Un sat din Banat a supraviețuit colectivizării, deportării și haosului tranziției. Ce se alege de el în epoca în care agricultura nu mai are nevoie de țărani?

Cuprins:

I. Din marginea unei pășuni enorme, trenuri cu grâu pleacă spre Italia.
II. Bulgarii au găsit locul pustiu, nu era decât o culă turcească de apărare.
III. Era o ordine știută a lumii, fără loc de ură, invidie sau dispreț.
IV. Comuniștii au răsturnat ură în mijlocul satului și au împrăștiat-o pe ulițe.
V. La Dudeștii Vechi nu prea erau chiaburi, așa că au trebuit inventați.
VI. După Revoluție au crezut că întorc istoria, cu pluguri prăpădite, cu cai, cu sapa.
VII. Pământurile s-au chircit, cât să încapă într-un televizor sau un BMW la mâna a doua.
VIII. Atunci a venit italianul și a luat terenurile.
IX. A răsturnat pământ negru peste pământ galben.
X. Case goale pentru toată lumea.

Pe harta din fața noastră, Dudeștii Vechi e o comună la locul ei. Pare o grămăjoară de cioburi verzi și mărgele roșii; sunt grădinile și casele satului. Din centru se întind în toate direcțiile vreo 15 ațe portocalii; astea-s drumurile. Prin partea de jos a grămăjoarei trece o fâșie albastră, lată, care face ocoluri largi; e apa Arancăi. Apoi, de jur împrejur, sunt pământurile oamenilor.

Pe hartă, italianul n-a venit încă. Pensionarul Gheorghe Kalcsov, fost telefonist și profesor de istorie în Dudeștii Vechi, a colorat fiecare brazdă de pământ cu un marker verde deschis. Parcelele sunt mici, perpendiculare unele pe altele, să ajungă la toată lumea.

Dudeștii Vechi supraviețuiesc în forma asta prin arhive, biblioteci și – nu în ultimul rând – pe acest perete din holul casei lui Gheorghe Kalcsov. E o reproducere după o hartă iosefină desenată pe la 1770. Omul își plimbă degetul în sus și-n jos pe hartă și pe alocuri înjură: “Tot a distrus italianul! (…) Aici, de când e lumea – uite-le, uite-le, că nu vorbesc eu prostii! – era drumul spre Teremia, mai era drumul spre Comloș. Nu mai sunt. Asta a fost pădure, acum nu mai este. Aici undeva, [italianul] a baricadat și a băgat canalele [de irigații] pe unde a vrut el. Și Aranca se usucă, vara e prăpăd. O trage la el, și nimeni nu-i are grija!“.  

Italianul e Luciano Martini, , care controlează peste 11.000 de hectare în preajma comunei Dudeștii Vechi, județul Timiș. Martini are 78 de ani și, chiar dacă trece periodic prin România, niciunul dintre locuitorii cu care am stat de vorbă nu l-a cunoscut. Italianul ar rămâne o umbră, o idee, dacă n-ar fi alți italieni care să bată drumurile Dudeștilor în numele lui.

Din 2000, de când au ajuns în România, italienii au cumpărat întruna pământuri în zonă, după care le-au pus laolaltă și s-au apucat să le niveleze. Au răsturnat pământ negru peste pământ galben, au ras cu lama buldozerelor inclusiv urmele unor așezări sarmatice. Au arat câteva drumuri vechi dintre Dudești și localitățile învecinate și au făcut alte drumuri, pe lângă canale de irigații noi. Vara și-au umplut canalele cu apa Arancăi. Când e secetă, spun oamenii, spre sat curge doar un firicel de apă, peștii mor și grădinile se usucă.

Dincolo de ce fac italienii la Dudeștii Vechi, dincolo de legi și avize și subvenții și UE, povestea asta e despre cum se schimbă relația unui sat din România cu pământul din jurul său, despre cum își renegociază el identitatea în vremea unei agriculturi care nu prea mai are nevoie de țărani și, în general, de oameni.

Partea I: Multă pășune

Lângă pășunea Vălcaniului, comună desprinsă recent din Dudești, așteaptă un tren de marfă. Directorul administrativ al firmei Emiliana West Rom, Sebastiano Stoppa, se uită la vacile care pasc în depărtare, undeva în dreapta trenului, și constată că e foarte multă pășune, enorm de multă. “Asta, transformat în agricultură…”

În timpul ăsta, în jurul trenului se agită un grup de bărbați: unul, cățărat pe-un buldozer, nivelează pietrișul ca să facă loc unui camion, altul dirijează camionul, iar ceilalți emit păreri în legătură cu soluția tehnică optimă pentru încărcarea grâului în cuvă și aspirarea acestuia către vagoane. Unul s-a cățărat pe cutie, pentru a avea o imagine de ansamblu. Majoritatea sunt scunzi și poartă căciuli. “Voi nu vreți să înțelegeți că nu merge? Pur și simplu nu merge!” Deschizătura cuvei e prea mare, iar grâul curge pe jos. El știa că așa o să fie, dar nimeni nu l-a ascultat.

Între ei, Sebastiano pare din alt film: e înalt, poartă un pulover roșu peste o cămașă neagră și pantaloni crem; e bucălat și e calm. Sebastiano Stoppa e pe partea administrativă, nu se ocupă el de treburile astea. Crede totuși că s-ar putea să fie nevoie de un alt sistem de încărcare. Oricum, o să meargă până la urmă, întotdeauna merge. În două zile, cele 1.060 de tone de grâu biologic o să fie sus, în tren, și o să plece spre Italia.

În ultimul an, de când italienii au preluat o cale ferată abandonată de Petrom, au trimis deja într-acolo vreo 20 de trenuri pline. E mai bine așa, mai comod. Anul trecut, cam 20% din producția de grâu a mers către Italia, restul s-a vândut în România și în alte țări europene. Dar iarna asta o să ajungă aproape tot în Italia, pentru că piața românească nu merge, explică Stoppa. Italienii au acum alte probleme pe cap: .

Până la tren e un drum cu pietriș, refăcut de italieni. În stânga strălucește, în colțuri și rotunjimi, silueta metalică a silozului, iar în dreapta, după pășunea cea enormă, se distinge, dintre acoperișurile joase ale Vălcaniului și copaci, turla albă a bisericii. În rest, câmp neted ca-n palmă, gata de prima zăpadă.

“Noi am găsit niște terenuri dezastruoase aici”, spune Stoppa, în româno-italiană. Când au venit, italienii au preluat prin licitație terenurile fostei Întreprinderi Agricole de Stat (IAS): vreo 4.000 de hectare între Dudeștii Vechi, Vălcani (pe atunci parte din Dudești) și Teremia Mică. Au cumpărat apoi, parcelă cu parcelă, terenurile sătenilor, și au ajuns să aibă de aproape trei ori mai mult. În 2015 au pus grâu pe vreo 5.400 de hectare, soia pe 2.000 de hectare, iar pe restul – floarea soarelui, ceva porumb și sfeclă de zahăr.

În 2014, Emiliana era firma cu capital străin care a primit cele mai mari subvenții europene pentru agricultură în România. Potrivit unui document furnizat de Agenția pentru Plăți și Intervenție în Agricultură (APIA), Emiliana ocupa locul al doilea în topul general al subvențiilor, cu 6,6 milioane de lei, după SC Agricost SRL.

Per ansamblu, italienii sunt  din agricultura de la noi: reprezintă cam un sfert din prezența non-românească.

Nu există date oficiale publice cu privire la totalul suprafețelor deținute de străini, europeni sau nu. În funcție de interlocutor, afli că oriunde între 10% și 40% din agricultură este controlată de societăți sau persoane fizice din afară. În orice caz, “tendința e de creștere accentuată”, spune un land broker care lucrează cu firme străine.

Unii investitori, în special arabi, au ajuns aici imediat după 1989, stimulați de acordurile bilaterale semnate de Ceaușescu cu țări din Orientul Mijlociu și rămase în vigoare după aceea. Occidentalii au început să vină la începutul anilor 2000, atrași de calitatea terenurilor și de prețurile foarte scăzute. Investitorii s-au înmulțit și și-au extins afacerile odată cu apariția subvențiilor acordate de Uniunea Europeană.

Comasarea terenurilor beneficiază, de două decenii și jumătate, de susținere la nivel înalt în România. Indiferent de partid, guvernanții văd în asta singura șansă pentru o agricultură modernă. Faptul că România are una din cele mai numeroase populații rurale din UE, peste 43% în 2014, și cel mai mare număr de exploatații agricole, 3,63 milioane, sunt două dintre argumentele principale. Trebuie să intrăm în rând cu lumea.

