“Nu-mi vine să cred – solidaritate! Parcă nu suntem noi, parcă nu suntem români, să fiu al naibii!”, îmi zice un coleg de generală. Nu l-am mai văzut de nu știu câți ani, dar uite-l aici, își împinge bicicleta pe mijlocul șoselei Ștefan cel Mare, într-un puhoi de oameni care se-ntinde de la stadionul Dinamo până la Guvern și strigă în valuri “Uniți salvăm Roșia Montană!”.

E primul eveniment la care văd că se prezintă in real life mai mulți oameni decât au dat attending pe Facebook (10.000+ vs. 6916). Au pornit din Piața Universității într-un marș de 8 kilometri și pe drum au găsit ceva bizar.

Undeva, între Victoriei și Obor, oamenii încep să simtă ceva în stomac, o vibrație comună. Își zâmbesc unii altora și se lasă purtați de valul de scandări. Reușesc să compună melodii din mers, alături de niște străini.

Sunt așa absorbiți de atmosferă că nici nu-și mai scot telefoanele din buzunar să vadă ce se mai postează pe Facebook, nici nu mai discută obsesiv ce s-a dat la televizor. Pentru prima oară, momentul e mai important decât reprezentarea lui, ce simt ei e mai important decât ce-o să creadă ceilalți.

Oamenii sunt drogați, cum a scris nu știu cine, dar sunt drogați unii cu alții, au descoperit o solidaritate care părea interzisă generației lor. “Sunt bucuros să mă aflu între oamenii ăștia”, spune un tip către gagic’-sa, dar aproape strigă asta, ca și cum s-ar adresa tuturor.

Euforia asta e contagioasă.

În juma’ de oră de marș, numărul protestatarilor s-a dublat. Nu-mi dau seama de unde tot vin. Bulevardul flancat de blocuri amplifică scandările – “Haideți cu noi! Haideți cu noi!”.

Căpățânile încep să apară pe la geamuri, prin balcoane. La început se uită pe după perdea, dar cum înaintăm pe traseu devin tot mai implicați, aplaudă, flutură steaguri pe geam, unul dansează la geam cu lanterna…

Ies la aplaudat angajații unui restaurant chinezesc, o doamnă într-un troleu blocat de protest și tot felul de oameni care nu știu exact ce se-ntâmplă, dar sunt luați pe sus de vibrația aia. Pe Moșilor coboară în fața blocului o brigadă de babe în capot, care bat din palme și își strâng mâinile pe piept, să nu le sară inima din loc.

Tinerii care au ieșit în prima săptămână de protest și-au adus acum părinții sau copiii. În fruntea protestului sunt o ceată de bicicliști, apoi o linie de cărucioare cu bebeluși. Mai în spate sunt numeroase perechi tânăr cu steag Roșia Montană + părinte cu tricolor.

Până și șmenarii cu SUV-uri de pe Dorobanți, blocați la semafor, zâmbesc și claxonează în ritmul scandărilor. Doar unul, cu un merțan alb, se bagă periculos printre oameni, la o parte, fraierilor, că am treabă. Nici nu apucă lumea să-l huiduie că sar jandarmii la el – Dă-napoi, n-auzi? Acum!

Jandarmii chiar își fac treaba, protejează oamenii în loc să-i fugărească. Și mai e o chestie… credeam că mi se pare, dar m-am uitat pe multe poze și așa e: jandarmii își uită din când în când pe față un zâmbet uimit și senin, care seamănă binișor cu cel al protestatarilor.

Îmi amintesc ce mi-a zis unul dintre ei în ianuarie 2012, când ordinul de la șefi era reprimarea protestului: “Am vrea să iasă un milion de oameni în stradă, să nu mai avem ce face.” Se pare că-s de ajuns și 10.000.

Mulțimea se-ntoarce la Universitate și ocupă fără probleme tot rondul, printr-o manevră care include puparea gagicilor și îmbrățișarea tovarășilor. Nici fata cu “Indignați-vă” nu mai poate să se încrunte.

Iarba interzisă din centru e acum forum social, se strâng diverși să discute ce-i de făcut în continuare și câte unul se mai cațără pe semafor cu portavocea să dea tonul scandărilor.

Apar ad-hoc cete de lăutari, un cerc de vrăjitoare cu lumânări și bețișoare parfumate, un picnic cu dulceață și horincă, un velodrom în față la Inter, un poligon de graffiti pe asfalt… fiecare ce știe. Norzeatic se învârte în rond moșmondind o melodie pentru videoclip, alții stau pur și simplu în iarbă și se bucură de ceea ce înțeleg ca fiind libertate.

“Frate, am învins!”

Am auzit replica asta de multe ori prin piață și am tot încercat să aflu – ce anume au câștigat? N-am primit nici un răspuns, doar zâmbete ca ale copiilor în noaptea de Crăciun.

Presupun că fiecare a avut propria victorie.

Împreună, au construit o punte de încredere într-o societate paranoică.

Poza: George Popescu

Urmări:
– Prim-ministrul Victor Ponta: “Proiectul Roșia Montană este închis. Protestele și-au atins scopul.” (sursa)
– Acțiunile Gabriel Resources au scăzut cu ~50% (fluctuează). (sursa)

Găsiți mai multe poze, filme și informații pe pagina noastră de Facebook.

———————-

PS: Casa Jurnalistului e o comunitate de tineri care scriu reportaje și investigații despre subiectele pe care presa mainstream nu vrea sau nu știe cum să le acopere.
Ca să ne ferim de influențe dubioase, trăim în principal din donațiile publicului. Dacă vrei să susții jurnalismul independent, contribuie aici: