120.000 de oameni din Kosovo au evadat spre vest în ultimele luni,
în urma unor zvonuri că Occidentul are nevoie de ei
și îi așteaptă cu brațele deschise.

Visul European

E o altă lume acolo. Orașele și clădirile supraetajate nu se termină niciodată. Oamenii conduc mașini șmechere și au case minunate. E ca-n paradis. Fiecare își vede de treabă și nimeni n-are nicio problemă cu altcineva. Toți muncesc și-și construiesc o viață bună și chiar și cei care nu muncesc, tot o duc bine. Câmpurile sunt pline de fructe și legume de care noi n-am văzut sau auzit vreodată. Când rămâi fără bani, te duci la bancă și ceri, iar ei îți dau fără să ți-i mai ceară înapoi. Fetele sunt frumoase și nu te refuză niciodată. E raiul pe pământ acolo. Sunt mări nesfârșite și râuri albastre în fiecare oraș. Magazinele se cheamă „supermarketuri” pentru că vând super mâncăruri. Mierea e mai dulce acolo decât la noi, iar zăpada de pe munți e la fel de gustoasă ca înghețata. Câinii lor nu mușcă niciodată și țânțarii lor nu pișcă; în schimb, te ling. Ei lasă ușile caselor descuiate zi și noapte; nimeni nu fură nimic, pentru că toată lumea are de toate. În partea ailaltă, nu doar găinile fac ouă, ci și cocoșii. Acolo e fericire. Acolo totul e tras în aur. Acolo e ca un vis frumos care vrei să dureze veșnic.

(fragment din piesa de teatru „Peer Gynt din Kosovo”, de Jeton Neziraj)

Prin noiembrie, un kosovar care a emigrat în Germania s-a apucat să spună prietenilor rămași la el în sat că s-a dat drumul la libertatea de mișcare și că Occidentul îi așteaptă. În 24 de ore, deja plecaseră 10 săteni. Zvonul s-a transformat în euforie. Fenomenul s-a repetat în toată țara – din toamnă până acum s-a evaporat aproape 10% din populație.

Doar că zvonurile erau cam false. Occidentul nu-i vrea.

Copiii din satul Mirash își dau jos încălțările pe treptele școlii, pun în loc papuci de casă pe care i-au adus într-o punguță. Directorul școlii a luat măsura asta pentru că drumurile sunt varză și e nămol peste tot. Școala trebuie să rămână curată.

Satul a fost asediat de sârbi în ’99. Oamenii au fugit cu miile prin munții din jur, sârbii le-au dat foc la case și le-au omorât vitele, apoi șase avioane NATO i-au eliberat, iar acum sunt independenți, sau așa ceva.

Țârâitul soneriei din biroul directorului Bashkim Bytyqi mă face să tresar. De-a lungul pereților sunt aliniate scaune cu spătar înalt, ca la biserică. Pe un dulap sunt trei trofee aurite, câștigate la campionate de șah, ping-pong și fotbal. Pe biroul directorului, lângă un steguleț cu Kosovo, e un obiect prăfuit, cu o roată, o manetă și două bile de fier.

„E o bobină Tesla”, mă lămurește Bytyqi, un bărbat de 50 de ani, solid, și apoi țâșnește din scaun. Dă la manivelă până se ating bilele de fier ca să producă o undă de curent. „Ai grijă să n-o atingi”, îmi zice grijuliu, „că te curentezi”. Apoi pune el mâna, zvâcnește de la șoc și începe să râdă ca un băiețel care a făcut o boacănă.

Din noiembrie trecut, 20 de copii au abandonat școala din Mirash. Au plecat cu părinții să ceară azil în Europa de Vest. 80 din cei 1700 de locuitori ai satului au plecat în Germania, Austria, Elveția și Belgia. Până la sfârșitul lui martie anul acesta doar zece s-au întors. „Oamenii sunt foarte deprimați. S-au jucat cu soarta lor”, spune Bytyqi, primar în Mirash din 2007 până în 2014 și profesor de istorie.

„E destul de dureros să văd că atât de mulți oameni au părăsit satul. Cei mai mulți dintre ei erau angajați, aveau un salariu mediu pentru Kosovo. Nici până azi nu-mi explic de ce-au plecat”.

