Cu ocazia Zilei Culturii Naționale, fiecare elev din Botoșani care
s-a prezentat la Mall și a recitat toate cele 98 de strofe ale Luceafărului
a primit o tabletă de la dom’ primar.

Alina s-a trezit la 4 dimineața cu gândul la Luceafăr. Nu știa bine Tabloul al IV-lea, cel în care Hyperion constată că fata de împărat nu s-a putut desprinde din cercul ei strâmt. Așa că Alina a repetat întruna, vers cu vers, până la 7. Când s-a hotărât să participe la concurs, își împărțise cu totul altfel timpul de învățare: știa că audițiile erau programate pentru luni și marți, așa că se gândea că poate repeta temeinic peste weekend. Cinci zile ar fi trebuit să-i ajungă pentru 98 de strofe. Însă cei de la primărie au mutat audițiile sâmbătă și duminică.

Chiar cu Tabloul al IV-lea învățat, Alina a avut ditamai emoțiile când a ajuns în fața comisiei. Credea că a greșit, mai ales că una dintre profesoare nota ceva în timp ce ea recita. S-a blocat la versul: Vrei să dau glas acelei guri…. După două cuvinte ajutătoare, și-a tras sufletul și a continuat.

…Ca dup-a ei cântare
Să se ia munții cu păduri
Și insulele-n mare?

Alina n-ar fi cumpărat o tabletă, dar i se pare fain s-o primească pentru o poezie. A venit și azi, ca suporter al Georgianei, colegă cu ea într-a XI-a la Liceul “Nicolae Iorga” și bună prietenă.

Georgiana se așază în fața comisiei 4, respiră adânc. Își duce mâinile la piept, apoi le încleștează pe sticla de apă din poală. Ajunge până la final, dar are suflul unui maratonist. Mai nasol e cu o colegă de-a lor, care tocmai a ieșit de la comisia 3. Îi dau lacrimile de nervi, e roșie toată: s-a încurcat la penultima strofă:

Dar nu mai cade ca-n trecut
În mări din tot înaltul:
– “Ce-ți pasă ție, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?”

Din tavanul mall-ului din Botoșani coboară trei roți de car aurite, iar de ele atârnă globuri mari și mici, prinse între șiruri de luminițe. Lifturi și scări rulante se plimbă între food court, cinema și magazine, în ritmul unei duminici de ianuarie. Atâta doar că azi muzica e dată încet, că nu se puteau concentra copiii la Eminescu. La etajul al III-lea, acolo unde-s locurile de joacă, salonul de înfrumusețare, librăria și cinematograful, se țin audițiile pentru concursul de recitare al Luceafărului.

desen cu dedicație de la Chenar

Primarul Ovidiu Portariuc a pus anunțul pe Facebook pe 28 decembrie 2013. Își amintise că la un alt Crăciun, pe când avea 9-10 ani, își dorea foarte tare o bicicletă Pegas. Taică-su i-a promis că, dacă învață Luceafărul cap-coadă până la sfârșitul anului, îi dă bani de bicicletă. În următoarele două săptămâni numai Luceafărul a visat și, după o audiție în familie, și-a luat premiul.

Au trecut 25 de ani de atunci, iar copiii de azi visează mai degrabă la tablete, “modul prin care se transmite informația azi”. Portariuc s-a gândit să împartă tablete celor care reușesc să zică Luceafărul întreg. E felul lui de a tăia puțin din elitismul tipic evenimentelor din preajma aniversării poetului: “De 10-12 ani, la Botoșani se organizează pe 15 ianuarie Ziua Culturii Naționale, dar lucrurile rămâneau într-un cerc de maxim 150-200 de persoane: poeți, academicieni, scriitori, eminescologi, tot felul de specialiști care bineînțeles că au rolul lor și toată stima pentru efortul lor. Problema e că rămânea într-un cerc închis și foarte greu ajungea la oameni.” I-a plăcut și ideea ca Luceafărul să se audă în mall, “spațiu al civilizației moderne”.

S-au înscris 162 de copii, însă în cele două zile de concurs s-au prezentat doar 99. A fost și o mică bâlbâială organizatorică la mijloc: regulamentul prevedea inițial că se pot înscrie doar copii din municipiul Botoșani. În cea de-a doua zi, când elevii din restul județului au fost lăsați să participe, o parte dintre ei n-au mai apucat să ajungă în fața comisiilor. Treaba asta s-a transformat într-o nouă ocazie pentru o mică răfuială politică. Liberalii, principalii rivali locali ai primarului pesedist, au anunțat că vor împărți tablete și celor care n-au reședință în Botoșani. N-a mai fost cazul, pentru că în ultimele ore au fost chemați și copiii din alte localități.

La etajul al III-lea sunt patru mese mici, fixate ca niște piuneze în cele patru colțuri – pe lângă scări rulante, coloane și lifturi. Sunt comisiile, numerotate de la 1 la 4. Fiecare comisie e formată din doi profesori de limba română și un actor. În jurul lor roiesc copii care repetă. Au foi scoase la imprimantă, cărțulii noi cu numele poetului în litere aurite, ediții roase ce-au răsărit din vreo bibliotecă.

În jurul prânzului, primarul trece pe la fiecare masă, ca să împartă încurajări și strângeri de mână. Presa îl roagă să recite o strofă, dar refuză cu un zâmbet. Le cere membrilor comisiilor să se arate înțelegători și să-i ajute pe elevi, pe ici, pe colo, pentru că “nu suntem la Olimpiadă sau la admitere”.

Unii dascăli au aspirații mai vechi legate de Luceafărul. “Le ceream la școală [elevilor] să învețe Luceafărul, era ambiția mea. Ei strâmbau din nas, dar se ambiționau și unii reușeau”, povestește în pauza de masă una dintre profesoare, cea blondă și tunsă scurt, cu privire severă. “Pentru viața lor contează ce au învățat, nu obiectul, tableta aia”.

Memorarea e principalul intrument al școlii românești. Studiul PISA 2012, publicat la sfârșitul anului trecut de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, arată că, deși pot citi cuvînt cu cuvânt un text, patru din zece elevi români nu-l înțeleg. Dar o poezie tot pot să învețe.

Dac-ai trecut măcar câţiva ani printr-o şcoală din România, n-ai cum să scapi de Luceafărul. Se lipeşte de tine ca un timbru vechi, cu tot ce ţi-a dictat profesoara de română despre drama geniului neînţeles vs omul de rând („Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece” vs „Trăind în cercul vostru strâmt/Norocul vă petrece”), despre curentul romantic, despre Schopenhauer, Hegel şi Schlegel (ăştia pleacă primii de lângă tine, i-ai scris în caiet şi i-ai şi uitat), despre moartea ca vis, simbolul oglinzii şi încă alte o mie de locuri de comune ale interpretării marelui nostru poem naţional.

Dincolo de toate astea, lucrurile stau foarte simplu: Luceafărul e un Romeo şi Julieta autohton, cu un Romeo venit din altă galaxie şi o Julietă jună şi casnică (Tybalt, vărul Julietei şi rivalul lui Romeo, e Cătălin, viclean copil de casă). Povestea unei iubiri imposibile, care sfârşeşte, desigur, prost – prost pentru Luceafăr, care rămîne singur, bine pentru Cătălina, care rămîne cu Cătălin.

Dacă ni s-ar fi spus asta la şcoală, poate că Luceafărul nu ni s-ar mai fi părut atât de greu de digerat, un obiect poetic neidentificat, fetişizat de generaţii întregi de profesori, critici, interpreţi literari şi dramatici, maltratat şi abuzat cu ocazia tuturor festivităţilor de 15 ianuarie. „Valoarea literară a unui text nu este direct proporţională cu abuzurile interpretative la care poate să fie supus acesta. Mai degrabă, este vorba despre abuzurile cărora reuşeşte să le supravieţuiască.”, spune poetul Răzvan Ţupa. Luceafărul supravieţuieşte bine-mersi de o sută şi ceva de ani încoace, nemuritor și rece.

Profesoara se așază la una dintre mesele portocalii de la ultimul etaj al mall-ului. De acolo se vede tot centrul Botoșaniului: bucăți de bulevard decupate de acoperișuri, balcoane și turle. Dealurile din fundal îmblânzesc contururile dure ale orașului, îi taie aerul muncitoresc, îi dau chiar un aer visător.