Numărul fermelor mici a scăzut în continuu în ultimii ani, mai exact cu trei pe oră, după calculele celor de la Asociația Ecoruralis, care încearcă să-i sprijine pe micii agricultori. Dar de ce-ar conta, la urma urmei, să rămână fermele familiale?, l-am întrebat pe Kaul Nurm, estonianul care, acum un an, a realizat un raport din partea Comitetului Economic și Social European pe tema acaparării terenurilor în Europa. “Pentru că păstrează satele vii. Dacă spunem că asta nu e important, că locurile alea pot fi goale și că mâncarea e tot ce contează, putem să mecanizăm toată agricultura și să o lăsăm la mâna companiilor”.    

Partea II: Vin bulgarii

La ultimul recensământ, cel din 2011, în Dudeștii Vechi trăiau 4.203 oameni. După socoteala lui Gheorghe Kalcsov, care a umblat pe la fiecare casă și a trecut într-un caiet ce familie stătea acolo prin 1900, apoi în perioada interbelică, în timpul comunismului și acum, azi n-au cum să fie mai mult de 3.500 de persoane pe-aici.

Ioan Vasilcin, care e preot în comună de peste 50 de ani, are și el o numărătoare: ține vreo 70-80 de înmormântări și 30 de botezuri într-un an. “Dar și pleacă. Putem spune că în fiecare an pleacă cam 100, pentru că și tinerii care au terminat liceul se duc la facultăți sau nu știu unde. Și în majoritatea caselor locuiesc bătrâni de 60-70-80 de ani. Tinerii – copiii lor – sunt la Timișoara, și, dacă moare cineva, atunci casa rămâne goală. Pe fiecare stradă sunt cinci-șase case goale.”

Comuna s-a chemat Beșenova Veche până în anii ‘60. Numele său bulgăresc, Stár Bišnov, e trecut azi pe panourile de la intrare. Cum vii pe șoseaua dinspre Sânnicolau Mare, vezi întâi pământuri ascunse în ceață, apoi case cu acoperișuri înalte, care se lățesc în drumuri largi, așezate în unghiuri drepte. La dimensiunile astea, comuna pare și mai goală decât e. La intersecția din centru, unde-s biserica, primăria, școala și crâșma, o statuie a episcopului Nikola Stanislavici binecuvântează laolaltă bicicliști răzleți, mașini de-ale italienilor care trec spre Vălcani, utilaje agricole.

Stanislavici e cel care i-a adus din Oltenia în Banat pe bulgarii catolici (pavlicheni) ce formează și acum grosul comunității din Dudeștii Vechi, peste 60%. Preotul Ioan Vasilcin le-a rezumat rătăcirile într-o monografie a comunei. De teama turcilor împotriva cărora se răsculaseră, bulgarii au traversat Dunărea la sfârșitul secolului al XVII-lea. În 1738, s-au stabilit în Banat, iar guvernatorul le-a dat pământurile de aici, din Dudeștii de azi, și semințe să-l cultive.

“Bulgarii au găsit locul pustiu, nu era decât o culă [clădire în formă de turn] turcească de apărare”, spune primarul comunei Dudeștii Vechi, Gheorghe Nacov. Fiecare familie a primit la început câte 36 de iugăre de pământ [echivalentul a aproximativ 20 de hectare], spune Damian “Dancu” Vasilcin, inginerul responsabil cu fondul funciar din cadrul primăriei.

Partea III: Munca

Când bulgarii s-au înmulțit și pământurile nu le-au mai ajuns, au plecat în grupuri și au întemeiat sate noi în zonă. “Oamenii știau că trebuie să trăiască din pământ. Când au primit pământuri prin alte părți, au ales locuri în care să fie tot împreună”, spune preotul.

În 1930 erau peste 11.000 de oameni în sat. Majoritatea lucrau între 12 și 18 hectare. Era, cum ar veni, o societate de țărani mijlocași. În perioada interbelică nu erau mai mult de doi-trei care să aibă mai mult de 100 de hectare. Cei care prinseseră ceva cheag începeau să-și cumpere utilaje, una-alta.

Înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, sătenii obișnuiau să-și facă “sălașe” sau “odăi” pe parcelele aflate mai departe de Dudești, ca să nu mai obosească animalele pe drumuri când era vreme de muncă. Stoian Caradjov își amintește că bunicii lui aveau pământ la vreo șapte hectare de Dudești, sub Nerău. Rămâneau acolo să doarmă, aveau grajduri pentru animale, tot.

Lumea pare nostalgică după vremurile alea.

Săracii – sau “slugile”, cum li se zicea în Dudești – munceau cot la cot cu cei mai avuți și cică nu o duceau tocmai rău. Părinții lui Gheorghe Kalcsov erau mijlocași, taică-su avea vreo 40 de hectare. Kalcsov și amintește că un moș îl oprea pe stradă și-l întreba: ”«Unde te duci, la sălaș? Eu am fost slugă acolo!». El era mândru. Lui îi era bine. Avea grijă [de sălaș], că de acolo trăia.”

Era o ordine știută a lumii, fără loc de ură, invidie sau dispreț, zice Gheorghe Ghergulov, pensionar, fost contabil la primărie vreme de 28 de ani. “[Stăpânul] dormea în grajd, împreună cu sluga, și se culca după ce se culca sluga. Avea un cui și-și punea pălăria în cui. Și pălăria încă se legăna și el deja se scula.” Ăștia au fost chiaburii, spune Ghergulov: “Au fost oameni pricepuți, oameni gospodari.”

Ghergulov e un fel de înțelept al satului, care trăiește singur într-o casă sărăcăcioasă și rece. La el vine lumea cu dosare pentru pensionare sau pentru recuperarea pământurilor, cărora nici cei de la primărie nu le dau de cap. Le răsfoiește hârtiile, își îngustează ochii ca să poată citi și-i ajută cum poate. Ai lui au fost săraci de când se știu și n-au găsit ieșirea.

“Mama îmi povestea că toată familia – și erau familii mari – muncea de le săreau ochii ca să adune ceva câștig, ca să poată cumpăra o jumate de lanț [iugăr – n.r.], un lanț de pământ, să aibă ce lucra. (…) Oamenii n-au mai trăit din șmecherii și din hoții, au trăit din muncă. Fără muncă nu s-a putut. Și dacă n-aveau de muncă, nici n-aveau ce mânca”.

Partea IV: Buni de nimic

Comunismul a răsturnat ura în mijlocul satului și a împrăștiat-o pe ulițe. “Atunci a început hoția, au început șmecheriile, a început invidia, că «de ce să fie ăștia bogați?»”, spune Ghergulov.

La plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din martie 1949, Gheorghe Gheorghiu-Dej prezentase raportul pentru transformarea socialistă a agriculturii. “Politica noastră față de țărănime trebuie (…) să fie clară: ne sprijinim pe țărănimea săracă, strângem alianța cu țărănimea mijlocașă și ducem o luptă neîntreruptă împotriva chiaburimii”, proclama Gheorghiu-Dej. Termenul de “chiabur”, inspirat de “culacul” din Uniunea Sovietică, îi descria pe cei acuzați că exploatează și sărăcesc țărănimea și sabotează procesul de colectivizare. În perioada imediat următoare aveau să înceapă confiscările “averilor chiaburești” și arestările.

În 1951, partidul i-a deportat pe chiaburi în Bărăgan, alături de alte categorii: și moșieri, cetățeni străini, basarabeni, presupuși foști colaboratori ai armatei germane, persoane cu rude în străinătate, dușmani ai orânduirii socialiste, condamnați politic sau de drept comun. Prin dislocările masive, Dej voia să prevină influența Iugoslaviei într-o regiune multietnică cum era Banatul și să limiteze, pe cât posibil, împotrivirile la colectivizare. Era o măsură preventivă, cum ar veni.

La Dudeștii Vechi nu prea erau chiaburi, așa că noii comuniști din Dudești i-au inventat. În fruntea comunei ajunseseră “toți care-au fost buni de nimic, [cărora] nu le plăcea să muncească, vai și-amar de capul lor, cu două clase”, după cum își amintește Stoian Caradjov. Erau acum de folos țării, căpătaseră funcții.

