai). Acum sunt deja două terminale de gaze și unul petrolier, deci Năvodariul este un oraș mai mult decât interesant.

R.: Când ați devenit interesat de administrație publică, care a fost primul contact cu zona asta?

N.M.: În anul 2000. Imediat după Revoluție – având acea bogăție a cunoașterii, informația, care întotdeauna este mai scumpă decât aurul – m-am privatizat. Și chiar am început de jos, de la o consignație.

R.: Asta imediat după 1990?

N.M.: În 1992. Deci efectiv de la căminul de tineret m-am privatizat. Am început prin a cumpăra o mașină de scris. Am improvizat un birou, consignația asta… Am închiriat o magazie de biciclete în care am făcut o consignație. Consignația ce însemna: mergeau femeile la turci sau românii și aduceau acolo tot felul de produse, inclusiv produse industriale. Și aduceau de la turci blugi, tot felul de chestii. Și le dădeam banii după ce vindeam marfa. Deci fără capital. Era ca un panou cu un milion de butoane și doar unul sau două ieșeau câștigătoare pentru mine, că nu aveam bani. Între timp am devenit reprezentantul zonal al mai multor fabrici de șuruburi, piulițe, rulmenți din țară. Și beneficiind de încrederea… Chiar pe timpul lui Ceaușescu, îmi dădeau marfă pe credit. Nu am înșelat niciodată pe nimeni și nici n-o să auziți că cineva l-a înșelat pe Matei (râde). Dar nici eu n-am înșelat pe nimeni. Și am făcut bani.

R.: E și o lume mică, e un oraș mic…

N.M.: Năvodariul nu mai este mic. Între timp, Năvodariul a crescut, a ajuns la 41000 de locuitori. Numai în mandatul meu trecut, s-au mutat la Năvodari peste 6500 de locuitori. Este orașul cu cea mai mare creștere demografică din România.

R.: S-au publicat datele recensământului?

N.M.: Sigur. Ne-au ieșit 37000 de locuitori. Dar la Evidența Populației avem 41000 de locuitori.

R.: Spuneți-mi, legat de partea administrativă.

N.M.: În anul 2000, devenisem din punct de vedere economic cel mai important om de afaceri, dând la o parte multinaționalele, dând la o parte investitorii străini. Deci dând la o parte pe Dinu Patriciu, dând la o parte italienii care luaseră…

R.: [Oameni de afaceri] locali.

N.M.: Da, locali… Nu neapărat din Constanța, din zonă. Aveam fabrica de utilaje agricole, SRL-ul, baza de aprovizionare a agriculturii, mai multe. Și practic mi-au bătut la ușă. Mi-au bătut la ușă cei de la PDSR. Deși eu eram mai mult naționalist decât social-democrat. Eu îl votam pe Vadim Tudor (râde).

R.: În politica locală, e mai puțin important partidul, bănuiesc. E mai important omul decât partidul.

N.M.: Așa este. Ei mi-au bătut la ușă, am vrut să-i refuz. Știam de atunci că politica e o mare mizerie, în care n-aș fi vrut să intru. În același timp mă confruntam și eu – începusem să mă confrunt pe plan local – cu diferite concepții din astea care erau învechite, din punctul meu de vedere. În tot cazul, m-am înscris în PDSR la insistența lor, cu o lună jumate înainte de alegeri. Și… mie-mi place să fac lucrurile bine. Deși PDSR-ul avea doar doi consilieri la Năvodari, într-o lună jumate am reușit să luăm șapte, cu mine-n echipă. (Culoare: Se aud mașini de tuns iarba afară). Și apoi am făcut alianță cu PRM-ul și am luat postul de viceprimar.

R.: Cum ați reușit să deveniți primar în 2008? În foarte multe orașe din România, primarii vechi rămân primari. După un mandat sau două, oamenii se obișnuiesc să voteze un anumit om și e greu să spargi “piața”, ca să zic așa.

N.M.: Păi am fost în 2000-2004 viceprimar. În 2004 am pierdut alegerile: din 17800 de votanți, la 42 de voturi, deci la mustață. Deși intrasem în turul doi, în 2004 am pierdut alegerile dintr-o pură întâmplare, pentru că era Alianța DA și am fost singur împotriva tuturor. (…) N-am fost suficient de atent. În 2008 în schimb, la fel: am intrat în turul doi de pe prima poziție, cu un avans de – nu mai știu – 877 de voturi, în 2004 am avut 1377 de voturi, și în turul doi am câștigat la diferență, tot la fel, mare față de fostul primar. Iar în 2012 m-au votat 14456 de oameni, am luat pe Năvodari cât a luat PSD-ul pe patru orașe mari voturi: Mangalia, Cernavodă, Eforie și Ovidiu la un loc. Atât am luat eu singur pe Năvodari. Și odată cu mine și partidul a luat foarte multe voturi: 12.000… (Obs: Nu-și amintește exact). Cred că e greu să mai ia cineva voturile astea: 71%. Deși am avut și-n 2008, și-n 2004 adversari foarte puternici. Foarte puternici în sensul că și-n 2008 aveam pe fostul primar, care avea carismă, avea meșteșugul cuvintelor.

R.: Și avea puterea.

N.M.: Avea puterea în mână: și puterea locală, și puterea guvernamentală. Avusese două treimi din Consiliul Local. Am avut candidatul Partidului Național Liberal. Tot la fel, cu notorietate. Avea televiziune zonală – o făcuse națională – Constanța TV. Avea o linie de transport în comun Năvodari-Constanța. Era directorul general la Drumuri Naționale pe regiunea asta, și avea șapte județe, cu un buget de opt miliarde de euro. Inclusiv o autostradă i se subordona. Avea foarte mulți bani și relații. Nici nu a intrat în turul doi. Și în 2012 la fel am candidat din partea PSD-ului. Nu am făcut la Năvodari USL-ul, n-am vrut. Nu l-am făcut pentru că pe plan local nu am avut parteneri la PNL cu care să fac USL-ul. Pe plan local, PNL-ul nu s-a dovedit un partener sincer și de echipă. Am avut meciuri mari, nu am făcut USL-ul, am mers doar pe PSD și la primar, și la Consiliul Local. Nu am greșit. În sensul că eu am luat, doar cu PSD-ul, 71%: 14456 de voturi. Candidatul PNL-ului, care a cheltuit foarte mulți bani pe Năvodari, a luat 3100 și ceva de voturi. (Obs.: Se ridică și închide geamul). Deci la un vot luat de penelist, eu am luat cinci. La un vot luat de fostul primar, eu am luat 11. (Râde) Deci alegerea oamenilor a fost copleșitoare în favoarea mea și a echipei mele.

R.: Revenind puțin în 2008, situația pe care ați găsit-o atunci v-a surprins? Nu știu, cifrele, investițiile de la momentul respectiv? A fost ceva care să vă surprindă, ceva care să trebuiască a fi schimbat din temelii?

N.M.: Sigur. Erau multe proiecte… În perioada în care am fost viceprimar, primarul era mai mare decât mine cu 19 ani. Și majoritatea inițiativelor și a proiectelor le aveam de atunci. Multe proiecte de-ale mele erau abandonate. În tot cazul: gradul de îndatorare a orașului ajunsese la 35%. Acum, de exemplu, este sub 10%. Și probabil o să contractăm un credit, dar avem proiecte foarte mari care trebuie cofinanțate. Unele sunt aducătoare de profit, și partea de cofinanțare e de 50%.

R.: Care ar fi proiectele astea?

N.M.: Săptămâna viitoare o să desemnăm câștigătorul pentru drumul dintre Năvodari și Mamaia. Undeva la 11 milioane de euro. Proiectul valora 14, dar au licitat mai puțini. Câștigătorul rămâne în rezervă. Deci Năvodari-Mamaia. Facem Aqualand la Năvodari, un centru de afaceri, o zonă de promenadă. Avem proiecte de 50-60 de milioane de euro care vor fi implementate în perioada următoare. Parcuri [vreo două], piață de pește, mai multe.

R.: Care credeți că sunt lucrurile care v-au adus cel mai mult susținerea oamenilor?

N.M.: Franchețea și sinceritatea. Și de a spune lucrurilor pe nume, exact așa cum sunt ele. Oamenii simt lucrul ăsta. Pe foarte mulți i-am refuzat și-i refuz. Să nu credeți că aveți în față primarul care aprobă orice. Nu. Din zece solicitări, probabil dau curs la două-trei. Și mă adresez în special grupurilor, nu mă pierd în amănunte. Și-i pun pe oameni la treabă. Am învățat de mult timp că pentru a avea succes în administrație, trebuie să-i pui pe alții la treabă și să-ți împarți prerogativele, lucru pe care-l fac și eu. Iar acolo unde treaba nu merge, nu ezit niciodată să fac schimbări. Și le fac indiferent de consecințe, indiferent de prietenii. Sunt prieten cu toți, dar – dacă lucrurile nu merg bine – rămânem prieteni, dar schimbarea o fac.

R.: Aveți un program de audiențe. Le țineți?

N.M.: Păi cred că în vechiul mandat n-am ținut… Nu, am ținut 20 de audiențe în patru ani.

R.: Am înțeles. Atunci comunicați mai mult pe stradă, la evenimente, sau cum?

N.M.: Da. Am vorbit poate mai mult în campania electorală, până să devin primar, și după ce-am devenit primar am comunicat cu ei prin rezultate, prin fapte. Am fost, practic, cu un pas înaintea lor. Și m-am adresat grupurilor. Evident, sunt 2-300 de persoane la nivelul orașului Năvodari, care tot timpul au câte o problemă. Chiar dacă le rezolv o problemă, mâine mai au încă una. N-aș spune că nu le rezolv problemele neapărat, dar mă adresez grupurilor, categoriilor socio-profesionale.

R.: Sunt unele grupuri mai importante decât altele, din punct de vedere electoral?

N.M.: (Pauză. Oftează) Ca primar, și acum de curând am făcut “Starea localității”. Trebuie să știi să ai grijă de toate categoriile socio-profesionale, de toate segmentele, de toate cartierele, și – bineînțeles – și din punct de vedere electoral. Poftim, am neglijat puțin un cartier, Mamaia-sat, care se întinde cât jumătate din Năvodari. Acolo au venit șmecheri din ăștia din Constanța, și-au luat terenuri și și-au făcut case. Am reușit să bag gaze acolo, să asfaltez vreo două străzi, dar n-am reușit să băgăm canalizare în zonă și să asfaltăm. Și a trebuit, într-un fel, să țin cont și de zona, sau în primul rând, de zona din care îmi vin cei mai mulți bani, de zona de blocuri. Și aici am făcut mai multe lucruri și pentru oamenii de la bloc: le-am reabilitat blocurile pe programe, pe banii primăriei. Cheltuielile cu utilitățile sunt unele din cele mai mici din… Prețul la gigacalorie față de Constanța este aproape la jumate. Dar am făcut și noi un efort să plătim banii în avans la CET. Dacă plătești banii în avans și te aprovizionezi cu materiile prime… Cred că sunt singurul oraș din România care n-are niciun fel de datorie către CET. Ba dimpotrivă, 30 la sută din factura lunii viitoare o plătesc întotdeauna în avans. Lucrul ăsta mi-a permis să negociez cu ei un contract avantajos.

R.: O parte dintre oameni v-au criticat, alții v-au lăudat pentru faptul că sunt foarte multe monumente.

N.M.: E normal. Sunt monumente în Năvodari?

R.: Da. Unii spun că-s prea multe, alții se bucură că au aproape de casă. De ce e nevoie de […]?

N.M.: Întotdeauna sunt și cârcotași. Majoritatea apreciază lucrurile făcute de mine. Și tot ce am făcut am făcut trainic. Că am montat statuia lui Mihai Viteazul: este veritabilă, sunt patru tone de bronz. E făcută bine, e piațetă. Și pentru foarte mulți este o adevărată mândrie când văd vederi cu Năvodariul în țară, cu lucruri care sunt făcute de mine. Trebuia să dau o identitate orașului Năvodari, să creez o istorie, chiar dacă ea este o istorie imediată. Năvodariul este un fost biet sat pescăresc. În anii ’70 avea 6000 de locuitori. Năvodariul n-avea identitate. A trebuit să-i creez identitate. Și Slavă Domnului că am și reușit: am făcut din Năvodari brand, cu tot ce înseamnă – am înregistrat la OSIM stemă, “Orașul unde Soarele sărută marea”, “De la Năvodari răsare Soarele în România”. Sunt lucruri care îi dau o anumită identitate la nivel național: tabăra de copii, era combinatul petrochimic… A trebuit să trecem de la cel mai industrializat oraș din România la un oraș turistic.

R.: V-a surprins reacția oamenilor atunci când ați fost arestat, în toamna anului trecut?

N.M.: Da. Nu mă așteptam la reacții așa vehemente din partea societății civile. Dar la Năvodari, societatea civilă este foarte bine închegată. Suntem ca o familie, și cred că și eu am contribuit foarte mult la lucrul ăsta. E vorba de instituții care se respectă: biserică, școală, poliție, primărie, medici. Vă spuneam mai înainte că pentru fiecare categorie socio-profesională, și pentru fiecare cartier…

R.: Câți oameni au ieșit atunci? Ați văzut imagini?

N.M.: Sigur. Sunt înregistrări de la televiziuni, sunt. Peste 2000 de oameni, și era și ploaie. Am fost surprins. Dar, în tot cazul, la momentul acela nu m-a ajutat faptul că oamenii s-au solidarizat cu primarul, deși ar fi trebuit să conteze foarte mult. Lumea și în momentul de față este revoltată de ceea ce s-a întâmplat. Pentru că până în vara anului 2012 nu aveam nicio problemă din punct de vedere juridic. Nu am avut niciodată calitatea de inculpat. Deși, și în momentul de față sunt mulți primari care au plângeri de la cetățeni. La orice plângere, îl cheamă pe primar, că asta e legislația pe care încercăm s-o schimbăm. Eu sunt și președintele Asociației Orașelor pe România. Și, conform legii, ne dăm puncte de vedere. Avem structuri în țară, avem reprezentanți la Bruxelles, la Strasbourg, în diferite comisii lucrative. Deci sunt primari care au mult mai multe plângeri. Orice cetățean formulează o plângere, o nemulțumire. Te cheamă ca primar. Aici a fost o făcătură mizerabilă. Cred că sunt primul primar din România cercetat penal pentru dare de mită. De obicei, primarii… Acum vă spun dumneavoastră, că până a alege ei calea asta au încercat să mă atragă în mediul infracțional. Și nu numai pe mine, și pe viceprimar, și angajați ai primăriei. Vorbind la figurat, în primăria de la Năvodari s-a tras cu tunul.

