Un tânăr bâjbâie după o piatră, o strânge în mână și aruncă în direcția din care vin rafale de gloanțe.
„Lăsați-ne în pace. Suntem studenți!”
Mai mulți băieți sunt prinși într-o ambuscadă a poliției. Nu au arme. Unii coboară din autobuz și o iau la goană. Alții se aruncă sub scaune. Ernesto, un băiat de 23 de ani, cu pielea creolă și sprâncenele dese, se pitește după o roată și se apără în continuare cu pietre.
Un coleg se prăbușește lângă el, cu un glonț în cap. Ernesto tresare. Simte că-l lasă puterile. Miroase a sânge și praf de pușcă. Gloanțele șuieră în jurul lor cu nemiluita.
„Încetați! L-ați omorât. Ce mai vreți?”, urlă Ernesto. Încearcă să își ridice colegul, dar e prea greu. O ia la goană singur.
26 septembrie 2014. Polițiștii mexicani au atacat trei autocare în care erau vreo 80 de studenți care mergeau la un . Trei tineri au fost uciși în furtuna de gloanțe, iar cadavrele lor au fost lăsate în stradă. În haosul creat, au murit și trei trecători. Polițiștii i-au bătut și i-au lăsat pe tineri la bustul gol, apoi i-au încărcat în mașini și au dispărut cu 43 dintre ei. Nu au fost găsiți nici până astăzi.
În Mexic, 11 oameni dispar în fiecare zi. Sunt peste 20.000 de persoane despre care nu se mai știe nimic. Cei mai mulți sunt din Guerrero, statul în care stă Ernesto. Uneori mai apare câte un cadavru sau o groapă comună cu oase sau trupuri arse care rămân neidentificate.
Autoritățile arată cu degetul spre narcotraficanți, de la care-și umplu buzunarele cu șpagă, ca să-i lase să-și facă treaba în multe . Oamenii de rând nu mai protestează, de frică să nu dispară și ei.
Februarie 2016. Ayotzinapa e un orășel înghesuit din statul Guerrero, cu străzi neasfaltate și prăfuite. Cu harta în mână, încerc să găsesc școala studenților dispăruți. Mă panichez că o să fiu răpită de fiecare dată când o mașină cu geamuri fumurii gonește pe lângă mine.
Un băiat mă țintește cu privirea dintr-o poză alb-negru lipită pe un semn de circulație. Numele lui, Felipe Arnulfo Rosas, e tipărit sub bărbie. Deasupra frunții citesc în spaniolă „până îl găsim viu”.
E unul dintre studenții dispăruți. În zona asta, semnele de circulație nu mai arată de mult timp „drum cu prioritate” sau „obligatoriu la stânga”. Pe marcaje sunt lipite poze alb-negru cu fețele oamenilor dispăruți. Unele mai atârnă doar într-un colț, altele sunt proaspăt ieșite de la tipar. Pe ziduri și pomi sunt graffiti-uri și scrijelituri făcute cu cuțitele, prin care oamenii își caută dispăruții: „Vii i-ați luat, vii îi vrem înapoi” sau „Ne omoară cu zile”.
Aproape de ieșirea din oraș, în mijlocul unei păduri, e școala rurală. Ca să ajung la ea, cobor printre boscheți și scări de beton. Pereții școlii sunt scorojiți, iar amfiteatrele goale. Geamurile sunt acoperite cu draperii negre de doliu.
Din când în când, un tânăr care cântă la trompetă imnul mexican sparge liniștea. Pe pereți, sunt atârnate pancarte cu sloganuri revoluționare.
💀💀💀
Școlile rurale s-au înființat imediat după , cel mai mare eveniment sociopolitic mexican de la începutul secolului XX. Atunci, țăranii, sub conducerea revoluționarului Zapata, au luptat ca să-și ia înapoi pământurile naționalizate. Tenta revoluționară s-a păstrat și astăzi: școlile rurale pregătesc tineri să fie profesori. Dar nu niște dascăli obișnuiți.
„În majoritatea școlilor te învață doar să fii un pion. Noi învățăm să protestăm și să chestionăm orice vine din partea unui guvern ca cel pe care îl avem. Suntem învățați să fim solidari cu cauzele corecte”, spune Ernesto Guerrero, tânărul care a scăpat din ambuscada poliției de acum doi ani.
Ernesto povestește cum, după ce a aruncat cu pietre în poliție și a văzut cum unul dintre colegii săi a fost împușcat în cap, a reușit să se ascundă. Pitit după un copac, s-a uitat cum polițiștii i-au scos cu forța pe studenții dintr-un autobuz. I-au trântit pe asfalt. Mulți nu mai aveau tricouri și sângerau. Ernesto a repetat toată noaptea numerele mașinilor de poliție care i-au luat pe jumate dintre colegii lui, să nu cumva să uite vreo cifră. „017, 019, 020, 022, 027.”
După sechestrarea studenților, poliția a strâns cartușele goale de pe asfalt și i-a gonit pe cei care veniseră în stradă, să-i ajute pe studenți: „Hai, cărați-vă de aici!”, a strigat la ei.
💀💀💀
În Mexic, protestatarii sunt mai ales oameni din mediul rural și studenți ca Ernesto. De câțiva ani, Mexicul vrea să reformeze cele 16 școli rurale, să le schimbe programa și să nu le mai dea burse . Banii pe care îi primește un tânăr de la o Escuela Normal Rural sunt 90 de pesos pe zi, adică echivalentul a patru pâini. Tăierea burselor ar închide școlile rurale. În același timp, taxa de studii la un colegiu în oraș e mai mare decât suma pe care românii o plătesc pentru un an de facultate.
„Guvernul nu le vrea, pentru că profesorii pregătiți aici sunt personaje incomode sistemului”, mi-a explicat la telefon Zosimo Camacho, un jurnalist specializat în mișcări sociale, care documentează de ani de zile fenomenul școlilor rurale.
Ernesto și colegii lui au șpăguit niște șoferi de la o companie de transport public, să facă un ocol și să-i ducă la marșul din capitala aflată la 200 de km. Ca să meargă la protest, studenții iau deseori autobuze cu japca. Uneori, negociază cu șoferii direct la autogară, alteori sar în fața autoturismelor, pe autostradă. De câteva ori, studenții i-au dat jos din autobuz pe pasageri și i-au lăsat pe marginea drumului. Ernesto spune că n-au altă soluție, transportul e foarte scump. „E datoria noastră să mergem la proteste, pentru Mexic și pentru toți studenții”.
💀💀💀
„Statul și crima organizată sunt un singur organism care acționează ca un parazit”, spune Arturo Basáñez Lima, avocat și profesor de sociologie care mi-a povestit mai multe despre corupția din Mexic.
Din 2006 încoace, în războiul cartelurilor au murit peste 150.000 de oameni, conform unui raport publicat la începutul lunii iunie, de șase organizații pentru drepturile omului.
E la ordinea zilei să auzi știri despre oameni decapitați, arși, mutilați, spânzurați de poduri, morți sau dispăruți.
Actualul președinte, Enrique Peña Nieto, a câștigat alegerile din 2012 cu promisiunea că va reduce violența, fără a porni un război costisitor și sângeros împotriva mafiei drogurilor. În continuare, rata criminalității e foarte mare.
92% dintre municipiile din Guerrero sunt conduse de carteluri de droguri, care își vând marfa fără să se ascundă. Fostul primar al orașului din care au dispărut tinerii e rudă cu șeful unei grupări de traficanți. Există un fel de lege nescrisă în care autoritățile îi lasă să facă ce vor.
„Vii i-au luat, vii îi vrem înapoi”
Școala din Ayotzinapa a devenit un loc de reuniune pentru părinții, profesorii și colegii celor dispăruți. Au un autobuz, Caravana Ayotzinapa, cu care merg prin toată țara și cer socoteală autorităților. Participă la conferințe, se întâlnesc cu procurori și organizează marșuri.
În noaptea dispariției, tinerii au sunat întruna la ambulanță și alte departamente de poliție, dar nimeni nu s-a sinchisit să le răspundă. Mulți tineri și-au sunat și prietenii, și părinții să vină să îi salveze. Nu era prima dată când studenții .
„Nu credeam că poliția poate face asta și fiii noștri pot dispărea așa“, zice Felipe de la Cruz, tatăl unuia dintre supraviețuitori. Băiatul l-a sunat din mijlocul ambuscadei, dar Felipe nu avea cum să ajungă în timp util.
„I-am spus să aibă grijă, să stea în grup. Să nu se opună, ca să nu îi bată, că dacă îi închid, venim noi și îi scoatem.”
Felipe de la Cruz e un bărbat mic de statură, venit de la țară. El e cel care i-a mobilizat pe ceilalți părinți să lupte cu orice preț, „Dacă ne-au luat copiii, ce altceva mai putem pierde?”
Fiul lui Felipe de la Cruz a scăpat cu viață în seara aia și încă încearcă să treacă peste.
„Fiul meu era ca toți tinerii – neliniștit, energic, cânta la chitară. Acum s-a închis în casă, la 20 de ani nu mai vrea să vorbească cu nimeni.”