“S-a rostogolit toată societatea”, spune Gheorghe Kalcsov. “Erau câțiva drojdieri care jucau cărți și [mergeau] la curve și ăia au ajuns mari comuniști, președinte și nu știu ce”.

În spatele ușilor căminului cultural, noii șefi ai comunei au făcut lista viitorilor deportați din comună, unde încuscririle, disputele personale și invidia au contat mai mult decât numărul iugărelor de pământ, continuă Kalcsov: “Dacă eu mă dușmăneam cu tine și cumva am ajuns acum mare sculă: «ia dă-l în pulă, îl punem și pe ăsta pe listă, îl futem, în Bărăgan cu el!»”.

“Condiția lor socială mizeră era chiar oglinda lor. Niște mizerabili care au ajuns să conducă un sat. Și s-au răzbunat, bineînțeles, pe cine? Doar n-o să se răzbune pe vecinul lor care-i beat, și nimenea-n-drum – s-au răzbunat pe cei care erau oameni mai de frunte, gospodari în localitate”, spune doctorul din sat, Petru Augustinov, care provine dintr-o familie de mijlocași, cu un dezgust împrospătat. Vocea îi e scăzută, dar când vorbește despre ce s-a întâmplat atunci alunecă înspre o răgușeală ciudată, de parcă amintirile astea îi răscolesc o cenușă în gât.

Inventar al bunurilor confiscate de la o familie de deportați. Sursa: cartea “Lagărul deportării” de Rafael Mirciov

La jumătatea lui iunie 1951, începuseră să tragă în gara din Dudești vagoane de marfă, iar satul a început să vorbească, povestește Rafael Mirciov în cartea “Lagărul deportării. Pagini din lagărul Bărăganului (1951-1956)”. În sat soseau plutoane de soldați. “Duminica, în fața bisericii, toboșarul satului, Ioan Mirciov, a bătut toba cu următorul anunț neobișnuit: «Se aduce la cunoștința tuturora că în următoarele cinci zile nimeni nu are voie să iasă pe câmp, pentru că armata o să facă trageri»”, scrie Mirciov.

În acea noapte, milițieni și soldați înarmați au mers pe la porți și au cerut buletinele și livretele. În două ore, toți ai casei urmau să se prezinte la gară. 87 de familii cu totul, 443 de persoane. Nu le-au dat nicio explicație.

Printre ei erau și membrii mai în vârstă ai familiei Caradjov, care aveau puțin peste șapte hectare de pământ. “I-au luat pe străbunicul și pe străbunica. Și lui tata i-au zis: «Voi puteți să plecați». Și tata n-a vrut să plece, n-a vrut să-i lase, a zis: «Venim cu voi!». Nu s-a știut unde ne duce”, își amintește Stoian Caradjov, care pe atunci avea șase ani și jumătate. Au avut voie să ia cu ei la gară o căruță cu lucruri, așa că ai lui au pus de-a valma un pat, o saltea, câteva tăvi, un cearșaf, o pernă, o șuncă. Unii n-aveau ce lua de mâncare: ascunseseră făina sau untura pe la neamuri, de teama colectorilor.

Cât familia Kalcsov – trecută și ea pe listă – se pregătea de plecare, pe lângă ea intrau deja pe poartă vecini, să prindă un porc, să dosească un vin, o țuiculiță. Activiștii aveau să ia curând în primire lucrurile rămase și casele cu totul. Partidul găsea folos pentru toate.

Pe la ora 10 dimineața, zeci de căruțe treceau în convoi spre gară. În ele se bălăngăneau dulapuri, mese, scaune, paturi, răsunau oale, găleți și butoaie. Când convoiul ajungea în dreptul lor, mulți săteni trăgeau obloanele, și urmăreau înfricoșați din întuneric. Să fie Siberia?

Partea V: Bărăganul

Abia după ce trenurile s-au pus în mișcare au aflat că pleacă spre Bărăgan. Suna cam la fel de străin ca stepa rusească. Trenul oprea uneori și copiii primeau ceai și marmeladă de la Crucea Roșie, își amintește Stoian Caradjov. Bărbații coborau să caute apă. Femeile mulgeau vacile urcate prin vagoane, să le dea copiilor lapte. Drumul a durat o săptămână. Cele mai multe familii au fost coborâte la Fetești. Cu alt tren, opt familii au ajuns în județul Galați, la Frumușița.

Acolo au fost încărcați în alte căruțe, trase de cai răgățeni, pitici. Au trecut prin Fetești, apoi au făcut dreapta și au început să urce dealul, spre malul înalt al Borcei, unde vântul și arșița erau mai aprige. Niște oameni strigau în urma lor că nu e de trăit acolo, sus. Așezarea avea nume, Valea Viilor, dar nu era nici vale și nici vie. Nici urmă de casă nu era acolo, doar pământ întins, și niște loturi de câte 250 de metri pătrați însemnate cu țăruși în pământ. Familia lui Stoian Caradjov a primit țărușul cu numărul 8, pe strada D.

Chiar în prima zi a venit o furtună, și s-au ascuns pe sub mese, prin dulapuri. Peste noapte au venit câinii de la o stână de peste deal și le-au luat bucata de șuncă pe care apucaseră să o ia de acasă. Beau apă direct din Borcea, sau din urmele lăsate de copite, sau de prin șanțuri. Jos, în sat, fiecare casă avea fântână, dar nu voiau să le dea nici apă prima dată, își amintește Caradjov. Cei ai locului nu vorbeau cu ei, îi credeau criminali, trădători, chiaburi.

Mai întâi au săpat o fântână. Se pricepea la asta un om micuț, nea Ion. În fiecare zi, lua calul de la fiecare familie care avea și scotea cu el pământul de la vreo 60 de metri adâncime, povestește Stoian Caradjov: “Era o roată și oamenii o învârteau ziua și noaptea. Apa pe care o scoteau era plină de lut. Și o puneau în vase, să se așeze și apoi beau”.

Unii își săpau bordeie în pământ, pe care le acopereau cu paie. Alții s-au apucat să pună jos copacii și să taie snopi de grâu, să încropească colibe. Încet-încet, deportații au început să-și ridice case pe locurile cu țăruși. Unul știa zidărie, unul dulgherie, altul era măcelar. Au primit și dreptul să meargă la muncă, prin fermele și prin grădinile Colectivului. Au făcut cuptoare de pâine în pământ, că în Bărăgan pământul e argilos, puternic, și nu se surpă. La fiecare casă a apărut câte un cuptor. Noaptea frământau, și ziua scoteau câte cinci kilograme de pâine. Oamenii Bărăganului nu văzuseră pâine din aia; după un timp, s-au lămurit și ei cu cine au de-a face.

“Ăștia au fost și un fel de focar de civilizație acolo”, crede Gheorghe Kalcsov. El în Bărăgan s-a născut, în ‘53. L-au trecut în acte Constantin, după numele nașului, unul de prin Galați, dar când s-au întors în Dudești n-aveau cum să-i zică așa: pe niciunul din neamul lui de bulgari nu-l chema Constantin.

Petru Augustinov avea cinci ani și jumătate când a plecat spre Bărăgan. În anii următori avea să uite de Banat. Bunică-sa avea grijă să-i amintească că el nu e acasă în locul ăla: “[Povestea] că avem o casă mare și că avem gresie înăuntru și că avem geamuri colorate. Mi-a creat așa o stare de înstrăinare acolo, deși eram copil și nu-mi aduceam aminte nimic de aici, de unde eram. Ce a fost ciudat e că și când ne-am întors aveam senzația aia de dezrădăcinat, de străin.” Mult timp, zeci de ani, a avut sentimentul ăsta.

Cei mai bătrâni nu puteau uita. Aveau nevoie de un rost în Bărăgan, și pentru ei rostul era tot pământul lăsat acasă. Ioan Petcov, în vârstă de peste 80 de ani, lăsase acasă aproape 100 de hectare, scrie Rafael Mirciov în cartea sa: “În Bărăgan fiind, un consătean, Ghiță, neam cu el, îl implora să-i dea și lui, prin înțelegere testamentară, numai un hectar din marea avere”. Îi oferea, în schimb, ajutor la bătrânețe. Petcov l-a refuzat, pentru că avea de gând să-și lucreze pământul singur la întoarcere.

Între timp, Dudeștii Vechi treceau la proprietatea socialistă. Din terenurile confiscate, vreo 4.000 de hectare, comuniștii au făcut o Întreprindere Agricolă de Stat (IAS-uri), iar din parcelele puse în comun de țărani – două Cooperative Agricole de Producție (CAP-uri): Drumul Socialismului și Viața Nouă. Procesul de colectivizare se baza, chipurile, pe voința voluntară a țăranilor de a-și lucra pământurile laolaltă.

Bunicul lui Dancu Vasilcin a intrat în cooperativă. “Dacă-l dai la stat, e ca și cum l-ai arunca în fântână. Dar dacă intri în CAP, statutul CAP-ului spune că este o asociație de agricultori”, i-a zis atunci un avocat. A rămas așa până la sfârșit. “Puteai să ieși din CAP, dar nu-ți dădea voie nimeni să ieși”, spune Dancu Vasilcin. Adică e pământul tău, dar nu e al tău. Până în 1989, în România aveau să funcționeze 411 IAS-uri și 3.776 de CAP-uri.

Sursa: Fototeca online a comunismului românesc

La Dudeștii Vechi, deportările au fost cea mai bună metodă de a-i “convinge” pe cei rămași să-și dea pământurile. “A fost cel mai mare pas spre colectivizare. Când au plecat ăștia [deportații – n.r.], aproape jumătate din hotarul comunei a devenit proprietate de stat”, explică Gheorghe Ghergulov. Restul știau că, într-un fel sau altul, o să-și piardă și ei parcelele.

Inclusiv oamenii Partidului aveau să recunoască că ”în unele regiuni și raioane s-au făcut greșeli”, după cum arată un document din 1952, aflat la Arhivele Naționale: “Unele organe de partid și ale Sfaturilor Populare din aceste regiuni, aplicând mecanic indiciile de bază pentru identificarea gospodăriilor chiaburești, au încadrat greșit unele gospodării de țărani muncitori în categoria gospodăriilor chiaburești, iar unele gospodării chiaburești în categoria celor sărace și mijlocașe”. “Elementele dușmănoase” – care duc cu gândul la niscaiva spirite rele strecurate prin Sfaturile populare – au contribuit la asta, se arăta în document. La Dudești, “elementele dușmănoase” erau dintre noii tovarăși din sat.

La începutul lui 1956, bărăgăniștii au fost urcați din nou în vagoane și trimiși înapoi acasă.

Când s-au întors cu toții în Banat, moș Petcov putea fi văzut prin sat cu o coasă în mână, gata de muncă. Unii au trebuit să se judece ca să-și ia casele înapoi. Dar pământurile n-aveau să le vadă prea curând.

Statul le confiscase pământurile și le băgase în IAS. Când s-au întors, părinții lui Stoian Caradjov au muncit pe la vie, la IAS-urile din Nerău și din Sânnicolau, pe la CFR, au lucrat și cu ziua. Până la urmă, au zis să intre și ei în Colectiv. “Prima dată n-au vrut să-i primească – povestește Caradjov. “Zice: «Ce aduceți?» «Păi ce să aduc, că n-am nimic, ne-ați luat tot, de unde naiba?» Dar tata a avut o căruță nouă. Și ăștia – de unde or aflat, dracu’ știe, că a fost la bunici, dincolo – zice: «Bine, dacă aduci căruța, te luăm la CAP». A adus-o.”

Primii președinți ai celor două CAP-uri au fost trimiși la cursuri speciale și au învățat meserie. “Chiar dacă erau mai săraci un pic, erau oameni foarte gospodari. Și au mers bine CAP-urile, până prin anii ‘70”, povestește inginerul Dancu Vasilcin. După aia, au început să apară politrucii, oameni de partid care nu prea știau agricultură. În timp ce conducerea de la Drumul Socialismului era mai pusă pe treabă, cei de la Viața Nouă “erau mai mult cu politica, cu hau-hau. Președintele era secretar de partid, nu prea le avea cu pământul.” Până la urmă, ca să nu mai apară diferențe, a venit ordin de sus să se unifice CAP-urile din Dudeștii Vechi. “Tot ăia de la Viața Nouă au preluat conducerea și de la ăștia, unde mergea bine. (…) Așa s-a distrus, încet, gospodăria”, spune Dancu Vasilcin.

Un alt conflict a mocnit până la sfârșitul comunismului: cel între știința țăranilor despre lucrul pământului și învățăturile inginerilor agronomi aduși să gestioneze CAP-ul și IAS-ul. Dancu Vasilcin, care s-a întors în sat după ce-a făcut Agronomia la Timișoara, a simțit reticența asta a vechilor generații. “Practic, inginerii agronomi care erau chiar din sat nu erau agreați să vină încoace și să-i învețe: «băiatul ăsta de 25 de ani să-mi spună mie cum să fac agricultură…».” N-aveau însă ce să facă.

Odată cu deschiderea fabricilor din Sânnicolau Mare sau din Timișoara, mulți tineri aveau să se desprindă de frământările legate de agricultură ale părinților și bunicilor. Viața la oraș prezenta numeroase beneficii.

Partea VI: Viața în culori

În primăvara lui 1990, de cum s-a încălzit un pic, Stoian Caradjov a făcut mica lui Revoluție: s-a urcat pe un tractor de-al IAS-ului și s-a dus să-și are pământul. Știa cât e și unde e, toată lumea știa. Și în vremea comunismului, partea aia se chema tot “La Grădinar”, după porecla familiei: cum ieși spre calea ferată, în dreapta, pe Drumul Timișoarei. “Doar linia ferată n-a plecat de acolo.”

Legea restituirii pământurilor nu se dăduse încă, și niște consăteni se uitau lung la bărbatul acesta voinic, călare pe tractor. “«Păi ce faci, maistrule?» Zic: «Păi tu nu vezi că ar?». «Păi cum ari?» «Păi, bă, al cui e pământul ăsta? Veniți numai încoace, că vă dau eu de vă ia dracu’!» Păi da’ cum?”, spune Caradjov, cu satisfacție. N-aveau cum să se ia de el: și acum, la 70 de ani, are brațe cât lopețile, iar între degetele lui ceașca de cafea pare pentru păpuși. Și-a văzut de treabă. Unii, precum Dancu Vasilcin, i-au urmat exemplul.

Multă lume n-avea însă curajul lui Stoian Caradjov, nici nu trăiseră drumul acela cu trenul, spre Bărăgan, așa că au așteptat Legea Fondului Funciar, 18/1991.

“Paradoxul apare la Dudești” odată cu acest document, spune Dancu Vasilcin. Legea 18 prevedea că “stabilirea dreptului de proprietate se face, la cerere, prin eliberarea unui titlu de proprietate în limita unei suprafeţe minime de 0,5 ha pentru fiecare persoană îndreptăţită, (…) şi de maximum 10 ha de familie, în echivalent arabil.”

Prin impunerea acestei limite, noul stat democratic făcea ceva ce nici măcar cel comunist nu îndrăznise să pună pe hârtie: să ia cu totul pământurile oamenilor și să le împartă după cum credea de cuviință, să transforme astfel proprietatea cooperatistă în proprietate de stat. Sub pretextul că dădea câte 10 hectare de familie, statul român democratic lua restul. Statutul CAP-urilor fusese clar: prevedea ca, în momentul în care acestea se desființează, fiecare să ia ce-i al lui și să se ducă acasă.

“Ei, vine Iliescu, alt comunist, și spune că mi-l dă el mie. Păi de ce să mi-l dea el? Pământul lui bunicul a intrat în CAP. Taică-meu și el a fost în CAP. (…) Părinții noștri, care-au lucrat [pământul], își cunoștea fiecare locul. Nu trebuia să vină cineva să ne împartă”, e de părere Vasilcin.

La București s-a hotărât ca în fiecare localitate să se creeze comisii care să se ocupe de restituirea terenurilor. Însă legea a ajuns la Dudeștii Vechi fără directive, trebuia doar să se dea, să se facă. Așa că au făcut și ei cum s-au priceput mai bine. Au hotărât să includă în comisie oameni mai în vârstă, care cunoșteau mai bine limitele proprietăților așa cum arătau ele înainte de comunism.

Comuna are, cu totul, vreo 14.000 de hectare de teren agricol, din care CAP-ul avea atunci vreo 6.000, și ar fi ajuns. Regula celor zece hectare și situația deportaților au încurcat însă socotelile, explică Dancu Vasilcin. Pământurile deportaților nu fuseseră la CAP, ci la IAS, deci deportații n-aveau de unde să primească. O variantă ar fi fost ca ei să devină acționari la IAS, dar lumea nu voia acțiuni, ci să-și ia parcelele înapoi. Până la urmă, au fost băgați și ei pe terenurile CAP-ului, că oricum nimeni nu putea primi mai mult de zece hectare. Când n-a ajuns pământul, s-a mai luat și niște teren de la IAS, vreo 1.000-1.400 de hectare. “Și atunci au început să se încurce unii pe alții. Fiecare voia să primească”.

