Avatar

Muzicant, om, civilizație

Fluierici din Clejani voia să moară pe scenă

N-o să mai poți cânta în seara asta!”, îi spune doctorul unui bărbat întins în salvare. 

Ba da, pot!”, stăruie omul cu părul cărunt, îmbrăcat la costum negru cu cravată roz. Respiră printr-o mască de oxigen și pe frunte îi curg șiroaie de transpirație.

E Gheorghe Fălcaru, zis Fluierici din Taraf de Haïdouks. Cântă de 26 de ani la fluier în trupă și urmează să urce pe scenă, în închiderea festivalului Balkanik 2016.

Toată lumea insistă să meargă la spital. După câteva minute, Fluierici își rupe cămașa albastră, de nervi și de supărare. Iese din ambulanță și pleacă acasă.

Vara trecută a fost diagnosticat cu cancer la gât. Caliu, colegul lui viorist din taraf, se tot ruga de el să se opereze, dar lui Fluierici îi era teamă că n-o să mai cânte. „Voia să moară pe scenă”.

Foto: Adi Bulboacă

Gheorghe Fălcaru nu a fost un fluieraș ca oricare altul: a inventat o tehnică specială de cântat la fluier, pe care n-o stăpânește nimeni altcineva.

De la el au venit să fure meserie muzicieni din toată lumea. Carlos Pichardo, un saxofonist mexican, care a stat trei săptămâni în casa lui din Clejani, spune că, acolo, „de mic, ești una cu instrumentul. Numele tău e fluier.

Fluierici și colegii din Taraf de Haïdouks au câștigat marele premiu BBC Awards for World Music, la categoria Europa și Orientul Mijlociu. Au umplut săli de concerte din Japonia până în America. Au jucat în filmul The man who cried, alături de Johnny Depp, și au cântat pentru prințul de Monaco. Au defilat la o prezentare de modă a designerului japonez Yohji Yamamoto și au apărut în reportaje The Guardian și New York Times.

L-am cunoscut pe Fluierici în iunie, când doi muzicieni americani au vrut să-l întâlnească și m-au rugat să traduc. După ce ne-a cântat sub bolta de viță de vie din curtea lui, ne-a spus că are cancer la gât. Am vrut să-l ascult live, pe 11 septembrie, la festivalul Balkanik, dar – trei zile mai târziu – am ajuns la priveghiul lui.

Am încercat să aflu cum a trăit Gheorghe Fălcaru, lăutarul care a fost înmormântat cu fluierul la piept. 

Foto: Jeremy Barnes

Taică, voi să plângeți, să răcniți,
Ca Gheorghe nu mai găsiți

Fluierici a fost mezinul familiei. S-a născut în satul Valea Seacă din județul Bacău, la 29 iulie 1954, într-o familie de romi ursari. Erau cinci copii, patru băieți și o fată. Tatăl muncea la moară, iar mama avea grijă de ei și, când venea frigul, mergea la pădure să adune vreascuri pentru foc. Locuiau toți șapte într-o casă cu două camere. Trăiau de pe-o zi pe alta și nici nu se punea problema școlii.

Gheorghe se ducea la cules de struguri și mergea pe câmp cu animalele vecinilor. Când a împlinit șapte ani, tatăl a cumpărat un fluier mic de lemn pentru unul dintre frații mai mari, pentru că în sat erau care cântau la instrumente de suflat, trombon, trompetă și saxofon.

Casa părintească din Valea Seacă. Foto: Ehsan Ghoreishi

Gheorghe i-a zis lu’ taică-su să-i dea lui fluierul, dar tatăl n-a vrut. Așa că băiețelul fura în fiecare zi fluierul și se ducea cu el în pădure. Se urca în copaci și asculta păsările, apoi încerca să le imite. Când se întorcea în sat, se ducea la bătrânii trompetiști și mai fura și de la ei câte-o notă.

Când a aflat că Gheorghe suflă la fluier, tatăl i-a zis că-l ciomăgește dacă nu cântă bine. Era pe pileală, îl bătea.

Când Gheorghe avea nouă ani, mama lui a murit. Tatăl și-a găsit altă femeie, care l-a convins să-l dea afară din casă pe băiat. 

Pe ninsoare, cu fluierul în mână, în opinci și fără niciun ban, băiatul s-a dus la gara din sat și a luat trenul spre București. Acolo locuia sora lui mai mare, Angela, pe care n-o văzuse de mulți ani. Știa că stă pe lângă restaurantul Cățeaua Leșinată.

Seara, când a ajuns, a întrebat în stânga și-n dreapta unde e Cățeaua Leșinată. A luat un tramvai și a ajuns în Rahova. Era rupt de foame.

În local, era petrecere cu lăutari. Copilul de-un metru și-un pic s-a dus la ei și le-a zis că știe să sufle din fluier. Au râs de el când l-au văzut zdrențuros și cu muci la nas. Când l-au auzit cum cântă doinele moldovenești, s-a făcut liniște.

O femeie de vreo douăzeci de ani, îmbrăcată bine, a intrat în restaurant. S-a așezat la o masă și i-a auzit pe petrecăreți spunând că băiețelul care cânta la fluier e din Moldova. Când Gheorghe a luat o pauză, s-a dus la el și l-a întrebat din ce sat vine și al cui e. „Din Valea Seacă. A lu’ Ion și a lu’ Maria.”

Foto: Ehsan Ghoreishi

Femeia a leșinat. După ce și-a revenit, l-a strâns pe frati-su la piept și l-a luat acasă. Era Angela, sora lui, care s-a căsătorit la București. Peste câțiva ani, s-au mutat la Clejani, un , unde muzica se învăța din tată în fiu.

Într-o zi, Gheorghe a intrat la cârciuma din sat, unde avea loc bursa lăutarilor, adică tocmeala pentru următoarele nunți. Niciun muzicant de acolo nu cânta la vreun instrument de suflat. Băiatul a scos fluierul.

Am început cu lăcrămi când l-am auzit”, zice Caliu, colegul lui, care atunci avea nouă ani și a primit porecla asta pentru că pleca mereu pe câmp cu vioara și un căluț. „A dat Clejaniu’ peste cap”.

Atunci, Gheorghe a devenit Fluierici.

Foto: Adi Bulboacă

S-o lăsați că e bătrână
Să plângă pe bătătură

Acolo i s-au aprins călcâiele după o țigancă blândă, cu părul lung și negru și buze cărnoase, cu un an mai mare decât el. Leana Băsaru avea opt clase, era croitoreasă și se trăgea dintr-o familie de romi lăutari. Tatăl și fratele ei cântau la țambal.

Într-o zi, când îi cosea o rochie de mireasă unei fete din sat, Fluierici a venit la ea și a rugat-o să-i calce o cămașă și o pereche de pantaloni. Fata i-a călcat pantalonii cu o mașină de-aia cu jar. Nu i-a plăcut de el, că era amărât și că umbla cu o femeie care fusese căsătorită și avea șapte copii. Dar a ațâțat-o ceva. „Îmi plăcea așa, ca muzicant, ca om, ca civilizație.

Leana se temea că o s-o lase pentru că e șchioapă, avea piciorul stâng mai scurt cu un centimentru decât dreptul. Când s-au luat cu acte, el avea 24 și ea 25 de ani.

La nuntă a venit și tatăl lui Fluierici. Gheorghe i-a mulțumit că l-a izgonit din Valea Seacă, la Clejani era mai fericit. Leana l-a îmbrăcat frumos și i-a arătat cum să se poarte: „L-am învățat la furculiță”.

Tot ea l-a învățat să se iscălească, uite-așa îl faci pe F și pe GFălcaru Gheorghe. Se iubeau mult. Fluierici îi zicea indianca mea. „Ne-am înțeles foarte bine. Nu pitea bani de mine, ne mai certam, dar din gelozie. Mai mă bătea, mai mă-njura, că era gelos.”

Nevestele de lăutari trebuie să-i spele pe soți pe picioare, înainte și după fiecare cântare, conform tradiției.

Într-o zi, Gheorghe a lipsit toată ziua de acasă și s-a întors seara, să se pregătească să cânte la o nuntă.  „Și în timp ce i-am pus să-l spăl pe picioare, l-am cunoscut că era spălat deja.

– Aoleu, cine te-a spălat pe picioare?

– Eee, da’ de ce mă-ntrebi tu pe mine, ești nebună la cap?

Maică-sa i-a zis: „Lasă-l în pace, vezi-ți de treabă, că așa sunt lăutarii.” Muzicanții cântau despre asta. „A le le le, viorea,/ Mă-ntreabă nevasta mea/ Dacă eu mai am alta./ Eu îi spun că n-am nici una,/ Da’ ea nu crede minciuna./ – Da’ ce om să fii pe lume/ Să te am numai pă tine?”

Până la urmă, tot la Leana și la copii se întorcea.