Bărbatul își amintește dimineața de după ambuscadă. „Pe 27 septembrie, noi, părinții, ne-am dus la școală. Toată lumea a mers să caute răspunsuri, încă nu știam exact care dintre copiii noștri dispăruseră.”
Tot atunci, mai mulți părinți, profesori și studenți au mers la poliție să dea declarații pentru a-i elibera pe presupușii arestați. Au aflat că aceștia nu au ajuns niciodată la vreo secție.
💀💀💀
După mai multe luni de procese, au fost arestați și câțiva funcționari mexicani au fost dați afară pentru corupție. La mai bine de un an distanță, tribunalul a pronunțat primele condamnări. Zeci de polițiști care au tras în studenți sunt după gratii, iar comandantul poliției e închis într-o pușcărie de maximă securitate. Fostul primar, acuzat că a dat ordinul de răpire, a fost demis din funcție și arestat împreună cu soția lui, rudă cu șeful unei grupări de traficanți.
La cererea grupului de părinți, Curtea Interamericană a Drepturilor Omului (CIDO) a trimis, în martie 2015, care să investigheze cazul – trei avocați, un judecător și un medic legist, specializați în drepturile omului și cu experiență de peste zece ani. Una dintre concluziile lor a fost că „studenții au fost hăituiți de poliția federală, statală și armată.”
Specialiștii au plecat în aprilie 2016, după ce autoritățile au ascuns probe, le-au blocat întâlniri și interviuri cu martori-cheie și au măsluit dovezi. Experții nu au putut vorbi nici cu polițiștii arestați, nici cu șoferii autobuzelor.
Niciunul dintre cei care au condus în noaptea aia nu mai lucrează la firma de transporturi. Unul dintre angajații firmei mi-a spus la telefon că, după noaptea atacului, nu au mai știut nimic despre autobuzul asupra căruia s-a tras.
Concluziile celor cinci experți arată că violența din noaptea respectivă nu poate fi justificată. Un coleg de-ai tinerilor dispăruți a fost găsit mort în următoarea zi. Cadavrul lui a rămas în stradă, cu 64 de oase fracturate și pielea feței smulsă. Băiatul a murit din cauza torturii.
Experții CIDO spun că disparițiile sunt orchestrate cu ajutorul statului: „Ideea este să extindă teroarea la fiecare om care ar putea empatiza cu victimele și să-l facă să creadă că el ar putea fi următorul mort.”
Procuratura din Guerrero a declarat că trupurile studenților sunt într-o groapă de gunoi din Cocula, o localitate din același stat, unde au fost găsite . Oficialii au susținut că traficanții de droguri i-au omorât pe studenți, iar apoi le-au ars cadavrele. După mai multe teste și investigații făcute de experții internaționali, s-a dovedit că trupurile găsite în groapa de gunoi nu erau ale studenților dispăruți.
💀💀💀
În Mexic, dispariția studenților a declanșat o serie de proteste. Vara asta, sute de profesori au ieșit în stradă împotriva reformei în educație care ar închide școlile rurale. Ei au cerut să nu mai fie „vărsări de sânge și oameni sechestrați”. Dar scenariul din noaptea de 26 septembrie 2014 s-a repetat. Forțele de ordine au tras în ei cu pistoale și mitraliere. Opt oameni au murit, 22 sunt dați dispăruți.
Am întrebat mai mulți oameni ce cred că s-a întâmplat cu studenții de la Ayotzinapa. Cei mai mulți spun că a fost statul – „Oricine poate fi următorul dispărut. După ce ne omoară, ne aruncă în mare, ne dau foc sau ne fac să dispărem printr-un act de magie.”
Un text de Andrada Lăutaru.
Copertă, cranii și răbdare: Sorina Vazelina
Ilustrație: Alexandra Brăslașu
Editori: Sorina Vasile, Ștefan Mako, Lina Vdovîi, Andrada Fiscutean
Amigos: Vlad Ursulean, Oana Moisil, Timea Honț, Delia Marinescu, Tiberiu-Mihail Cimpoeru, Valentina Nicolae, Ada Popescu
Cum a apărut subiectul?
Am plecat în Mexic în 2014, după ce am terminat masterul de asistență socială în spațiul justiției. Nu știam încotro s-o iau. Am lucrat un an în Puebla, ca voluntară la un orfelinat. Eram acolo când au dispărut studenții și asta m-a bântuit și după ce m-am întors în România. Aveam un vis recurent în care eram împușcată în cap. Anul trecut, în decembrie, m-am întors pentru trei luni în Mexic, să aflu povestea celor 43 de dispăruți.