În 2000, Legea Lupu a dat iar Dudeștii peste cap: proprietățile trebuiau acum reconstituite integral, indiferent de suprafață. Dar parcelele fuseseră deja împărțite către foștii colectiviști și deportați, așa că membrii comisiei locale s-au scărpinat mai întâi în ceafă și apoi au decis să le dea celor care mai aveau de luat câte o parcelă disponibilă, de pe unde se putea. Erau rămășițe, aflate de obicei ori mai departe de comună, ori pe pământ mai slab. Și din pășuni au dat, că atunci era voie. În loc de certificate de proprietate, oamenii primeau atunci pentru ele câte o adeverință, pe care era trecută doar suprafața, nu și încadrarea exactă a terenului. Dacă voiau să ia, bine.

Dumitru Pop a pățit-o. În confuzia creată de noua lege din 2000, când lumea primea pământ pe unde apuca, comisia muta pământurile dintr-o parte în alta. Familia lui Pop a avut pământ spre stația de pompare, unde italianul cumpărase o fermă întreagă. “Și pe mine m-au aruncat aici, în Drumul Chegleviciului. Și, culmea, îmi scrie pe titlul de proprietate «pășune», când eu am avut teren arabil. N-am primit subvenție, n-am primit nimic. Mă duceam la primărie: «A, nu putem să-ți dăm ție, că tu ai pășune».” Nici în ziua de astăzi nu e reglementată situația.

Gheorghe Kalcsov mai avea de recuperat vreo două hectare, pe lângă cele zece pe care le primise după Legea 18. “A vrut să-mi dea nu știu unde, că pe locul vechi a dat la altul: «Acolo îți dăm, dacă vrei». Am zis: «Du-te-n p…, nu vreau». Am vândut. Era unul la primărie, așa-zis jurist angajat, dar el numai asta făcea. A cumpărat adeverințele alea, mi-a dat banii, și el dracu’ știe ce-a făcut cu ele. Dar eu pământul nu l-am văzut.” Când dudeștenii își vindeau adeverințele, sistemul birocratic lua avânt, iar actele se făceau cât ai clipi.

Țăranii se plângeau de abuzuri, dar le era frică să meargă prea departe. Când Ghergulov lucra în primărie, a venit la el un bătrân și vreo două ore i-a tot povestit despre manevre, că pământul ăla nu-i al lui ăla și tot așa. “Și atunci eu zic: «Bine atunci. Hai să intrăm în birou, eu bag hârtie în mașina de scris și fac o reclamație la Parchet. Vii să semnezi?» «A, păi de ce să semnez?» «Păi eu semnez pe încredere în tine, că tot ce-ai zis e adevărat, și tu nu vrei să semnezi. Păi atunci de ce am vorbit?»”. Și așa a rămas.

O altă problemă a fost după ‘90 desființarea Stațiunii de Mașini și Tractoare (SMT), aflată până atunci în proprietatea statului. Gheorghe Kalcsov propusese să rămână SMT-ul, dar zice că nu l-a băgat nimeni în seamă. “Au început să-și împartă ăștia care erau contabili, economiști. Unul fura un tractor, ălălalt fura o semănătoare, un plug. Și după aia stăteai la rând, la mila lor, să vină să-ți are sau astea.” CAP-ul a fost și el devastat, că doar acum era libertate. “Toți sărăntocii luau oi, luau vaci, luau cai de la CAP. Și într-un an de zile au mâncat tot și nu s-a ales nimeni cu nimic. Au început să spargă grajdurile, tăiau pomii de pe câmp. Era haos, știi ce-i aia?! Nimic!”  

Chiar și așa, lumea era mulțumită că-și ia măcar o parte din pământ înapoi, își amintește Ghergulov. Primeau pământ, pământul lor. Oamenii au simțit că recâștigau, prin asta, controlul asupra propriei vieți și .

Ghergulov lucra încă la primărie la începutul anilor ‘90, și încerca să le tempereze entuziasmul celor mai în vârstă, care apucaseră să muncească înainte de comunism. Dacă aveau 20 și ceva de ani când au rămas fără pământ, acum aveau 70. Ce să facă ei cu pământul? Ghergulov le zicea: “Măi, nu mai ești ăla, au trecut 50 de ani!”. Și ei se aprindeau: “Ce te interesează? Dă-mi pământul! Eu am lucrat, eu pot!” Chiar au încercat.

Și-au cumpărat cai și căruțe, ca pe vremuri. “Cum [era când] au fost ei copii. Ei au crezut că întorc istoria. Cu pluguri prăpădite, cu cai, cu sapa… Mulți s-au îmbolnăvit, au și murit pe câmp, de inimă, de dracu’. Așa s-a vrut, de sus, să-i distrugă”, crede Kalcsov. Și el, care n-avea nici 40 de ani, se zbătea să-și lucreze cele 10 hectare pe care le recuperase: n-avea unde să-și vândă produsele, n-avea bani, se împrumuta. Și când erau bani, nu găsea tractorist să-i are ori să-i semene. Când găsea, zicea ăla că vine la 10; proprietarul îl aștepta toată ziua pe câmp și el nu mai venea. Se tot stricau, că erau tractoare vechi, iar când reușea să le repare trebuiau să-și aștepte iar rândul. Era bătaie de joc.

Părinții lui Ghergulov încă trăiau după Revoluție; și-au luat și ei bucata de pământ. Pluguiau porumbul cu ajutorul unor vecini țigani, care aveau un măgăruș. Maică-sa se ducea pe câmp să vadă cum merge treaba, se ducea și Ghergulov după ce termina la primărie. I-a rămas în minte o scenă, o culme a rușinii.

“Am văzut de departe acest tablou: în holda noastră, în care străbunicul meu, care-a fost șeful, ne lăsa să intrăm doar desculț când era [pământul] mai moale, acuma erau niște copilași: unul trăgea măgarul, altul împingea. Dacă s-ar fi sculat moșul, ar fi zis că suntem nebuni. Asta a fost tragedia, că oamenii au fost entuziaști și ar fi lucrat. Au încercat. Au mai murit unii – și asta este o realitate! – au murit unii în câmp. Pentru că au făcut eforturi de care n-au mai fost capabili, dar după amintire au crezut că le pot face. Și anul ăsta a murit un om [în câmp]. Ai lui s-au dus acasă când a fost căldură, să facă mâncare. El a rămas acolo. Cum a trecut unul, l-a văzut jos și a crezut că se odihnește. Când s-a dus, era mort. Avea 80 de ani, cel puțin.” N-au putut, n-aveau cum.

Până la urmă, țăranii au cerut ajutorul statului, scrie antropologul american Katherine Verdery. “Asemenea cereri veneau contra planurilor organizațiilor internaționale de a reduce puterea statelor post-socialiste și a convingerilor factorilor de decizie că aceste populații erau prizoniere ale unei mentalități socialiste. Totuși, fermierii au înțeles situația foarte bine: dacă statul nu-i ajută așa cum statele din Europa de Vest își ajutau proprii fermieri, nu puteau reuși.”

După o vreme, Ghergulov a început să audă tot mai des prin sat exprimări de tipul “să-l vând, să scap odată”, cu referire la pământ. În comuna Dudeștii Vechi, bătrânii mureau sau deveneau neputincioși. Pentru cei mai tineri, Occidentul se trăsese mult mai aproape. Cei care nu plecau unde vedeau cu ochii încercau să-și aducă lumea asta nouă în gospodărie, prin achiziții de aparatură electrocasnică, prin instalarea de termopane, de mașini și alte obiecte trebuincioase. Așa că pământul începea să se chircească, cât să încapă într-un televizor sau într-un BMW la mâna a doua. La începutul anilor 2000, când au venit italienii, prețurile erau la vreo 200 de mărci germane pentru un hectar, ceea ce însemna vreo 100 de euro în banii de azi. Au cumpărat și ei ce-au putut de banii ăia.

Unii n-au vândut. Doctorul Augustinov face o diferențiere: “cei care au fost deportați (…), ăștia și-l cereau înapoi, într-adevăr. Dar ceilalți (…) aveau tendința să-l vândă. Și-l vindeau pe nimic.”