GAP, un think tank din Priștina, estimează că aproximativ 120.000 de oameni au emigrat din Kosovo de la sfârșitul lui 2014. Presa a vorbit despre „Marele Exod”. Editorul unui ziar local, Koha Ditore, spune că migrația ar fi început în Mirash. „Cică trei tineri au fost prinși că jefuiau case și, ca să evite condamnarea, au fugit în Germania. Acolo stăteau pe Facebook toată ziua și le ziceau prietenilor ce mișto e. Așa că prietenii au plecat și ei și-așa s-a răspândit vestea în alte comunități.” 

Bytyqi poartă un costum negru lălâu, cravată bleu în dungi și un ecuson cu numele lui. Nu că nu l-ar cunoaște toată lumea din sat. E politician de când se știe. 

Ce-l supără cel mai tare e că unii din cei plecați erau beneficiarii unei fundații din Luxemburg, care a investit 500.000 de euro în Mirash în ultimii patru ani. Din banii ăștia au renovat școala și au cumpărat echipament pentru centrul medical. Câteva familii au primit 60 de sere ca să planteze legume și să le vândă la piață. Comerțul cu legume e, de fapt, singura sursă de profit în regiune. 

Mirash e un sat îngrijit, cu case din cărămidă roșie înșirate ca mărgelele pe șirag de-a lungul drumului cu hârtoape. Rata de șomaj e la 40%, adică cu 30% mai mică decât media pe întreg Kosovo. 

Bytyqi îmi spune în treacăt că unul din fiii risipitori ai satului, Valmir Murati, s-a întors acum patru zile și și-a găsit imediat de lucru la o livadă. Dă un telefon scurt și ne face semn să ne luăm hainele: „haideți, e în pauza de masă!”. Douăzeci de minute mai târziu, stăm sub un adăpost de lemn, în mijlocul a șapte hectare de meri și căpșune proaspăt plantate. Plouă mărunt și bate vântul de-mi taie respirația.

Valmir e îmbrăcat doar cu o bluză, o vestă și o pereche de blugi. Are părul ras deasupra urechilor până spre ceafă și o creastă de păr des, neclintită de vânt. Se așează lângă Bytyqi, fostul lui profesor.

Băiatul vorbește doar dacă-l întrebi și dă răspunsuri scurte, de-o propoziție. Privește undeva în spatele nostru. Are 19 ani, dar arată mai mare, de la munca fizică, explică Bytyqi cu mândrie părintească și-l bate pe spate. 

Tipul s-a dus în Germania anul trecut în noiembrie pentru că își dorea o viață mai bună. „Voiam să am un viitor stabil, poate o mașină drăguță. Aici timpul trece și nu se întâmplă nimic.” Era dispus să muncească orice. Auzise de la un prieten care avea un prieten care știa pe cineva că sunt șanse mari pentru străini să găsească de lucru acolo. Le-a cerut acordul părinților, și-a făcut bagajul și a plecat fără să anunțe.

Pe 1 noiembrie s-au dus la stația din Priștina și s-au suit în autocarul de Belgrad. Credea că o să-i oprească poliția în Serbia, dar au trecut fără probleme. În schimb, în Ungaria „ne-au ținut 24 de ore. Dup-aia ne-au dat niște hârtii și niște bani și ne-au zis să mergem în Szeged, la tabăra de refugiați. Dar nu i-am ascultat, am mers pe jos până la stația de tren.” 

Din Budapesta au luat trenul spre Munchen. Când au ajuns la Stuttgart, s-au dus la poliție să ceară azil. Aici i-au despărțit: pe el l-au trimis la o tabără din Karlsruhe și pe tovarășul lui de drum la vreo 300 km mai departe.

Valmir își îndeasă mâinile în buzunare, se apleacă peste masă și mijește ochii: „Era cam periculos la tabăra aia improvizată cu barăci. Se înjunghiau ăia, se omorau între ei acolo în fiecare zi.” El n-a avut treabă cu astea, a stat pe lângă comunitatea de albanezi și nu s-a băgat în necazuri.

Se trezea în fiecare dimineață la șapte și pornea să-și caute de lucru. Cu actele provizorii date de guvernul german, mergea din ușă-n ușă în satele dimprejur până seara la șapte. Apoi se întorcea la tabără și o lua de la capăt a doua zi. 