La aproape 125 de ani de la moarte, Botoșaniul rămâne al lui Mihai Eminescu. Chipul lui tânăr, în felurite variante împietrite, cinstește parcuri, biserici și școli, numele său apare pe plăcuțe comemorative: “Pe aici a trecut…”, “Aici a lucrat…”. De astăzi, Eminescu este și cetățean de onoare al localității. În numele său se țin concursuri de poezie, recitaluri, comemorări.

Botoșaniul e un cadru propice pentru apariția și dezvoltarea poeților. Poetul botoșănean Dan Sociu susține că e poet pentru că e botoșănean: “Dacă erai încurajat în halul ăsta să fii poet… altfel poate mă făceam și eu ceva mai mișto.” Nu e totuși ușor să scrii poezie într-un asemenea loc, zice Sociu: lumea te citește, zice că-i frumos, dar știi… nu-i ca Eminescu.

Când spune “soare”, Cătălina (9 ani și 10 luni) desenează cu ambele brațe un semicerc mare.

“Din sânul vecinicului ieri
Trăiește azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarăși soare.”

Închide ochii, trece mâinile prin părul blond, se uită rugător spre cer. Știa deja 65 de strofe înainte să audă de concurs, acum a trebuit doar să se uite peste celelalte, să repete din urmă și să lucreze la gesturi. “Ea a și înțeles poezia”, explică maică-sa. “E un copil de la țară, pe care voiau să-l discrimineze.”

Cei de la primărie nu acceptaseră inițial s-o primească în concurs, din cauza regulamentului care cerea ca tinerii concurenți să aibă domiciliul în municipiul Botoșani. Maică-sa e învățătoare acolo, la Vorniceni, iar anul trecut a dus-o pe la cei din clasa a VII-a, a VIII-a, să le recite și lor. “Cati, te superi dacă nu câștigi tableta?“, o întreabă maică-sa. Cati se gândește puțin, doar o secundă, și răspunde că nu. Dă din cap așa cum a făcut mai devreme, în fața juriului. “Am auzit că e în juriu un actor și am zis că poate merg mai departe“.

Amalia are 4 ani și jumătate și e cel mai tânăr concurent. O mână de fată într-o rochiță albă. Recită două strofe din “Somnoroase păsărele”, apoi trei din Luceafărul. La urmă, comisia 4 o aplaudă și-i adresează câteva întrebări.

Comisia 4: Cine a fost Mihai Eminescu?
Amalia: Cel mai mare scriitor.
Comisia 4: Și unde s-a născut?
Amalia: La Ipotești.
Comisia 4: Da, și noi ne mândrim!

Zice asta o profesoară care soarbe fiecare interpretare. Zâmbește întruna, aplaudă la urmă. Botoșănenii îl serbează pe Eminescu din instinct, precizează ea: “Simțim Eminescu, ne curge în vene. Pentru Eminescu, orice!“. Pentru ea, poetul e sinonim cu “iubire, natură, patriotism“.

***

“Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă și în gând
Și viața-mi luminează!”

Dimineața de tot, un tramvai cu un singur vagon huruie prin mijlocul bulevardului Calea Națională, înspre gară. Pe el e o reclamă care-i îndeamnă pe botoșăneni să ia parte la programul de reabilitare termică a blocurilor. Chioșcurile și frigiderele pline cu reclame împrăștie pe trotuar lumini chioare, în care se disting bărbați cu căciuli de oaie brumării. Unii au sacoșe.

Pe toate hărțile sărăciei din ultimele decenii, Botoșaniul e colorat în roșu. Salariul mediu net în 2013 a fost de 1.137 de lei, cu 478 de lei mai mic decât media națională. La sfârşitul lui august 2012, 5.916 persoane erau înscrise în evidenţele Agenţiei Judeţene pentru Ocuparea Forţei de Muncă.

Sărăcia îi împinge pe botoșăneni spre Vest, unul câte unul. În ultimii 7-8 ani, în jur de 20.000 de oameni – cam o cincime din populație – au plecat la muncă prin Italia sau Spania. “E un lucru care pe de-o parte ne afectează. Dar pe de altă parte, fluxurile financiare care vin de acolo întrețin economia orașului, pentru că intră zeci de milioane de euro anual“, explică primarul.