S-au bulucit să vândă doar cei care se desprinseseră cu totul de pământ, care – deși aveau acte pe teren – nu mai știau ce înseamnă, spune și Stoian Caradjov. “Ăia care vindeau, treaba lor. Ei au vândut pentru că n-a fost al lor. Ăia care au avut pământ – deci era al lor, proprietatea lor – rar au fost care au vândut. Când s-or prăpădit și ăștia, na… Aveau moștenitori care și ei îs în Timișoara, în Arad, nu mai stau aici; [ei] l-or dat pământul, l-or vândut”, spune Caradjov. El nici nu s-a gândit să vândă. Chiar a mai luat cinci hectare după ‘89, că a avut grijă de un bătrân, i-a plătit și nevestei o diferență de bani. Acum are 12 hectare și 26 de ari. În general, deportații și urmașii lor nu prea au vândut.

Unul dintre vecinii lui Kalcsov avea cinci-șase hectare. Nu era mult, dar totuși. “În primii ani a lucrat, după aia – ce l-o fi apucat -, a vândut pământul, a cumpărat două mașini. Acuma găinile îi dorm acolo. Că nu le-a luat de noi, erau vechi.” Altul voia să-și achite apartamentul, așa că trăgea de cei bătrâni: “Vinde pământul, moșule, ce-ți trebuie?” Era vremea termopanelor, a televizoarelor și a vieții în culori.  

Lui Petru Uzun îi vine să râdă și nu prea. N-are mai mult de 35 de ani, e jurist la primăria Dudeștii Vechi, și zilnic îi trec prin mâini anunțuri de vânzări de terenuri. Vorbim într-un birou plin de hârtii, dominat de un panou mare cu toate parcelele Dudeștiului. Își amintește că și ai lui și-au luat televizor cu banii pe o parcelă de pământ. Între timp, prețurile au crescut și de 40 de ori. N-au avut bani să lucreze, explică Uzun. “S-a greșit. Ce să facem?”, se întreabă, de lângă el, Dancu Vasilcin, ușor spășit.

Pe fondul ăsta a crescut italianul.

Partea VII: Italianul

La Dudeștii Vechi erau oameni binevoitori atunci, la începutul anilor 2000, își amintește Paolo Rocchi, care a devenit șef peste Emiliana West Rom imediat după înființare. Voiau să lucreze, să facă. Au început cu rămășițele fermei de stat, după care au luat și în arendă: “Și odată ce am avut în arendă, încet-încet oamenii de multe ori au și vândut.”

Lumea își vinde pământul pentru că trebuie să-și ajute copiii, pentru că e mai rentabil pentru ei să dea 20 de hectare de pământ la Dudești și să cumpere un apartament în oraș “decât să le țină aici, unde nu au niciun venit, niciun câștig”, crede succesorul său, Sebastiano Stoppa. Traversăm încă o dată Dudeștiul cu mașina lui de teren, o să-mi arate terenurile. “Șeful meu a plătit fiecare hectar din buzunar, nu l-a ajutat niciunul. N-a avut niciun ajutor. Visează să aibă cea mai modernă fermă din Europa, cea mai frumoasă”, spune Stoppa, în timp ce taie cu mașina câmpuri ordonate.

De o parte și de alta a pietrișului sunt canale de irigații cu ciment proaspăt, iar dincolo de ele e pământ bărbierit. Instalațiile de irigații așezate pe roți imense par puse pe treabă, sunt gata s-o ia la goană pe câmp. Între explicații despre investițiile astea, întreabă, după caz: “Ce e rău aici?”, “Nu e frumos?” sau “Am omorât pe cineva?”.

Italienii au strâns adeverință cu adeverință: un hectar, trei hectare, o jumătate de hectar. Pământul era un teanc de adeverințe și le era mai ușor să lucreze cu hârtiile astea, pentru că nu dădeau o încadrare exactă a terenurilor.

Parcelele se lipeau mai ușor. Pământul devenea aproape imaterial.

În mâna italienilor, adeverințele s-au transformat apoi în titluri de proprietate. “Când au venit italienii aici, trei sferturi din populația asta n-a avut titluri de proprietate. Am avut doar hârtiile de la părinții noștri și de la bunici. Dacă voiai să vinzi pământul la italieni, ți se făceau actele imediat. Pac, titlu de proprietate! Tu, dacă voiai să ții pământul, trebuia să aștepți. Și acum mai sunt oameni care n-au titlu de proprietate”, spune Dumitru Pop, care a candidat în 2012 la primărie din partea Partidului Ecologist Român.

Acum situația e foarte bine pusă la punct, nu mai e loc de întrebări. “Terenurile pe care le lucrăm noi sunt terenurile noastre, se vede clar, și avem toate actele de dobândire. Avem o carte funciară pe care scrie numele și tot”, explică Stoppa.

Stoppa compară ce-au făcut ei în Dudeștii Vechi cu munca unui artist. În comparația asta, pământul de pe lângă Dudești, în starea lui inițială, era un morman de frunze moarte. “Dacă vine un francez, ia frunzele care pică pe jos, și cu frunzele respective face un tablou frumos, și-l vinde, valorifică frunzele, stai liniștit, că vine cineva să zică «ne-a furat frunzele!». Asta e mentalitatea.”

A observat că, prin satele României, mulți oameni în putere stau cu o bere în mână și nu se duc să lucreze hectarul de pământ pe care l-au luat înapoi. N-au lucrat niciodată pământul, nici nu știu pe unde e: “De ce nu s-au dus acolo să muncească terenul? Acum, când văd că cineva vine, ies la televizor.”

Impactul venirii străinilor a fost enorm. Spre deosebire de fermierii români, vesticii au apucat să-și creeze capitaluri serioase înainte să se mute aici. “Capitalul ăla dă sens. Cine, în schimb, a dezvoltat afacerea în România, ca firmă autohtonă, trebuie să-și creeze capitalul în timp”, explică Adrian Dimache, de la Camera de Comerț a Italiei pentru România.

Fermierul Dimitrie Muscă, care a creat la Curtici, în locul Cooperativei Agricole de Producție (CAP), un combinat agroindustrial, spune și el că românii au pierdut startul. “Au cumpărat un tractor, au cumpărat o combină, după aceea au cumpărat un spațiu de depozitare, și când au ajuns să cumpere pământul n-au mai avut bani românii. Ei [străinii – n.r.] au știut ce să facă și au venit cu bani și au cumpărat în prostie.”

În felul în care sunt concepute și distribuite acum, subvențiile europene contribuie la accentuarea comasării terenurilor în România, e de părere Attila Szocs, de la Asociația Ecoruralis: “Până în 2020 avem plăți pe suprafață. Deci cu cât mai multe terenuri ai, cu atât mai multe subvenții primești. Și așa au primit marii performeri ai agriculturii zeci de milioane de euro. Cu banii aceștia, se autofinanțează numai din fondurile europene”.

Mai toate țările est-europene au încercat să blocheze sau să amâne deschiderea către străini.

Partea VIII: Pământ galben

Capitalul le-a permis italienilor, alături de moliciunea autorităților române, să remodeleze peisajele, să închidă robinetele satului, să se bage pe pământuri după bunul plac. Gheorghe Kalcsov ia un pix și o hârtie, ca să-mi arate cum a decurs treaba. Ai lui au avut, de la un bunic al bunicilor, vreo 10 hectare de pământ într-un loc. După Revoluție, când s-au dat pământurile, s-a împărțit între neamuri, iar fiecare a luat câte o fâșie lungă de 360 de metri, câte trei hectare și jumătate. Între ei și terenul de mai jos, cumpărat de italieni, era un drum orb, adică o fâșie de pământ pe care nu se umblă, pusă doar pentru graniță. Pe margine erau țăruși cu EWR, adică Emiliana West Rom. În dreapta familiei Kalcsov era un teren gol, fără moștenitori, pe care îl luase primăria.

Acum vreo cinci ani, Kalcsov s-a trezit că granițele fuseseră mutate și că pământul lui se lungise și se îngustase. Țărușii cu EWR erau acum pe terenul lui. Prima dată i-a aruncat, dar a venit un administrator și i-a zis că, dacă-i aruncă, cheamă Poliția. “Eu am aceeași suprafață, doar că-i mai îngust, și aici e pământ slab. Și el a luat aici, dintr-al meu. Și eu zic: «Mergem să ne judecăm». «Ce judecat? Eu am avocat, câștig!» Și nici nu m-am mai dus, că noi n-avem bani ca să… Aici e vorba de miliarde, noi suntem prăpădiți. (…) Te forțează să renunți. Până la urmă, dacă-l semeni, vine și ți-l ară, că-i al lui, că nu știu ce. Jumate de hectar, un sfert de hectar, te șicanează, și în final zici: «Dă-te-n pizda mă-tii, ți-l vând!»”.