Ridică din umeri și zice: „Unii făceau mișto de noi, dar cei mai mulți erau prietenoși. Doar că nu puteau să ia oameni fără permis de muncă”. Chiar și așa, el a continuat să bată pe la uși patru luni jumate. Acum e convins că n-ai cum să te angajezi în altă țară dacă nu cunoști pe cineva sau n-ai rude acolo. 

Pe la sfârșitul lui martie s-a săturat să tot aștepte un răspuns de la autorități. Toți prietenii lui fuseseră refuzați. Așa că și-a sunat fratele din Kosovo, s-a împrumutat pe la rude 80 de euro și și-a cumpărat bilet de avion înapoi. Autoritățile germane plătesc, de obicei, biletul de întoarcere pentru cei care nu primesc azil. Dar dacă te oferi voluntar să pleci, își iau mâinile de pe tine. În total, toată aventura l-a costat 580 de euro.

Valmir își ascunde capul între umeri și-i aruncă o privire lui Bytyqi, de parcă îi cere aprobarea. „Eu am fost primul care a părăsit țara, dar n-am spus nimănui că e bine acolo.” Proful nu-i atent. Se joacă cu cheile de la mașină în crăpăturile mesei și cu un nasture ciobit.

Fragmentul de la începutul textului e dintr-o piesă de teatru controversată despre exodul kosovar. Tipul care a scris-o, Jeton Neziraj, m-a invitat până în Albania, patria kosovarilor. Vor să se unească cu albanezii, dar nu merg acolo la muncă, e sărăcie aproape ca la ei. 

Drumul spre Tirana e străjuit de palmieri și șantiere. La intrarea în Capitală e plin de mașini care claxonează în loc să semnalizeze. Nu văd supermarketuri, doar mărfuri întinse pe celofane pe trotuar. Parcă-s în România anilor ‘90, într-o tranziție interminabilă.

Cât stăm blocați în intersecție, un copil cerșetor vine să ceară bani la geam. Se proptește în portieră și, după ce primește euroii, ia la pupat mașina de la un capăt la altul. Un șerif face parcarea în curtea teatrului, la costum și ochelari de soare, cu mâna în șold să-i vedem bine pistolul.

Înapoi în Priștina, găsesc un traducător care-i șofer la o organizație care se ocupă de refugiați, “Balkan Sunflowers”. Îl cheamă Muhamet Arifi și are 42 de ani, umerii lați și părul negru și des. Își termină propozițiile cu un „da?” autoritar, care te forțează să-i răspunzi imediat tot cu „da”. 

Arifi i-a împrumutat fratelui său 1500 de euro ca să treacă granița ilegal. Chestia asta se cam bate cap în cap cu munca lui de la organizație, dar „fiecare om are dreptul să aleagă unde vrea să locuiască. Poate cineva să te învinovățească că pleci, având în vedere situația de aici?” întreabă retoric Arifi. Suntem în drum spre Plemetina, un sat din care au plecat masiv localnici, mai ales minorități. 

Fratele lui Arifi, împreună cu soția și cei patru copii, a plecat în Germania vara trecută. „A făcut cerere pentru azil, dar știe că probabil n-o să-l primească. Oricum, între timp primește în jur de 1500 de euro pe lună ca ajutor social. Deci, gândește-te cam câți bani poate să strângă acolo, chiar și cu cheltuieli. Aici n-ar fi reușit să strângă atâta nici într-o viață. Așa că încearcă și el să stea cât mai mult. Ce, nu e de înțeles?”. Face o pauză și se uită la mine prin oglinda retrovizoare până îi fac semn că înțeleg. Spune că îi pare rău doar de copii, pentru că o să stea pe bară un an. Apoi mărturisește că nu e doar șofer, de fapt e directorul Balkan Sunflowers.

Plemetina nu-i neapărat un sat îngrijit, ca Mirash. E la șase kilometri de Capitală, dar străzile sunt pline de gunoi și mirosul înțepător de chimicale se simte peste tot. Copiii cotrobăie prin containere. Unii dau ture prin sat pe biciclete improvizate. Câțiva se dau într-un leagăn făcut din cârpe și atârnat de un stâlp de înaltă tensiune.