Plecam în străinătate
Să aivă copiii de toate

În ‘86, Fluierici și alți cinci lăutari din Clejani s-au dus la București, la Institutul de Folclor. Îi chemase etnomuzicologul Speranța Rădulescu, cea care conducea secția de muzică a Institutului.

Un elvețian pe nume Laurent Aubert, directorul arhivelor muzicale din Geneva, venise să înregistreze o colecție de discuri cu muzici tradiționale românești.

Speranța Rădulescu a chemat la institut cinci tarafuri din diferite zone ale țării. „Primul a fost acest taraf din Clejani cu oameni pe care îi cunoscusem și cu care lucrasem în ‘83. I-am ales pe cei care mi s-au părut cei mai vii și, sigur, care erau foarte buni instrumentiști și vocaliști.”

Cercetătoarea descoperise că în cântecele de dragoste, lăutarii din Clejani se luau în gură. „Unul cântă un pachet de versuri și pe urmă sare altul și cântă alt pachet de versuri. Se iau într-un fel la întrecere care spune versuri mai neștiute, care le cântă cu mai mult patos și așa mai departe. M-am gândit că o să facă o bună impresie”, spune Speranța.

Cei șase lăutari au cântat la fluier, vioară, țambal, bas și cu gura. „Pe loc l-au cucerit pe Laurent Aubert. A făcut pasiune fulgerătoare.” La final, elvețianul i-a spus Speranței Rădulescu că o așteaptă la Geneva, la lansarea discurilor, împreună cu cei șase lăutari din Clejani.



Doi ani mai târziu, pe 3 martie 1988, Fluierici, Caliu, Cacurică, Culai, Șaică și Buzatu erau în aeroportul din București, împreună cu Speranța. 

Speranța Rădulescu spune că de aprobări și vize se ocupase elvețianul: „Nu știu cum a făcut, dar la Ministerul Culturii au făcut ochii cât cepele și i-au zis «cum se poate, niște țigani, n-au experiență, nu sunt în ansamblu folcloric, n-au dirijor». Tâmpenii bolșevice”. „Ăștia sau nimeni”, le-a răspuns elvețianul.

Familiile au cerut din străinătate ghiuluri de aur, pichini (n.r bikini), baticuri, undițe, cercei, ceasuri. Cum au ajuns la aeroport, au intrat în restaurant și au băut coniace. De frică să nu facă foamea pe drum, Fluierici a luat pe avion și câteva conserve de carne.

„Parcă-i tractoru’ pe arătură la C.A.P Clejani!”, a exclamat el când au decolat. Apoi a început să plângă după copilași și i-a cerut voie stewardesei, prin semne, să cânte la fluier.

„Era un avion Swissair, numai cu oameni de afaceri, sobri, cu cravată, toată lumea stătea civilizată, nu făcea gălăgie”, își amintește Speranța. După ce Fluierici a dat tonul, Cacurică a început să cânte cu gura. „Stewardesele au căzut pe spate instantaneu. La vremea aia, românii nu ieșeau din țară decât extrem de puțin și în orice caz nu țăranii, și în orice caz nu țiganii, și în orice caz nu lăutarii. Totul era extravagant, nepotrivit, dar într-un fel îi făcea să pară naivi, spontani, imaginativi și au plăcut pretutindeni unde s-au dus.”

În Geneva, la hotel „lipăiau în picioarele goale pe culoare, trăgeau de butoanele de la closet, le stricau, vorbeau tare, zgomotos, se certau înăuntru, directorul hotelului mă admonesta, dar era totuși ceva fermecător la ei”, își amintește Speranța.

Lăutarii vorbeau des romani. La un moment dat, Speranța le-a zis: „«mă, băieți, dar ce tot vorbiți țigănește? că eu nu înțeleg.» Da’ Cacurică zice: «Ce doamnă, ce, da’ dumneavoastră cum vorbiți franțuzește? Să nu știe lumea că și mama a stricat bani cu mine pe limbi străine când eram copil?» Aveau un haz… Întâi se certau și spuneau tâmpenii și pe urmă scoteau câte o frază absolut halucinant de frumoasă, pentru că aveau fire de artist, răzbătea chiar și în vorbire.”

Fluierici „era nervos tot timpul, gata să țipe, să se certe cu ceilalți și tot el era primul care era gata să plângă, se înduioșa de orice și-n orice caz, dacă vorbea despre copiii lui, îi șiroiau lacrimile”.