Și Stoian Caradjov are probleme cu ei, de la o bucată de pământ prinsă între două loturi de-ale italienilor. Când trec cu utilajele alea mari, îi calcă și lui pământul. Iar dacă erbicidează acolo, i se duce recolta. Așa a pierdut jumătate din producția de floarea soarelui într-un an. L-au despăgubit, nu zice că nu, dar îl necăjește ideea că au făcut asta dinadins. “De-al dracului trece, de-al dracului! Ca să te duci, să pleci, să-i lași în pace. Ei asta vor. Ei vor până la calea ferată tot să ocupe. Păi da’ nu se poate, cum? Cum să plec eu de-acasă?” Pentru bucata de patru hectare și jumătate de lângă calea ferată, unde are și-o căsuță, cum se făcea pe vremuri, i-au oferit o suprafață dublă, ca să plece. “Și zic: «Exact aceeași suprafață să mi-o dați în Italia!». Simplu, nu?” Stoian Caradjov râde ca la o poznă copilărească.

După ce-au pus parcelele laolaltă, au săpat canale noi care să taie terenurile în dreptunghiuri mari, și să aducă acolo apă din Aranca. Au suprapus, practic, un sistem de irigații peste unul de desecare, construit în timpul comunismului, .

În prezent, italienii plătesc pentru apă printr-un contract cu ANIF. În fapt, au pus robinet la apa Arancăi. În 2009, an cu o vară secetoasă, terenurile cultivate cu porumb ale companiei, aflate la est de comună, au fost irigate cu apă adusă de la stația de pompare Aranca, arată un raport intitulat “Land concentration, land grabbing and people’s struggles in Europe”, publicat de Transnational Institute în aprilie 2013. Emiliana West Rom a blocat apoi accesul [sătenilor – n.r.] la stație, pentru a-și asigura necesarul de apă pentru culturi.“

Barajul de la stația de pompare este o simplă ridicătură de pământ cu o țeavă, prin care apa curge spre Dudeștii Vechi. Țeava asta are o supapă controlată de companie. Italienii pot, de asemenea, să distrugă barajul în timpul perioadelor fără nevoie de irigații și să-l reconstruiască atunci când doresc să pompeze apă, explica în raport Judith Buniol, autoarea capitolului despre România. Procedeul e vizibil și în istoricul imaginilor de pe Google Earth: în iulie 2006, de exemplu, barajul e ridicat, iar canalul care duce către terenurile italienilor e umplut cu apă; în primăvara lui 2013, când n-aveau nevoie de apă, barajul era spart.

Când compania ridică barajul, mai la vale, în sat, poți trece de pe un mal pe celălalt. “Ei au deviat, pur și simplu au închis Aranca. Și pe vremuri comunitatea asta trăia din apa asta, nu?”, spune Dumitru Pop. , spun în cor autoritățile și italienii.

N-o să mai aibă asemenea probleme odată cu intrarea în vigoare a noii legi a irigațiilor, în octombrie 2015. Aceasta prevede, între altele, introducerea unor abonamente anuale pentru irigații și desecare. De asemenea, infrastructura secundară – precum cea folosită de Emiliana West Rom în Timiș – poate fi transferată, la cerere, către companii. Cum ar veni, statul lasă jucăriile și pleacă. 

După ce-au comasat terenurile și și-au săpat canale noi, italienii au arat drumurile vechi dintre Dudeștii Vechi și localitățile învecinate și au construit altele, pe unde le-a convenit. Unul ieșea după gară și tăia câmpurile spre Teremia Mică. Mai încoace, din centrul satului, pleca Drumul Comloșului, care ieșea între Nerău și Teremia Mare. Oamenii din sat trebuie să ocolească acum și zeci de kilometri ca să ajungă la parcele sau pe la neamuri, pe la cunoștințe din comune vecine. “Și-a făcut drumurile lui, unde-i convine lui. Și pe restul le-a distrus. Dar ăsta e abuz, zic eu. Că el n-a cumpărat drumul, că n-avea de la cine să-l cumpere”, spune Gheorghe Kalcsov. Când a venit vorba de drumuri, Paolo Rocchi mi-a închis telefonul.

Modificările peisajului se văd, iarăși, pe Google Earth: prin 2006 se distingeau încă fâșii înguste și întortocheate între sate. În 2013, sunt doar câteva dâre peste feliile mari și egale ale companiei.

Din drumul de la Dudești la Teremia Mică a rămas doar o urmă

Gheorghe Kalcsov știe câmpurile astea pe de rost. Când era mic, tatăl său, Gyuka Kalcsov, grădinar în partea Cociohatului, se întorcea acasă cu vreo monedă sau vreun obiect din piatră și îi cerea să le ducă la școală. A început să meargă apoi pe câmp, mai cu frică în timpul comunismului, mai cu inimă după. 

Când  în zonă, a lucrat cot la cot cu studenții și elevii. Mai umblă și acum pe câmpuri, dar cu o nouă teamă: paznicii plătiți de italieni au binocluri și imediat vin să-l alunge.

Pământurile dinspre Teremia și dinspre Vălcani – acolo unde au italienii majoritatea pământurilor – , sunt ceva mai mlăștinoase decât restul. Părțile joase au sol argilos, și se umplu imediat de bălți, se arată într-o prezentare generală a comunei, cuprinsă în aceeași monografie.    

“De când e lumea, nici n-au lucrat bătrânii [zonele joase], n-au fost ei proști. Ce să lucri, că n-are rost: e numai pământul galben la suprafață. Apa rămâne, sunt crăpături”, spune Kalcsov. Ia o altă foaie și desenează pe ea o linie care urcă și coboară, apoi o taie la mijloc, ca să-mi arate ce fac italienii. Buldozerele întorc pământul, aruncă o parte din stratul de humus peste sărătură. Nivelează pământurile, ca să le facă pe cele de jos ceva mai productive și, în compensație pentru pământul slab care rezultă din procedura asta, adaugă îngrășăminte. În lamele mașinăriilor rămân oase umane și vase vechi, sfărâmate. Kalcsov îi întreba pe italieni, când îi vedea pe câmp: “Știi ce-a fost aici?” Îi ziceau că , râdeau de el.

Kalcsov nu s-a lăsat și a sunat la Muzeul Banatului și la poliție. Autoritățile au venit prin septembrie 2015 la fața locului și au oprit lucrările de nivelare. În fața lor, reprezentanții companiei și-au luat angajamentul să facă săpături arheologice. După aia, au pus grâu.

Arheologul Dan Ciobotaru, de la Muzeul Banatului, cunoaște situația de la Dudeștii Vechi, a făcut săpături acolo într-o vreme. I se pare ciudat ce fac italienii acolo: “Ei iau un strat de humus care s-a format în vreo 5.000 de ani. E un sol viu, humic. După Holocen încoace tot s-a acumulat lent, lent. Și, cât de cât, îl și stabilizează dunele alea. (…) Când rad, ajung pe galben. Galben curat, cum să vă zic, e ca și creta. Galbenul ăla, încet-încet, când se usucă și se sfărâmă, începe să-l ia vântul. Într-un fel, e o tâmpenie colosală: deșertifici singur”. Peisajul devine lunar.  

La suprafață ies urmele așezărilor vechi. Totuși, Ciobotaru nu-i bănuiește neapărat de rea intenție pe cei care fac lucrările, pentru că nu toate rămășițele sunt vizibile: “E vorba de complexe arheologice care se găsesc în sol, care sunt în general tot din pământ făcute, și pe care le observi prin diferențe de nuanță și prin cioburi și oase care ies la lumină acolo, nu într-un mod extrem de spectaculos și vizibil, care să atragă atenția, să spunem, unui muncitor.”

Soluția ar fi, spune el, care să permită documentarea și îndepărtarea siturilor.

Nu sunt pe la Dudești obiecte prea valoroase din punct de vedere comercial. Dar sunt importante din perspectivă istorică, pentru că ajută la cunoașterea începuturilor creșterii animalelor, a răspândirii caselor, a felului în care s-au dezvoltat comunitățile, a cam tot ce definește civilizația umană până pe la introducerea electricității. Cam de acolo începe civilizația modernă, până atunci nu se schimbase mare lucru.