La început au plecat minoritățile. Aproape 400 de romi, ashkali și egipteni au fost aduși în Plemetina după războiul din 1999 și acum pleacă mai departe, spre vest.

Cei care au rămas locuiesc în două clădiri înalte, construite în 2005 lângă calea ferată, lângă cea mai mare sursă de poluare din Europa: două centrale care ard cărbuni și scuipă nori maro.

În Priștina, Bashkim Ibishi, directorul ONG-ului KAAD (Kosovo Agency for Advocacy and Development) confirmă ce spunea șoferul: „În realitate, Marele Exod n-a început în noiembrie. Atunci au plecat în masă albanezii. Dar minoritarii roma, ashkali și egipteni au emigrat primii, în iunie”, spune bărbatul de 50 de ani. Conform statisticilor pe care le are, 2867 membri ai celor trei comunități au părăsit Kosovo în ultimele opt luni. Asta înseamnă cam 8% din populația minoritară. 

Minoritarii trăiesc separați de comunitatea sârbă și cea albaneză din Kosovo. În rândurile lor, rata șomajului este de 99%, chiar și conform statisticilor oficiale. Kosovo are cele mai puternice politici pe drepturile omului din Europa. „Dar ele există doar pe hârtie”, spune Ibishi, „de fapt, ei de multe ori nu au acces egal la sistemul medical, educație, locuri de muncă, la tot”. În iunie anul trecut, el a alertat autoritățile că se întâmplă un val de migrație. A trimis comunicate către media, dar nimeni nu a reacționat. 

Unul din zvonurile care i-a făcut pe oameni să plece e despre norma de refugiați din Germania, spune Ibishi, directorul organizației. Cică nemții au o lege care spune că trebuie să existe o anumită cantitate de refugiați albi și negri. Și, cum în ultima vreme s-au tot refugiat africani și arabi la ei, acum ar avea nevoie de refugiați albi, cum sunt albanezii, ca să echilibreze norma.

A mai umblat vorba că emigranții kosovari care eșuează prin Germania o să fie luați de Canada. Canadienii ar avea nevoie de forță de muncă, doar că nu prea trage lumea spre ei. Așa că s-au înțeles cu guvernul german să le trimită kosovarii care sunt respinși.

Un alt zvon e că nemții au nevoie de sânge proaspăt. Populația lor îmbătrânește și nu mai face copii. Grădinițele și școlile o să fie goale în curând și de-asta o să le dea azil kosovarilor. Populația din Kosovo este, de fapt, cea mai tânără din Europa. Un studiu FES arată că 55% din oameni au sub 30 de ani. Același procent din populație și-a exprimat dorința de a emigra în străinătate.

Tot valul ăsta de plecări amintește de marile migrații dinspre Europa de Est din secolul 19 și începutul secolului 20, când era foamete mare. Pe vremea aia familiile se înghesuiau să prindă un loc pe vapoare care le duceau peste ocean. Și ei erau conduși de speranța de a găsi un tărâm al făgăduinței, de care auziseră doar în povești. Pe atunci tărâmul era SUA. Acum e vorba de Uniunea Europeană, care e clar mai puțin primitoare. Doar 0.3% din kosovarii emigrați în Germania sunt primiți, conform informațiilor oficiale.

Pe la sfârșitul călătoriei mă duc să vizitez Fantasy Land, un parc de distracții abandonat din Kosovo. Mă apropii de intrare și văd călușei, un tren-dragon și mașinuțe. Tot felul de figurine zâmbesc în liniște de dincolo de gard. Vreau să intru, dar cineva mă oprește și spune că accesul nu e permis vizitatorilor. E închis, zice, dar, dacă vreți, puteți să faceți o plimbare prin parcul de lângă.

Merg la moschee îmbrăcată ca fetele din anii ‘90 de pe la noi. Trec numai bărbați duri care se uitau lung la mine, cu o întrebare pe buze, cu un amestec de dispreț și poftă.

Ce caut aici, de ce le tulbur liniștea, de ce mă pun în drumul lor spre paradis, cu escală prin Germania?

Un reportaj de Valentina Nicolae și Christian Gesellmann.
[English Version]

♠