R.: Cine ar fi în spatele acestor acțiuni?

N.M.: Cred că, dacă ați avea răbdare să cercetați presa vremii, e foarte simplu de identificat. Pe de altă parte, nu sunt 100% sigur că… Deci s-a lucrat din mai multe părți. De aici, local, conducerea județului local, chiar dacă suntem colegi de partid, dar și din partea cealaltă s-au bucurat sau chiar au pus gaz pe foc: “Lasă-i acolo să se certe!”. Năvodariul a devenit între timp foarte interesant din punct de vedere economic, al proiectelor, al poziționării geografice. Și acolo unde există interes există și mare dușmănie. Deși eu n-am făcut altceva decât să-mi apăr orașul și pe oamenii care m-au făcut primar. N-am avut alte veleități, să preiau – eu știu – la nivel județean sau național. În ceea ce privește Asociația Orașelor din România, acolo am candidat pentru că de un an și ceva, înainte de alegeri, era un grup de 20-30 de primari care și-au dorit lucrul ăsta. De ce? Pentru că am avut mai multe inițiative legislative. Atunci când ne întâlneam cu miniștri, foarte puțini aveau curajul și – eu știu? – vocația să ridice probleme și să găsească și anumite moduri de rezolvare a problemelor comunităților.

R.: Aș vrea să vorbim despre experiența dumneavoastră din ultimele luni, din închisoare.

N.M.: Groaznică. Era mai ușoară moartea. Dar am doi copii, o soție, două surori, o mamă care mă plângea. Și e foarte greu să accepți umilința. Și atunci când știi că ești nevinovat, este foarte greu să accepți situația.

R.: Ați povestit câteva lucruri în decembrie, într-o scrisoare pe care ați trimis-o prin intermediul familiei.

N.M.: Eu socializez. Vă spuneam că nu am timp să stau de vorbă cu fiecare cetățean. Dar periodic mă întâlnesc cu ei la Casa de Cultură, adică vorbesc cu ei, cu câte 200-300 odată. Deci de comunicat comunic: că la Casa de Cultură, că la meciul de fotbal, că la sala de sport, că la deschiderea școlii, că pe Facebook, de comunicat comunic cu locuitorii orașului Năvodari.

R.: Cum v-au primit când ați ieșit din închisoare?

N.M.: Impresionant.

R.: Ați fost foarte emoționat.

N.M.: Sigur. M-au așteptat mai mulți decât atunci când am câștigat alegerile.

R.: Ieri a fost un termen amânat în procesul dumneavoastră.

N.M.: Da, nu s-a prezentat un avocat.

R.: Care sunt condițiile pentru dumneavoastră, în momentul acesta?

N.M.: Sunt eliberat sub control judiciar.

R.: A trebuit ieri, de exemplu, să mergeți la Constanța?

N.M.: Sigur. Afișaseră pe Ecris la ora 10. Eu știam că trebuie să mă prezint la ora 10 și între timp s-a trecut ora 9. Și am întârziat o oră. Era gata-gata procuroarea să propună re-arestarea.

R.: V-a spus lucrul ăsta?

N.M.: Sigur. Dar puteai să întârzii în trafic… Am fost ținut la pușcărie cinci luni, ca fiiind pericol public. Că publicul ar percepe ca o mare nedreptate dacă sunt judecat în stare de libertate, pentru o faptă care nu există. Dacă aveți curiozitatea, vă dau o copie după dosar. E o faptă care nu există. Și m-au luat de pe stradă ca pe ultimul tâlhar. Și e groaznic să stai cu criminali… Nu puteam să dorm noaptea și am stat o lună și ceva: din nouă inși, șapte aveau câte două crime. Am văzut atâta tristețe, amărăciune și nefericire, încât nu mi-am imaginat. Sunt luni pe care le-am trăit și eu. Să stai închis – 9 inși în 12 metri pătrați. Că nu poți să stai în fund pentru că la ora 11 se oprea curentul. Mi-am stricat vederea: nici să citești nu puteai. Nu știai când e zi, când e noapte, stăteai la subsol. Frig, groaznic. Și, din păcate… majoritatea judecătorilor sunt agățați. Trăim vremuri crunte. Dacă se întâmplă o altă Revoluție, știu mulți care o să fie căutați pe acasă. Am văzut și mulți care fac pușcărie degeaba.

(…)

Credeți că este normal – completul de la Curtea de Apel București opinase să mă pună în libertate. Credeți că e normal ca CSM-ul să trimită a doua zi control judiciar pe completul meu, pe dosarul meu? Și să mă treacă în raportul de țară, să spună: “Am mai prins un pește mare, pe primarul de la Năvodari. E președintele Asociației Orașelor pe România”. E o prostie din partea unora care, spre rușinea noastră, ne reprezintă, să ne spălăm rufele în afară, să ne pârâm unii pe alții. Că așa suntem noi ca popor: înainte ne pâram la turci, după aia la ruși, acuma la Bruxelles sau la americani. Și nu merge nimic în țara asta dacă nu întrebăm străinii. E jenant să ne conducă străinii și tot felul de organizații dintr-astea oculte. E de plâns. Credeți că am eu nevoie de primărie? Nu. Înainte de a fi primar, aveam fabrică, aveam tot ce… Dar să nu credeți că mă port cu mănuși cu oamenii. Deci ieri am schimbat cinci șefi de servicii: ăia care nu și-au făcut treaba așa cum trebuia pe timpul absenței mele i-am schimbat. Am venit, am făcut “starea localității” la zi, și acolo unde consilierii, viceprimarul mi-au spus că au fost probleme. Pentru că întotdeauna am considerat că trebuie să organizez treaba atât de bine, încât să nu se cunoască lipsa mea. Prea mult nu s-a cunoscut, dar oricum… Vreo cinci șefi de servicii i-am schimbat între ei, la alții i-am… dat afară. Pe unii i-am trimis în concediu, ca să cântăresc bine. Că am și învățat să măsor de trei ori până tai o dată. Dar știam și de acolo ce se întâmplă. Nu-i simplu, e greu, dar când ai și satisfacții și vezi că din mâna ta ies lucruri bune, te motivează. Repet: n-o fac pentru mine neapărat, o fac că-mi place să construiesc. Sunt constructor, la propriu și la figurat. Îmi place să aranjez, sunt bolnav pe curățenie. Și acasă și aici mă abțin. Când sunt acasă, mă abțin să o dojenesc pe nevastă, că nu toate sunt la locul lor. Și încerc să mă stăpânesc, să mă împac cu ideea că nu toți sunt perfecționiști și că trebuie să fiu tolerant. Așa se întâmplă și în primărie, așa se întâmplă și în oraș. Dar sunt situații în care, acolo unde văd un semn de circulație rupt, o dată, de două ori, o zi, două… Dacă a treia zi nu l-a văzut cine trebuie să-l vadă, pe ăla îl sancționez. (…) În ceea ce privește acuzațiile, că am vândut terenuri, că…: sunt minciuni frustrate. Că am vândut 60 de hectare de teren în tabără: niciodată nu s-a întâmplat lucrul ăsta. Terenul aparține domeniului privat al orașului Năvodari și este dat în folosință unei societăți care a devenit eligibilă – a fost publicat în ziare naționale, locale – și în care am avut și încredere. Au avut-o abuziv baronii sindicali și și-au bătut joc de ea. Erau copaci crescuți așa pe acoperiș. Clădiri care se dărâmaseră. Nu-și plăteau taxe de folosință…