La concert, lăutarii au cântat cu aceeași dezinvoltură ca la nuntăPresa elvețiană a vuit de laude, dar și de faptul că muzicanții vorbeau între ei după concert să vândă niște ceasuri electronice pe care le primiseră cadou.

Când s-a întors acasă, Fluierici i-a povestit Leanei că a fost pe lumea ailaltă. A adus baticuri, cafea și blugi la copilași.

Lăutarii nu visau că o să mai plece vreodată în străinătate, își amintește Caliu.

Băga mâna-n buzunare
Și dădea la fiecare

În 1989, la Clejani au venit doi străini, Stephane Karo și Michel Winter, și o traducătoare pe nume Marta. Stephane era un belgian de 30 de ani, înalt și cu ochelari, care ascultase albumul lansat la Geneva și se îndrăgostise de muzica lor. Belgianul le-a spus că vrea să fie impresarul lor și să-i ducă în străinătate.

Lăutarii nu știau nici ce înseamnă O.K, dar până la urmă s-au înțeles. Au numit trupa Taraful Haiducilor și impresarul a tradus în franceză: Taraf de Haïdouks. „Ce făceau pe vremuri țiganii lăutari din Clejani? Mergeau la boieri și cântau. Vedeau că boierii aveau bani și furau animale și aur și dădeau la săraci. Ăștia erau haiducii”, spune Caliu.

Fluierici în filmul Aferim!

Stephane Karo avea avantajul că era străin și în perioada aia, le obținea vize mai ușor decât românii. „În ’93, am fost în SUA și m-am întâlnit cu alt impresar care știa deja de lăutarii din Clejani. Vestea că niște nebuni cântă special și fac un show fantastic s-a dus repede”, zice Speranța.

După concertele în străinătate, petrecerile continuau până dimineață. Odată, în Suedia, au vrut să cânte Ciocârlia și Fluierici a dat tonul. „În mod normal, melodia se cântă din LA Major, dar Fluierici a cântat-o de la DO, adică cinci tonuri mai jos”, își amintește Aurel Ioniță, care acum e liderul trupei Mahala Rai Banda. „Și toți am rămas așa. N-am mai putut să cântăm. Și el a început să râdă: «vedeți? nu sunteți buni de nimic». A fost un talent nativ. Unde punea mâna pe fluier, de acolo cânta”.



Speranța Rădulescu spune că Fluierici a dezvoltat o tehnică instrumentală nouă. „Îi permitea să moduleze în mai multe tonalități. Fluierașii obișnuiți nu cunosc sau nu stăpânesc această tehnică.”

În anii ‘90, Fluierici aducea acasă teancuri de dolari, cafea bună și jucării. Avea trei copii: „Ne-a oferit o viață de vis”, spune Florin, fiul cel mic. Cu banii din concerte, a cumpărat un apartament în București și câteva mașini. Arunca cu bani și când nu mai avea, se punea dator la ursari. Dădea înapoi dublu, după următorul concert. N-a pus niciun leu deoparte.

Fluierici la prezentarea de modă a designerului japonez Yohji Yamamoto

Corpul meu n-a rezistat
Pe loc moartea m-a luat

În ziua festivalului Balkanik, Fluierici s-a simțit rău încă de dimineață. Îi era greu să respire și a stat în curtea plină de roșii coapte și trandafiri. S-a așezat la umbra unui brad, pe o plapumă întinsă pe iarbă, în fața casei. Leana i-a adus o cafea la ibric și două ouă fierte, pe care n-a putut să le mănânce.

După amiază l-a sunat Margareta, soția impresarului Stephane Karo, care l-a întrebat când ajunge la repetiții. Gheorghe i-a zis că nu se simte prea bine și că n-are nevoie să repete.

Gândul că o să urce pe scenă l-a făcut să se ridice de sub brad. A luat o pastilă și s-a pregătit să plece.

Leana i-a călcat o cămașă bleu, i-a lustruit o pereche de pantofi negri cu șireturi, apoi i-a pensat sprâncenele. După ce Fluierici și-a ales o cravată roz, s-a dus la nevastă-sa, să-l ajute cu nodul. Ea a ridicat degetele arătătoare în dreptul feței și el a trecut cravata peste ele. Era unul din lucrurile pe care le făceau mereu împreună.

Pe cap și-a pus o pălărie neagră. A învelit fluierul maro într-un prosop alb, apoi l-a pus într-un diplomat, pe care îl purta mereu la concerte. În el, îi aducea Leanei cafea și ciocolată. Și-a luat rămas bun de la soție și a plecat cu Florin, fiul lui cel mic, la București,  să cânte la festivalul Balkanik.