Bugetul local rămâne însă mic, iar din el trebuie susținute trei instituții mari de cultură: o Filarmonică, Teatrul Mihai Eminescu și un teatru de păpuși. “De multe ori, suntem nevoiți să tăiem din diverse zone pentru a susține continuitatea acestor instituții. Asta deși au fost voci care au întrebat care este eficiența, pentru că sunt sume foarte mari – e vorba de zeci de miliarde – care se îndreaptă către aceste instituții, care nu se pot susține din venituri proprii decât în proporție de aproximativ 5%. Considerăm că e necesar să rămână, nu doar pentru că e un brand cultural. Importanța lor este vitală pentru un oraș precum Botoșani.“

Sunt multe familii amărâte azi la etajul al III-lea al mall-ului. Domnul Ioan poartă un sacou peste un pulover ponosit și căciulă cu Tweety. Se tot învârte pe-aici de dimineață și are câte o întrebare pentru fiecare: unde se fac înscrierile? unde se recită? Fetița lui, Cristina, se joacă și zâmbește întruna. Vorbește mai greu, învață la o școală specială, dar tot a reușit să recite 15 strofe. Speră să primească totuși un premiu.

Mihnea, un băiat slăbuț, elev în clasa a VII-a, a început să învețe poezia pe 1 ianuarie și ieri o știa. Are un handicap la picioare, foarte vizibil când merge. “Am vrut să zic poezia stând în picioare, dar m-am pus jos, pentru siguranță”.

Adunarea asta întoarce capete în mall: lumea iese de la film ori de shopping. Mai după-amiază, o fată într-un elegant palton roșu urcă scările rulante și dă de un puști uscățiv, coleg sau ceva. Băiatul e încordat, așteaptă să recite. “Doamne, și ai învățat tot?”, îl întreabă. El dă din cap că da, e un pic stingherit. Fata pleacă cu un zâmbet în colțul gurii, el rămâne cufundat în Luceafărul.

E multă suferință pe holurile astea. Din unii versurile ies în chinuri, alții se străduiesc să aducă mișcare scenică, creează voci pentru fiecare personaj: Hyperion, Cătălina, Cătălin. Profesorii și actorii obosesc și încep să privească pierduți, cu capul în palmă. Până la sfârșit, fiecare are să asculte poemul de vreo 25 de ori.

O fată durdulie turuie încet, privind în jos, și tot freacă ceva în mâini. Membrii comisiei își lungesc gâturile să vadă ce face, nu vor s-o sperie pe fată, dar parcă citește de pe copiuțe. Numai că fata n-are nimic, își frânge mâinile una-ntr-alta și e roșie ca o sfeclă. Se împotmolește când vine un copil cu o ciocolată caldă pentru doamna profesoară.

“Când ți-oi întinde brațul stâng
Să mă cuprinzi cu… brațul?”

Un țârâit ascuțit îi rupe transa. Se uită dezorientată în jur. Dar își revine și zice până la final. În aplauzele timide ale comisiei, își ridică privirea și roșeața rămâne doar în obraji. Nu punctează prea mult la “expresivitate” sau “aptitudini actoricești”, dar termină poezia și e invitată miercuri, la ceremonie.

Un puști se tot învârte pe lângă masa comisiei 4, e fiul uneia dintre profesoare. De voie, de nevoie, a asistat la toate recitalurile, două zile la rând. E de părere că cei de azi au fost mai buni, poate și pentru că au avut o zi în plus ca să repete. Dar nu vrea să intre prea mult în amănunte. Nu mai vrea să audă Luceafărul, fie ce-o fi.

Colega maică-sii îl zgândără puțintel:

– Hai să-ți spun o poezie!
– Nuuuuuuuu!
– Ghici care…
– Nuuuuu!
– Surpriză… Luceafărul!
– …

De ziua lui Eminescu, 83 de copii din Botoșani au câștigat tablete. Pentru la anul, primarul vrea o competiție mai încăpătoare, la care să se poată înscrie orice elev din țară. Pentru asta i-ar trebui un sponsor cu dare de mână, eventual un producător de tablete. România are vreo trei milioane de elevi, iar fiecare ar merita 98 de strofe a câte patru versuri.

***

Vlad Odobescu, Vlad Ursulean, Luiza Vasiliu

O coproducție Casa Jurnalistului, DILEMA veche și Monitorul de Botoșani.