De la o vreme însă, viața oamenilor s-a transformat cu totul. Dincolo de cercetarea în sine, arheologul a observat o chestie: atunci când mai e vreo lucrare în Dudești, copiii care ajută își aduc la pachet pâine, unt, salam, toate cumpărate. Nu mai au produse făcute în casă, pentru că părinții lor nu prea mai țin animale. Oamenii s-au rupt de terenul de lângă ei, crede Ciobotaru. Companiile mari n-au nevoie de mai mult de cinci oameni – și aceia ingineri sau tractoriști aduși de prin alte părți – ca să radă o recoltă întreagă.

Agricultura de azi e o industrie care-și vede de-ale ei, în grabă, și satul nu-și găsește locul. În camera lui de oaspeți, cu scaune acoperită de piele zdrențuită, cu un ceas mare de perete care sună ca din turnul unei catedrale, cu o lumină care vine parcă dintr-o altă zi, ce aparține unui alt secol, preotul Ioan Vasilcin spune că nu prea-i iese o socoteală: acum, când sunt atâtea mașinării, atâta ajutor și totul se face ușor, ar fi trebuit să fie mai bine pentru oameni și uite că nu e. Își amintește că, în copilăria lui, țăranii lucrau pământul cu sapa, cu animalele, și mai aveau timp să stea de vorbă, să se adune: “Înainte, pe 1 noiembrie, fiecare gazdă [terminase cu] pământul și tăiau porcii, lumea se aduna la petreceri, la sărbători, la zile onomastice. Erau femei să stea de vorbă acolo, pe niște scaune, să lucreze câte ceva. Și acum tot fugim și n-avem timp să stăm de vorbă. De ce e așa? Ar fi trebuit mai mult timp să avem. Ar fi trebuit să poată zice omul: «am făcut lucrul, acum să fiu liber». Și acum nu-i nimeni pe stradă. N-au timp, n-au timp, n-au timp.”

În satul Dudeștii Vechi, ritmul de azi e însă ritmul fabricilor, nu al agriculturii. Mulți tineri lucrează în Sânnicolau Mare, aflat la 13 kilometri spre est și cunoscut, mai ales înainte de criză, drept “orașul fără șomeri”. În fiecare dimineață și seara, autocarele companiilor opresc în stația din centru și apoi direct în poarta fabricii. Comuna devine un mare dormitor. “Dacă n-ar exista fabricile din Sânnicolau Mare, Dudeștiul ar muri de foame, ar dispărea”, spune Ciobotaru.

***

Kalcsov mă plimbă prin grădina lui, un univers de 3.200 de metri pătrați: lung de 80 de metri, lat de 40. În mijloc e un soi de rezervor de apă, făcut din sticle zidite. Vara trecută a avut nuferi acolo, înfloriseră. Uite, aici a ținut 350 de fire de roșii, a mai și vândut. A făcut țelină, morcovi. Îngrijește câteva rânduri de vie altoită, cu struguri de masă. S-au mai uscat din butuci, dar completează cu niște tămâioasă din Oltenia, din aia neagră-neagră. Are 20 de caiși, 25 de peri, meri, pruni. De ramuri atârnă ulcele. Două luni a fiert țuică, a vândut, a mai scos un ban. Mai încolo scurmă doi porci, la vreo 150 de kile fiecare. Pe lângă hambarul cu porumb se învârt niște găini. Acuși o să curețe toată grădina și la primăvară o s-o ia de la capăt. Are zece hectare de pământ, împărțite în patru locuri. Lucrează unul, restul l-a dat în arendă. “Nu stau la dispoziția nimănui, îmi fac eu. Să mă plâng, să stau?”

Partea IX: Patru zile pe lună

De când pământurile s-au cam vândut, prin Dudești mulți oameni – mai ales ăia care-s prea în vârstă ca să se angajeze pe la Sânnicolau Mare – depind într-un fel sau altul  de primărie.

Actualul primar, Gheorghe Nacov, a fost reales în 2012 cu 1.347 de voturi. “Satul ăsta funcționează cu cât mai multe posturi. Doi lei dacă-i dai lui ăla, deja e al tău. Și toată familia lui votează cu tine, pentru că i-ai dat lui ăla o firimitură de pâine”, spune Ivan Vasilchin, pictor și activist local. Fără pământ, puterea primarului crește. Iar asta creează un lanț al sărăciei, din care se iese greu de tot.

Toboșarul comunei, Iosif “Vinți” Ianculov, trăiește – ca și alte 32 de persoane din Dudeștii Vechi – din ajutor social. “Eu sunt sărac, n-am treabă cu nimeni”, spune Vinți. Locuiește pe ultimul rând de case dinaintea cimitirului. A lucrat ca paznic la primărie, patru primari a schimbat. L-au dat afară în 2013 și au angajat o firmă de pază în loc. Dacă-l mai țineau doi ani și trei luni, avea pensie. “Să mă mai țină doi ani și ceva, în curte acolo, la roabă, și eram la anticipat. Și n-au vrut să mă țină, fiindcă au zis că nu-s de-al lor.” Dar nu poartă pică nimănui și-și vede de-ale lui.

Când nu bate toba, Vinți e asistent medical pe la meciuri: pune câte un bandaj, iar copiii care joacă îl strigă “dom’ doctor”. De două ori pe an, închiriază autocare pentru excursiile la mănăstirea Maria Radna, plătite pe jumătate de primărie. Se ocupă de organizare, tot ce trebuie.

Pământul i s-a dus. A avut un hectar și 11 ari de la taică-su și un hectar de la maică-sa, dar le-a vândut prin 2006 sau 2007. , era 400 de euro hectarul pe-atunci.

Pentru a-și primi ajutorul social, Vinți trebuie să muncească patru zile pe lună. Pentru cei din primărie, e un fel de om bun la toate. De câte ori îl sună, își pune chipiul, bate toba prin sat și strigă tot felul de informații de interes public. Chiar acum a țârâit telefonul: i-au zis să anunțe că diseară la 5 jumate e un miting pentru comemorarea incendiului din Colectiv. “Și îmi dă pe hârtie ce să spun. Nu știu ce să spun.”

Când merge cu toba prin sat, Vinți aude și o serie de nemulțumiri. Lumea îl ia uneori la rost pe el pentru ce face sau nu face primarul. “S-au plâns de drumuri, de poduri. Dar nu se poate face deodată. (…) Și ceea ce s-a făcut, s-a văzut. Oamenii îl judecă numai pe el: că de ce se bagă banii la cămin sau la sport?”

Din august 2013, la 275 de ani după ce Stanislavici i-a adus pe bulgari în Banat, echipa locală de fotbal, AS Pobeda Dudeștii Vechi, joacă pe un stadion cu nocturnă care poartă numele lui . Dudeștenii îl întreabă pe Vinți de unde-s banii ăștia, iar el le zice: “Nu mă întrebați, că nu știu!”.

În septembrie 2014, Executivul scosese de la fondul de rezervă 852.000 de lei, pentru ca primăria Dudeștii Vechi să-și poată plăti datoriile către firmele care au reparat drumurile și au modernizat căminul cultural din centru. Unii s-au aprins, că de ce trebuia nocturnă, când comuna abia scăpase de insolvență cu ajutor de la București? Când îi transmite primarului nemulțumiri din astea, primarul îi zice lui Vinți: “Dar ce te interesează?” Și iar nu-i bine.

La Vinți mai vin și particulari cu anunțuri de strigat pe ulițe. Chiar acum a venit unul care are de vândut scânduri, 30 de bucăți. Nu e obligat să le facă reclamă, oricum vânzătorul îl plătește doar dacă-i vine client; dar nu poate să-i refuze. Anunțuri pentru pământuri n-au prea fost. Anul trecut a avut unul: a întrebat prin sat dacă are cineva de vândut pământ, dar a bătut toba de două-trei ori și nimeni n-a venit. Pământurile s-au cam dat, oricum. În schimb, sunt multe case de vânzare în Dudești, să tot strigi și să bați toba; case goale pentru toată lumea.

O monografie de Vlad Odobescu.
Ilustrații: Sorina Vazelina.

Articol realizat în cadrul unei burse Milena Jesenska sponsorizată de către Institute for Human Sciences din Viena și de către Erste Foundation.