Foto: Adi Bulboacă

Fir-ar a dracu’ de viață
Zici că-i cusută cu ață

Gheorghe s-a plâns prima oară în 2014 că-l doare în gât, după ce s-a întors de la o cântare din Alexandria. Băuse ceva rece și credea că e de la asta. După câteva zile de durere, Florin l-a dus la spital.

Medicii i-au spus că are ceva la corzile vocale și trebuie să se interneze pentru investigații. I-au recomandat să se lase fumat. Fluierici era atât de împătimit după tutun, încât fuma trei pachete de Kent lung pe zi și – când n-avea bani – vindea obiecte din casă, un telefon Nokia, scaune.

Cum mai cânt eu dacă mă internează?”, a întrebat Fluierici. A refuzat să rămână în spital și a plecat acasă.

În vara lui 2015, i-au pus diagnosticul: cancer la gât. S-a uitat cu o cameră în gât și i-a zis că are o carne crescută pe corzile vocale, își amintește fiul. I-au spus că trebuie să-l opereze, să-i scoată laringele și să-i pună o proteză cu care nu putea cânta. 

„Ești nebună la cap, cum să am cancer?”, s-a răstit la doctoriță. Și-a luat sacoul pe el și a plecat. 

La scurt timp, a început să tușească, să scuipe sânge și să vorbească răgușit. Purta în buzunar mereu pliculețe de zahăr, pe care le mânca, i înmoaie gâtul.

Putea să se opereze în Franța cu laserul, dar nu avea niciun ban pus deoparte și n-a reușit nici să se-mprumute. S-a întors în România și mai slăbit, se cunoșteau oasele. Deși tușea des și  respira greu, a continuat să aibă concerte în țară și în străinătate.

Doamne, să vină băieții mei
Vineri mă despart de ei

În noaptea festivalului, Leana a aflat de la noră că lui Fluierici i s-a făcut rău și n-a mai urcat pe scenă.

Când a ajuns acasă, la 1 noaptea, Leana îl aștepta trează. „Mereu când pleca la cântări, eu nu dormeam. Dădeam perdeaua la o parte, stingeam televizorul și ședeam în pat, să-l aștept când vine cu mașina la poartă.”

Foto: Ehsan Ghoreishi

Fluierici a intrat cu capul plecat în camera cu pereți gălbui, decorați cu poze de la nunți și concerte. A scos din buzunar cei 250 de euro pe care-i primise chiar dacă nu cântase și i-a îndesat sub televizor. Când l-a văzut supărat, Leana nu l-a mai întrebat nimic. L-a dezbrăcat de pantaloni, de șosete și de pantofi și s-au culcat.

Peste o oră, când Gheorghe s-a trezit flămând, i-a încălzit două linguri de mazăre cu carne, i-a pus o felie de pâine cu brânză și i-a făcut un ceai de mușețel.    

Leana i-a masat tălpile și spatele.

– Fă, Lențico, am slăbit rău.

– Lasă, Gheorghe, că te vindecă Dumnezeu.

Dimineața, femeia l-a întrebat dacă vrea cafea. Deși așa își începeau toate zilele, de data asta a refuzat-o. Când Leana a vrut să se ducă la bucătărie să gătească fasole cu ciolan, Fluierici a rugat-o să aleagă boabele în cameră, ca să fie aproape de el.

N-a putut să mănânce fasolea, a zăcut toată ziua. „Am dat-o pe toată la un țigan de pomană”, spune Leana. 

După-amiază, lăutarul a început să plângă. „Leano, să vii să iei iarba după mine și să nu puneți pământ mult peste mine, că mi-e frică”.

Era supărat că a muncit atâția ani și n-a pus bani deoparte pentru înmormântare. Lângă pat s-a adunat toată familia: Leana, cei trei copii ai lor și Jony, nepotul de 20 de ani. I-au zis să stea liniștit, că îi vor face cavou. „Bă, să ieși lăutar bun”, i-a spus lui Jony, care cântă la acordeon, și i-a pupat mâna.

Mai târziu, când i s-a întărit abdomenul și avea dureri mari, familia a chemat salvarea. Medicul i-a făcut o injecție pentru durere și l-a întrebat dacă vrea să meargă la spital. „Vreau să mor pe perna mea”, a răspuns Gheorghe.