R.: Cu toată experiența asta a lunilor petrecute în pușcărie, regretați în momentul ăsta că ați ales să intrați în politică și în administrație? Spuneați la început că știați că politica e o mizerie și că se întâmplă tot felul de lucruri.

N.M.: Pentru oameni nu. Deci văzând reacția oamenilor… Ce vreți să vă spun: că am fost acum două duminici la biserică și am ajuns mai târziu, când miruiau, la sfârșitul slujbei. Și enoriașii l-au lăsat efectiv pe preot deoparte – preot vestit, bun – și m-au înconjurat să mă pupe și să mă îmbrățișeze. De 1 Mai – la fel. Am rămas impresionat. Nu cred că… Chiar dacă am pe linie administrativă rezultate, nu este numai munca mea, este și munca echipei. Eu sunt coordonatorul. Nu este numai meritul meu. Dar m-au făcut să… (pauză) să nu regret că am intrat în politică. La unii le-a și ieșit jocul. La unii… La ceilalți, eu știu: PD, le-a ieșit jocul, pentru că la Năvodari la alegerile generale a fost cea mai slabă prezență la vot. USL-ul a luat pe Năvodari 6800 și ceva de voturi. Păi eu la locale am luat 14456. PSD-ul – doar PSD-ul – condus de Nicolae Matei a luat 12900. Deci USL-ul la Năvodari a luat mai puțin de jumătate. Deci din punctul ăsta de vedere le-a ieșit, că oamenii n-au mai avut chef de vot. Și probabil dacă ar fi candidat un om din echipa mea, probabil atunci ar fi ieșit. Și depinde și de semnalul dat de mine. Nici eu nu credeam că… Au fost și oameni care m-au dezamăgit. Nu mulți, foarte puțini. Repet: cred că Năvodariul este cea mai unită comunitate.

R.: Aveți o relație specială și cu biserica. Cât vă ajută asta?

N.M.: Eu am fost educat creștinește de către bunicii mei. Când am venit în Năvodari, era o singură casă care îndeplinea rol de biserică.

R.: Câte biserici sunt acum în Năvodari?

N.M.: Șase ortodoxe, dar mari, frumoase. (…) Credeți-mă că [orașul] nu era așa. (…) Biserica Sfântul Nicolae, la care lucrăm. O facem deosebită, cu turle care se aseamănă cu alea rusești. Biserica lipovenească. Se chinuiau lipovenii, au așteptat 70 de ani s-o inaugureze. În 2010 am rupt blestemul ăsta și i-am ajutat. Și e frumoasă, e… Am inaugurat-o. Geamia: Năvodariul are culoare, avem și vreo 200 de familii de turci. Geamia dă culoare, pentru turiști. Când vezi minaretul și e luminat, e deosebit și dă culoare sonoră. Și e altceva, când vii din Oltenia, din Banat, din Ardeal pe litoral văd aicea altceva. Și chiar dacă la început a fost o reacție din partea ortodocșilor, care sunt 98% sau 95%, a fost suficient să ies o dată pe post și să spun că turcii sunt concetățeni de-ai noștri și că trebuie să-i tolerăm. Și că mie îmi plac foarte mult slujbele. N-am mai primit nicio reclamație. Dar până să vin cu o poziție personală promptă, aveam zeci de plângeri, cereri: “Dom’le, opriți!”, că se aude în casă, că nu știu ce, că “parcă suntem la Istanbul”. N-am mai primit niciun fel de reclamații.

R.: Cât de importantă este media pentru dumneavoastră? Spuneați că ați ieșit pe post. E și ăsta un mod de a comunica. Aveți un post local, Litoral TV.

N.M.: Da, avem și un post de radio. Îi dăm drumul, dacă vreți. Îi susțin, nu este televiziunea mea. Îi susțin moral, i-am susținut și financiar cât am putut și eu. Acolo unde am constatat că lipsește ceva comunității, am încercat să aduc. Și dacă vreți, am făcut pe placul oamenilor. Și din punctul de vedere al televiziunii, și din punctul de vedere al radioului. Radioul se aude până dincolo de Fetești: radio CFM, 92,9. Cu echipa de fotbal: când am intrat pentru prima dată în 2008, era Midia Năvodari, cădea în Divizia D. Era în Divizia C pe ultimul loc și avea 12 miliarde datorii. Astăzi le-am făcut echipă, Săgeata Năvodari, care se bate la promovare. Și am jucat barajul cu Sibiul.

R.: Mai sunt trei meciuri parcă.

N.M.: Patru meciuri. Cum o vrea Dumnezeu. Dar dacă o fi să intrăm, încercăm să nu ne facem de rușine.

R.: Trebuie refăcute tribunele.

N.M.: Probabil o să ne mișcăm puțin cu investițiile, îi convingem pe oameni că, dacă este necesar, mai trebuie să mai stea un an-doi fără asfalt pe anumite străzi și refacem stadionul. Pentru că poate fi o emblemă și stadionul pentru oraș. Și vin turiștii. Că veneau… Năvodariul e în seria a II-a, jucăm doar cu reședințe de județ și cu câțiva sateliți ai Bucureștiului: Dinamo II, Buftea, Otopeniul, în rest numai reședințe de județ: Slobozia, Brăila, Constanța, Tulcea, Suceava, Botoșani. Toate sunt reședințe de județ. Încercăm. Dar dacă nu intrăm în prima ligă s-ar putea la anul să o desființez. Adică eu ori fac lucrurile bine, ori fac doar ce mă pricep.

R.: Ce părere aveți despre justiția românească și despre cum s-a schimbat ea de când am intrat în Uniunea Europeană?

N.M.: În prost. România este stat polițienesc și suntem foarte aproape… Justiția trebuie lăsată, trebuie să fie independentă, dar o spun eu, fără teama de a greși: cei care judecă trebuie să și răspundă. Dacă nu răspund, devine monstruoasă. Și așa se întâmplă în momentul de față. Prima reformă în justiție ar trebui dată o lege privind amnistierea, grațierea tuturor faptelor la zi a judecătorilor și a avocaților. Pentru că în momentul de față toți sunt șantajabili de către procurori. Deci în momentul de față justiția nu este liberă. În momentul de față există doar dictatura procurorilor. Și fără teama de a greși, am devenit ca un stat unde procurorii conduc tot. Eu îl simpatizez pe Victor Ponta, dar e procuror și conduce guvernul. CSM-ul e condus de procurori, Ministerul Justiției e condus de procurori. La economie nu se gândește nimeni. Cheltuim foarte mulți bani cu sistemul judiciar și inventăm fapte, în loc să inventăm economia. În loc să băgăm banii în economie, să creăm valoare adăugată și bunăstare, creăm un sistem de opresiune. Și la un moment dat lucrul ăsta va exploda. Pentru că oamenii tac, tac… În loc să creăm locuri de muncă, băgăm banii în altceva, în lucruri care nu produc. Trebuie să existe lege, sunt de acord – vă dau exemplul meu de la Năvodari – există ordine, dar am simțit-o pe pielea mea: este inadmisibil să bagi un om nejudecat la pușcărie, să-l ții cinci luni la pușcărie, să-l transporți în aceeași dubă cu criminalul care a omorât pe prostituata aia în pădurea Floreasca. În aceeași boxă, de aceleași cătușe. Sunt lucruri care… Ne batem efectiv pe sărăcie. Deci în momentul de față ne batem pe sărăcie. Și ne-am îndreptat – și cu Serviciile, și cu partea judiciară – împotriva poporului român. Dușmanii noștri sunt alții. Dușmanii noștri sunt rușii, americanii, nemții. Nemții, europenii. Ne comportăm ca bărbatul care-și bate familia și cu vecinii stă la băute sau dă din casă la vecini. Nu ne-am protejat economia națională.

R.: Trăgând linie: considerați că Uniunea Europeană a adus mai mult rău sau bine României? Dincolo de justiție și dincolo de lucrurile astea.

N.M.: Eu am devenit eurosceptic. Continui să cred și să afirm că politica se face pentru România. Dar noi așa suntem blestemați: pe timpul Imperiului Otoman mergeau boierii noștri la Înalta Poartă. Și nici atunci turcii nu spuneau că ne asupresc. Turcii spuneau că le dăm araciul pentru că au santinele la Brăila, la Giurgiu, la Galați, la Calafat și așa mai departe. Le dădeam câte 500 de copii, nu ziceau că-i fac musulmani din creștini, spuneau că vor să facă din ei soldați care să ne apere granițele. Dar de fapt moldovenii noștri creșteau să apere interesele Imperiului Otoman. A venit mai departe lagărul socialist, cu tratatul CAER de la Varșovia, la fel: rușii nu spuneau că cotizăm, spuneau că ne apără de NATO, că suntem sub umbrela marelui frate de la Răsărit. Plăteam foarte mulți bani pentru treaba asta. Apoi am sărit din lac în puț: am trecut sub umbrela NATO, peste noapte a devenit armamentul, tot, incompatibil. Schimbă-l, plătește mulți bani. Cumpără armament la mâna a doua. Știu că am deranjat foarte mult, probabil m-a costat și probabil mă va costa lucrul ăsta, dar e adevărul crunt: cu absorbția fondurilor e o vrăjeală. Am plătit mai mult decât… Ne-am dat toată economia națională la străini, și cel mai grav este că ne-am vândut și utilitățile. O să ne fie groaznic, pentru că noi ca țară ne-am pierdut […], dar practic românii noștri sunt slugi prin alte țări, atât. Noi importăm și cărămida. Lucruri pe care le făceam de 2000 de ani le importăm. Importăm cărămidă din Austria, din Bulgaria, din China. În hipermarketurile noastre, mâncăm salată de la turci, din Antalya, dar și de la egipteni. Cartofi din Franța. Hai să ne fie rușine. Pentru că eu sunt de acord cu cei care spun: “Nu suntem în stare, n-avem tehnologie să facem noi telefoane mobile”. Pentru că dacă am face un telefon mobil cu tehnologie 100% românească, ne-ar ieși cât un bloc cu 10 etaje. Dom’le, dar lucrurile astea simple putem să le facem. Să ne facem și noi infrastructura, drumuri – putem să le facem. Trebuie să aducem neapărat firme străine? Dar statul nu trebuie să ajute firmele românești? Să vină cu garanții de stat, cu…

Noi pe oamenii de afaceri îi băgăm la pușcărie. Și-i facem hoți. Și cultivăm prin presă, prin… Și păcatul cel mare este că o fac chiar guvernanții. Toți oamenii de afaceri, toți cei care-au încercat să facă ceva, în fotbal, i-am băgat la pușcărie. N-o să mai avem fotbal. Cine o să mai bage bani în fotbal dacă băgăm la pușcărie pe Copos, pe Becali, pe ăștia care ne-au adus puțină bucurie?

R.: Păi și dacă au greșit?

N.M.: Auziți: noi, românii, am devenit mai catolici decât Papa. Avem mai mulți câini decât ciobani. Credeți că ăilalți n-au greșit, credeți că la occidentali le-a dat Dumnezeu, le-a parașutat? Cum credeți că s-au dezvoltat? Ce vreți să vă spun: cercetați dumneavoastră să vedeți că economia Germaniei, 38% este subterană. Dar ăia nu mănâncă singuri. Merg eu cu două mașini? Mănânc eu cu două guri? Merg cu două costume de haine? Nu, cu una. Am angajați care sunt mai bine îmbrăcați decât mine, care merg mai des în concediu decât mine. Angajați, că-s de la primărie, că-s de la firmele mele private… E o mare prostie să-i facem pe toți oamenii de afaceri hoți, evazioniști. Ne certăm pe sărăcie, dar nu ne gândim și care-i vina statului de-i facem pe români…, dar nu ne uităm și de ce nu ne vin investitorii în țară? Pentru că avem o structură birocratică copleșitoare, sufocantă. Câți oameni mai muncesc în țara asta? Câte programe de relansare a economiei naționale avem? Credeți că dacă am adus câțiva investitori – la unii le-am dat, repet, utilitățile publice, curentul, ăia ne opresc curentul din Italia, italienii pe calculator opresc curentul la Năvodari. Și asta de Crăciun, de Revelion. Și eu cui să mă plâng? Lui Doamne Doamne, atât. Eu ca primar, dar omul simplu?

Interviu cu Antonie Solomon
București, 26 iunie 2013

R.: Cum a fost trecerea de la funcția de primar la cea de senator, cum o resimțiți?