Seara, copiii și alți oameni din sat au stat în jurul unui foc în curte, ca să nu-l lase singur. Lăutarul îi tot întreba cât e ceasul. În toiul nopții, și-a aprins o țigară. „Gata, asta e ultima”. I-a rugat pe băieți să îl cheme pe Roger, un acordeonist din Taraf de Haïdouks, la 9 dimineața. Să vină cu boxele și să cânte cu el la fluier. „Să fac un program pentru ultima oară.”

La 8.30, a venit preotul să-l împărtășească. Leana i-a lăsat singuri, apoi l-a condus pe popă la poartă și s-a dus până la bucătărie să mănânce o bucățică de pâine cu salam

Când s-a întors în cameră, Fluierici era singur. Avea mâna întinsă și privirea spre fotoliul pe care Leana stătuse mai devreme. Nu mai avea suflare.

Să veniți cu toți la groapă
Să vă mai aud o dată

În veranda casei sunt trei cuiburi de rândunele. Sub ele, Leana, îmbrobodită cu o basma neagră, stă aplecată peste coșciug:

„Aoleooo, m-ai părăsit, vedeta mea… Vrednicu’ meu, ce-mi mai aduci de la nuntă? Cum m-oi scula eu de dimineață și nu te-oi mai vede?”.

Lăutarul meu; boierul meu; tovarășul meu; fratele meu; soțul meu; vrednicu’ meu;

steaua mea; vedeta mea.

„Nu mai plânge, că îi rătăcești drumurile”, o liniștește o bătrână care alungă muștele cu o creangă de cireș.

Foto: Ehsan Ghoreishi

În curte, la priveghi, e puhoi de lume. Caliu cântă la vioară împreună cu alți lăutari, Indianca. Când Taraf de Haïdouks cânta melodia asta în concerte, fluierul lui Gheorghe Fălcaru era instrumentul principal.

Mai târziu, vin și alți lăutari. Paul Fantezie și Sandu Vijelie au compus versuri inspirate din viața lui Fluierici: Plecam în străinătate/ Să aivă copiii de toate. Familia dă dedicații. „Special pentru Fluierici, regele lăutarilor din toată România, am primit două milioane de la Florin”, spune Sandu Vijelie. Pe tricoul lui scrie pain is temporary, glory is forever.

Leana și Gheorghe au trăit împreună 42 de ani. În buzunarul din dreptul inimii, îi pune un trandafir galben și într-o trăistuță pieptene, oglindă, săpunaș. În partea dreaptă îi strecoară fluierul, ca să-l aibe pe lumea ailaltă.

Leana împlinește 63 de ani și îl duce la groapă pe Gheorghe:



♪♫♪


Fotografiile din arhiva familiei au fost lipite cu un amestec de făină și apă, pe cartoane și puse în rame vechi, de lemn, pe pereții casei. Leana le-a tăiat cu forfecuța, a cojit făina cu unghiile și mi le-a dat să le scanez.

Au editat:  Lina Vdovîi, Sorina Vasile

Au fotografiat: Adi Bulboacă, Ehsan Ghoreishi, Jeremy Barnes, Ștefania Păturică

A filmat: Ehsan Ghoreishi

Mulțumiri: Adi Bulboacă, Speranța Rădulescu,  Andrada Lăutaru, Tiberiu – Mihail Cimpoeru, Jeremy Barnes, Heather Trost

English version

„Moldova, în special jumătatea mai de jos, a fost plină de fanfare extraordinare. Pentru nordul Moldovei, ai putea să zici că erau influențate de fanfarele austriece, pentru că în sec. XIX, cam toată Europa s-a umplat de chioșcuri de muzică unde cântau fanfare și pentru că zona a fost parțial sub stăpânire austriacă. Pe urmă, ar putea să mai fie o explicație, din ce am văzut eu din documentele de la Institutul de Folclor. În 1949, fanfara rurală era la putere în Moldova. Din fișe rezultă că mulți tineri plecau în armată. Mai toți cântau la fluier și la caval și acolo, ca să scape de instrucție, cântau. Și luau un instrument de suflat și se întorceau cu el acasă. Cert e că așa s-a umplut Moldova cu instrumente de suflat”, spune etnomuzicologul Speranța Rădulescu.
„Clejani e sat lăutăresc de multă vreme. În '49, când s-au făcut primele cercetări de teren, cu o echipă de la București mi se pare, era un sat cu 150 de lăutari atunci. Eu când am venit în sat, în '83, erau mai puțini de o sută deja”, spune cercetătoarea Speranța Rădulescu.

Dă vorba mai departe! →

Type to Search

See all results