Antonie Solomon: Extraordinar de greu. Eu sunt o persoană activă, 12 ani am stat în Primăria Municipiului Craiova și nu am stat, am muncit în Primăria Municipiului Craiova. Acolo am spus la vremea respectivă, o spun și acum, o sintagmă: “Primăria, dragostea și pacostea vieții mele”. Am găsit un oraș căzut, l-am ridicat acolo unde îi este locul, conferit de istorie de-a lungul timpului. Craiova a fost capitala României mici – e adevărat, vremelnic. Deci nu e un oraș… Nu e Târgu Jiu, Slatina, nu știu mai care, din țara asta. Încărcată de cultură, o citadelă a sportului, a universitarilor. Și din păcate se pierduse în marasm și într-o stagnare totală. Ei, eu am fost omul care pur și simplu am fost un dictator. Deși, din câte îmi aduc aminte, n-am omorât pe nimeni în Craiova. Deci nu eu l-am dat jos pe Ceaușescu. Președinții de țară au fost oaspeții mei, ambasadori, Regele Mihai cu Regina Ana. Deci am căutat ca această Craiovă să renască. Dar în schimb am decapitat mizeria, imobilismul administratorilor… (Obs: Se apropie un personaj stingher, care încearcă să-i dea câteva hârtii de un milion. “Lasă-mă, mă, nu-mi mai da”. La care el: “Mulțumesc!” si după o pauză “Tot vi-i dau”.

(…)

Deci îmi este greu. Nu m-am acomodat până acum și nici nu cred că… Fiindcă am lăsat prea mult suflet acolo. În inima mea e un gol mare, înțelegi? Și dacă ai gol în inimă, ai gol și-n minte. Nu te trage inima să faci ceva, mai ales că, fiind în opoziție, nu ne bagă nimeni în seamă. Vin legi cu toptanul: 15, 20, 30, pe care nu le citim… Nici nu se uită la noi, dacă spunem: “Băi, votăm împotrivă”. Am votat împotrivă. Cică nu, că ei au numărătoarea lor, exact ca pe timpul lui Roberta. Așa că nu-i nicio deosebire la număratul voturilor. Și eu au treabă să aibă cvorum, să aibă putere acolo. Când ai 70%, ce treabă ai cu opoziția? Deci sunt inutil, practic. Eu am venit pentru trei lucruri aici, să știi: autostrada Craiova-Pitești; n-a vorbit nimeni în campanie, doar eu spuneam: “Mă duc și mă lupt cu actualul guvern, cu cine va fi, cu Ministerul Transporturilor, cu primul ministru”, și acum a devenit proiect. Nu e victoria mea, dar bine că se întâmplă așa. Era prima condiție de a veni Fordul în România: să ne lege la culoarul 4, paneuropean. După aia am venit pentru legea câinilor comunitari. (…) Și o a treia, cu descentralizarea asta. (…) Iată trei obiective pe care le îndeplinesc fără să fac un mare efort. Acum o să mai vedem ce se mai discută pe aici. Mă deranjează slaba prestație a unora care vin să-și arate costumele sau nu știu ce paradă prin Parlament, ce firme la modă acum, iar când vorbesc rup limba română. Asta mă deranjează. Eu am spus odată de fapt ce-a spus Creangă: “Dom’le, eu sunt cel mai prost parlamentar. Dar când mă uit în jurul meu, încep să prind curaj”. Deci mă așteptam să văd și eu un Adrian Păunescu, un Ion Predescu chiar, juriști de valoare, Iorgovan, deci toți aceia care au dispărut, aș fi vrut să-i văd acum, la tânăra generație sau printre oamenii cu experiență, că-s prin parlament. Nu. Mie nu-mi place retorica, nu-mi place cum se discută prin comisii, cum se promovează, cum se aleargă după funcții. Prin cârciumi, la șușoteli. Unul îmi spunea: “Ce cauți bă tu, că nu știi ce înseamnă jocurile politice.” Într-adevăr, nu le stăpânesc. N-am fost diplomat în viața mea, n-am învățat diplomația și cred că niciodată n-o să fiu unul care să simtă jocurile de culise. Eu sunt naiv și vreau să fiu izolat în naivitatea mea politică.

R.: Spuneați zilele trecute că vă plictisiți puțin în Parlament.

A.S.: Așa este, da. Este plictiseală, este plictiseală. De ce nu recunosc toți? Uai, grijile națiunii pe umerii lor, dezastru. Hai să-ți zic o poantă. Stătea unul la țigară, fuma și apare un altul. “Dar ce mă, tu n-ai somn?” Adică e o treabă delicată și mie-mi place să zic lucrurilor pe nume. Noi, mai ales opoziția, suntem martori la căratul apei. Și normal că… Nu știu ce să discută, aflu din ziare sau de la televizor. Prefer să stau la televizor trei-patru ore și mă informez decât să stau în Parlament. Deși eu stau în Parlament. Am locul meu acolo, sunt disciplinat. Vin, semnez, dar nu particip la dezbateri și nu că nu m-ar interesa, dar sunt depășit. Dacă aș fi fost acolo cu puterea, să vii cu o inițiativă, s-o susții, să te zbați! Dar așa… De asta am zis [că mă plictisesc], nu că Parlamentul ar fi plictisitor. Fiindcă e cel mai important for al țării, nu? Dar activitatea pe care noi o desfășurăm este una plictisitoare.

R.: Ce veți face după încheierea mandatului? O să candidați din nou pentru primăria Craiovei?

A.S.: Ce voi face? Hai să-ți spun ceva: eu în acești 12 ani mi-am cam neglijat familia. Deci am o familie superbă, Dumnezeu m-a ajutat să-mi dea cea mai frumoasă nevastă, cel mai cuminte copil și cel mai frumos. Acum mi-a venit și un nepot, de trei zile sunt bunic. Și pun în balanță, cum spunea Marin Sorescu în “Iona”, cum filosofa el acolo: “Înainte mă gândeam numai la soția mea și se cobora mama”, știi? “Acum se ridică mama și se coboară soția”. Ca la fântâna cu două ciuturi, știi? Și țipa: “Mamă, mai naște-mă odată, de două ori, de zece ori, că viața asta nu prea mi-a ieșit”. Ei, eu puneam în balanță primăria și craiovenii, și familia se cobora. Acum e invers: se ridică familia și se coboară Craiova și craiovenii. Deci n-am știut să țin un echilibru, știi? Și atunci, vreau să mă dedic familiei, să fiu sănătos. Acum spun asta. Ce va fi peste trei ani, dacă Dumnezeu o vrea – știi că lucrează prin oameni – să-mi spună: “Du-te la primărie!”, mă duc la primărie, dragostea și pacostea vieții mele. Acolo am fost condamnat – cea mai a dracu’ închisoare asta a fost pentru mine – 12 ani să fiu în slujba comunității. Și mi-am făcut-o cu toată responsabilitatea. Nu ce s-a discutat, ce s-a zis. Știe toată lumea ce s-a întâmplat cu mine, până la urmă.

R.: În 2008 ați fost ales cu o majoritate zdrobitoare. Cum s-a creat legătura asta cu craiovenii?

A.S.: Știi cum s-a creat? Poți să fii frumos, deștept, să vorbești extraordinar. Dar știi ce spun oamenii? Bă, este cum este, arată cum arată, dar nu e de-al nostru. Dacă nu te simt ei că faci parte din rândul lor și că tot ce spui nu-i minți, ești prezent când sare-n sus o clădire, când s-a spart nu știu ce conductă de apă, dacă nu gândești dezvoltarea uniformă a orașului, să-i împaci pe toți, începând din centru până la periferii, n-ai ce căuta în fruntea comunității. De asta: ei au simțit că-s om de-al urbei, de-al cetății, și care-i reprezint – și în relațiile cu persoanele juridice române, străine – în această instituție care este, zic eu, extraordinară. O adusesem la un nivel de credibilitate peste biserica din Craiova, cât am fost primar al Craiovei. Adică eu cred că am scris istoria Craiovei. Alții o povestesc ca pe-o anecdotă și-o povestesc prost acuma. De asta oamenii au fost… Dovadă că eu am luat mai multe voturi ca în 2008 acum, în 2012, și am fost furat ca-n codru. Nu se poate: toată lumea m-a votat și n-am ieșit.

R.: A fost și valul ăsta…

A.S.: Nu valul… La locale, valul puterii… N-a avut nicio treabă cu valul. Am fost furat ca-n codru, știe toată lumea.

R.: Ați simțit sprijinul oamenilor și în perioada în care v-ați aflat în [penitenciar]?

A.S.: Tot timpul. Exact. A venit la mine Gelu Voican Voiculescu, spunea: “Dom’le, ce manifestație! Mai spontan ca la Revoluție! Nu se poate în Craiova”. Eu habar n-aveam, fiindcă eram arestat și n-aveam televizor și nu puteam să comunic cu familia decât… În momentul ăla când a fost miting, la minus 20 de grade să vină peste o mie de oameni. Și toți: “Vai, nu vă duceți, că-i faceți greutăți”. Stilul ăsta diversionist. Și tot așa, știi? Deci oamenii i-am simțit fantastic. Plângeau pe stradă. Când o vedeau pe nevastă-mea… Înainte plângea nevastă-mea, și acum, când au venit, plângeau ei când o vedeau pe nevastă-mea. Dar uite că Dumnezeu le-a aranjat pe toate. Mai zi o întrebare, că vreau să fug.

R.: V-ați așteptat la primirea pe care ați avut-o la primărie?

A.S.: Măi, eu eram prin Craiova. Și eu n-am vrut să am în față masele de oameni, masele de simpatizanți. Dar și-n primărie mergeam. Că nu luam legătura cu cei care erau implicați în acest dosar. N-a fost un șoc pentru mine, pentru că vedeam reacția oamenilor de pe stradă. Telefoanele, mesajele de încurajare. Și atunci când m-am dus acolo, ați văzut: sala plină, “Solomon, Solomon!”.

R.: A trecut destul timp, ce efect a avut asupra carierei dumneavoastră politice arestarea?

A.S.: Nu mă așteptam, sincer. Nu pot să cred nici acum că după cinci ani, să acuzi un om de luare de mită. Deci fără flagrant, fără martori, fără denunțător, fără nimic. Dar eu am zis că mai sunt și erori judiciare. Așa că nici nu mă mai interesează ce-a fost: privesc înainte, Dumnezeu a vrut să trec și prin asta. Poate că m-a protejat, cine știe ce făceam. Și faptul că n-am mai ieșit primar: pentru mine a fost o mare durere, dar pe măsură ce-a trecut timpul mi-am dat seama că de fapt era bine să fac un pas în spate, să mă încarc de energie și să facă oamenii diferențe între ce-a fost și ce este acum în Craiova. Asupra mea: mi-am dat seama că tre să fiu mai bun, mai răbdător cu oamenii, să nu-i jignesc, să-mi stăpânesc ieșirile astea nervoase, fiindcă-s Scorpion și eu, iau foc. Pe mine poți să mă înjuri, să faci ce vrei cu mine: să mă faci lăutar, țigan, cum vrei tu. Dar nu zi nimic de Craiova, fiindcă înnebunesc pentru orașul ăsta. Așa sunt eu construit. Să știi că acolo am întâlnit o lume care poate că-i mai curată decât cei pe care-i întâlnim noi pe stradă și [spun] la ureche: “vai, ce frumos și deștept ești”, și după aia îți bagă cuțitul în spate. Deci am întâlnit o altă lume și-ți spun că jumătate din ei sunt de calitate mai bună… Sau ai văzut că la colț de stradă sunt de ăia care șterg parbrizele. Și ăia-s mai curați la suflet decât unii oameni pe care-i întâlnești în zona publică și… De ce să spun? Acum, dovadă că-mi spune cineva de la Pitești că “bă, te regretă toată lumea pe-acolo”. (Râde) “Păi ce vreți, bă?” Eram altruist, asta e firea mea de când mă știu eu pe pământul ăsta. Când n-aveam, mă împrumutam și ajutam oamenii. Și acolo a fost la fel: am fost primit cu aplauze când ne plimbam noi acolo și-mi spune unul că “dom’le, dacă-mi spunea unul că mor mâine, îl credeam. Dar că o să stau cu primarul Craiovei aici…” A fost o experiență pentru mine, pe care am dat-o uitării. N-a lăsat nicio urmă asupra mea, dovadă că mă comport la fel. Cânt, joc, îmi iubesc familia până la Dumnezeu…

(…)

Știi ce te-aș ruga, dacă poți să mă ajuți: să faceți un sondaj. Veniți în Craiova, stați acolo, nu știu, nu tre să faceți pe o mie de subiecți. 100-200 pe stradă, orice cartier, nu pe centru. Pac-pac, zece ăștia. Și îți dai seama dacă sunt sau nu iubit în Craiova. Deci eu te aștept, pe cheltuiala mea. Te țin la hotel și a doua zi îmi spui: “Dom’le, așa este!”.

R.: Cum ați caracteriza lupta anticorupție din România, în momentul ăsta?

A.S.: E bine că s-a început. Deci e un flagel – și nu doar în România, în toată Europa și în toată lumea asta. Deci niciodată nu credeam c-o să fie arestați primari, președinți de consilii județene, prim-ministru, miniștri și așa mai departe. Deci e o treabă extraordinară pentru imaginea României și, până la urmă, eu nu-i înțeleg pe ăștia: ei credeau că sunt cine știe ce baron local, care am nu știu ce avere. Nu-i așa. Alții sunt bogați, nu primarii. Primarul are un buget vai de mama lui și se uită să se și vadă ceva acolo, știi? Dar ce face DNA-ul e un lucru bun. Adică iată că s-a ajuns la oameni importanți și i-a adus cu picioarele pe pământ: “Ia uite bă cine sunteți! Nu sunteți voi Dumnezei aciea”. Eu apreciez enorm de mult tot ce se face și din partea SRI-ului, și a DNA-ului, și am spus-o tot timpul: dom’le, apreciez efortul pe care-l face pentru a limita fenomenul, pentru că de eradicat în niciun caz. Judecătorii, la fel. Adică eu zic că-i altceva în România. Și cred eu că, ușor-ușor, când te duci acolo, într-o funcție din asta responsabilă, trebuie să știi: bă, s-ar putea să mă duc la pușcărie dacă nu-s atent și mă ia valul. Să nu mai vină toți saltimbancii că vor ei primari, că vor ei nu știu unde. “Uite bă, ce înseamnă, uite, [sunt] exemple, aveți grijă ce faceți!” Deci e un lucru extraordinar.

Interviu cu Monica Macovei
București, 25 mai 2013

R.: Ați simțit în 2005-2006 că există un suport popular pentru lupta împotriva corupției?

Monica Macovei: Am simțit că există un sprijin popular pentru asta și o cerință. Și, de asemenea, am avut ca sprijin pe Traian Băsescu și parțial, la început, o parte din guvern, dar n-a durat mult. (…) Să ne aducem aminte că Traian Băsescu a câștigat prezidențialele din 2004 cu un mesaj: “Arde-i pe corupți!”. (…) Deci exista această dorință a populației. După părerea mea, există și astăzi, dar de ani de zile sunt manipulări mediatice, în sens de dosare politice, în sens de dosare făcute la comandă, adică nereale, ca și când oamenii n-ar fi comis acele fapte, și unii în această capcană.

R.: Simțiți că s-a depășit o anumită limită, că sunt mai mulți cei cărora nu le pasă de funcționarea acestor instituții decât cei care le susțin?

M.M.: Nu. Dimpotrivă, cred că majoritatea populației ține să funcționeze aceste instituții, inclusiv cei care s-au dus la vot în decembrie, de exemplu. N-au încredere în partide, sau în niciunul dintre aceste partide care au făcut oferte în decembrie.

R.: Laura Ștefan spunea într-un interviu acordat lui Cristi Ghinea că “anticorupția nu este regulă morală în România”. Și se referă nu doar la politicieni, ci și la electorat. Sunteți de acord?

M.M.: N-aș spune că pentru toată populația. Dacă ne uităm la sondajele de opinie, vedem că românii identifică corupția și o sancționează. Îmi amintesc ceva de genul 80%. Și când îi întrebi: “unde credeți că este cea mai mare corupție?”, [răspunsul este]: “partide politice”, “parlament”, “guvern” și alte instituții, pe primul loc sunt partidele politice. Deci o vede. Părerea mea e că în momentul în care populația o vede și o identifică, o vede ca pe un fenomen rău și n-o vrea. Problema este că n-aș vrea să-și piardă încrederea că se mai poate face ceva, că unii ajung la sentimentul ăsta, că e degeaba. (…) Aș vrea spun ceva despre corupția politică, pentru că asta este cea care i-a determinat pe politicieni, inclusiv pe cei care dețin trusturi de presă, să înceapă să decredibilizeze aceste instituții anticorupție, DNA și ANI, de pildă, și oameni din aceste instituții, tocmai pentru a scăpa ei. Și cred că de aici vine și mesajul pe care l-au transmis către populație – sigur, o parte n-a căzut în plasa asta, o parte a căzut – decredibilizând toate instituțiile acestea. Și atunci reacția “E dosar politic”, “E contrafăcut”, și de aceea poate oamenii reacționează așa, unii dintre ei. Dar să vă spun ceva, apropo de corupția politică: noi am avut clauză de salvgardare pe marea corupție politică. Că nu era niciun dosar pe marea corupție politică. Și de asta am modificat legea DNA și persoanele numite acolo erau independente, puternice, profesioniste. Nu spun că toate, mă refer la conducere și la câțiva care lucrează. Nu sunt toate filialele DNA din țară egale [profesional și ca independență]. Dar cei din București, mai sunt câteva filiale foarte bune. Aici lupta anticorupție are și un fel de contradicție în ea însăși, un obstacol. Și s-a putut face până la integrare foarte bine, iar apoi cu susținerea Comisiei prin MCV și a președintelui. Când spui că te lupți cu corupția politică, pleci de la faptul că există politicieni corupți și 2. politicienii sunt cei care adoptă legile prin care tu vrei să combați corupția, să înființezi DNA sau ANI de pildă sau să faci conflictul de interese o infracțiune, cum am făcut. Sau care iau decizii politice sau administrative. Deci practic le ceri politicienilor să ia decizii, să adopte legislație împotriva lor. Primul fapt de la care am pornit era că există politicieni corupți. Acest lucru se poate face cu succes numai în perioade dintr-astea de preaderare la NATO, la UE, în care n-au ce să facă. (…) În ianuarie 2007, după ce-am intrat, a existat o ordonanță de urgență – din câte îmi amintesc, pregătită – care n-a mai fost adoptată, prin care se desființa DNA, prin comasare, prin… Și mie îmi spuneau prin 2006 că, după ce-o să intrăm, o să abroge declarațiile de avere publice. (…) Asta a continuat, evident. (…) A mers, ok. Vă amintiți că legea de modificare a competențelor DNA a căzut întâi. (…) Era chiar o misiune de monitorizare a DNA și ne-am trezit că a picat. Deci a fost un moment îngrozitor, în care cei de la Comisie îmi ziceau: “Fă ceva, dă ordonanță de urgență!”, ei care ziceau: “Nu mai dați atâtea ordonanțe de urgență”. Le-am explicat că mai e președintele, iar președintele a întors-o. Eu după aia m-am dus în Parlament, am negociat. Mă înghesuise Voiculescu într-un colț [să-mi spună] ce să schimb în lege. Singura promisiune pe care am făcut-o a fost că vom face o dezbatere publică pe procedura de numire. Atât: dezbatere publică. Și, în fine, a trecut. Dar era, iarăși, perioadă de preaderare. Și din această cauză s-au apucat să decredibilizeze instituțiile. Nu le-a mers din prima, dar de ani de zile fac asta. Și unii oameni cad în plasa asta.

R.: Vorbiți despre manipulare. Dar nu e totuși mai mult de atât, când vedem reacții de genul celei de la Năvodari sau de la Râmnicu Vâlcea? Mulți dintre cei cu care am vorbit îmi spuneau: “Și ce dacă e corupt? Și ce dacă fură?”

M.M.: Eu aș împărți pe categorii. Unii la care chiar a ajuns mesajul ăsta, cu decredilizarea instituțiilor, că-s dosare politice și care urmează politicienii. Când vine un politician și spune: “E nevinovat, să fie pus liber!”, atunci oamenii sunt derutați. Dar politicienii n-au voie să vină cu mesajul ăsta. Și atunci o parte dintre oameni urmează mesajele politicienilor. Ca și acum, cu Gigi Becali. O altă parte, e adevărat, spun ce-ați spus dumneavoastră: “Să facă și pentru noi ceva, chiar dacă fură”. Dar eu nu văd asta ca pe o susținere a corupției, ci ca pe o lehamite, ca o deznădejde. În sensul că “toți sunt corupți, măcar să alegem unii care să facă și pentru noi ceva.”

(…)

Dar dacă ei ar vedea că toți sunt sancționați, judecați, achitați, condamnați, dar mai repede, nu după ani de zile, cred că și-ar schimba această părere. Bun, o parte poate că nu. Dar nu sunt majoritatea românilor. Dacă ne uităm la alegerile din decembrie, sunt cam 4 milioane de oameni care sunt electoratul USL. PSD a avut, la alegerile din 2008, 3,8 milioane, și acum, împreună cu PNL, 4,4 milioane de voturi. De asta am zis, o medie de 4 milioane. Și care acum în decembrie au votat, mai mult decât în oricare alt an, parlamentari cu probleme penale, unii chiar la închisoare. Deci 4 milioane. De asta spun, nu-i o majoritate.

Type to Search

See all results