Un cuplu de rebeli înarmați se plimbă de mână prin piața din centrul Donețkului. Sunt amândoi în uniformă, dar ea are pe braț o gentuță stil Louis Vuitton, iar el are în loc de bocanci militari niște adidași noi. Merg printre tarabe cu pește, oale de bucătărie și echipament militar – soldați probează cagule, pantaloni de camuflaj sau veste antiglonț.

La șapte luni după ce au preluat controlul Donețkului, luptătorii au ajuns parte din viața orașului. Cei care nu-s din zonă vizitează obiectivele turistice, se plimbă peste tot, mănâncă la cantină cu arma atârnată de spătarul scaunului ca un ghiozdan de școlar.

Au lansat o modă: e fancy să ai măcar un accesoriu de camuflaj și panglica Sfântului Gheorghe, chiar dacă n-ai nici o treabă cu milităria. În felul ăsta îți arăți sprijinul pentru rebeli și scad șansele s-o pățești la un colț de stradă. Jumătate din populația orașului a fugit, ceilalți se împacă cum pot cu noua realitate.

Un soldat și o adolescentă se dau în leagăne într-un parc, apoi merg de mână în vizită la Monumentul Eroului Sovietic, unde suntem și noi ca să ne încălzim la flacăra veșnică. Bărbatul spune că-i rus, veteran al războiului din Cecenia, și a venit în iulie să lupte voluntar de partea rebelilor. “Am luptat în Cecenia, dar ce văd aici e mult mai strașnic. Este ucisă populația. S-a anunțat armistițiu, dar ei au continuat să bombardeze școli și grădinițe.”

La Donețk a cunoscut-o pe prietena lui de 19 ani, care îl ține de mână și îl privește ca pe un erou. De dragul ei acceptă să vorbească cu noi: “Ce se va întâmpla în continuare? Vom ajunge până la Kiev; și Moldova va fi a noastră! Vom returna Transnistria Rusiei, trebuie doar să ne facem un coridor până acolo.”

De pe un soclu imens ne privesc doi eroi sovietici înnegriți. Urmașii lor se împușcă acum între ei. Oftează și rusul: “Aici se omoară frate cu frate.”

Toată lumea e de acord că-i un război între frați, însă nu-i prea clar cine sunt frații care luptă de partea separatiștilor. Astfel că Ucraina îi spune “Războiul Patriotic” împotriva Rusiei; Rusia spune că-i un război civil și ea n-are nici un amestec; alții îl consideră un război-proxy, în stilul Războiului Rece, între Rusia și NATO.

Cei mai mulți rebeli nu sunt nici din armata Rusiei, nici o ceată de localnici care s-au răsculat pentru libertate.

Pe teritoriul Rusiei sunt tolerate mai multe grupări paramilitare. Unii sunt simpli mercenari, alții au în spate istorie și ideologie. Când e un conflict în fostul spațiu sovietic, grupările astea se activează, recrutează puștani și veterani și se aruncă în luptă, de obicei de partea și cu sprijinul Rusiei.

Rusia a intervenit pe față doar în luna august, când Ucraina a pornit un contraatac și a fost aproape să recucerească tot teritoriul rebel. Donețkul era încercuit când au început să curgă peste graniță convoaie militare și mii de soldați antrenați în Rusia, după cum a povestit chiar prezidentul Donețkului, Aleksandr Zaharcenko. Ucrainenii au capturat mai mulți dintre ei și i-au identificat ca fiind parte din armata oficială a Rusiei. Rușii au explicat că soldații lor “s-au rătăcit“.

Așa s-a ajuns la un hibrid de război modern cu Nikolai Gogol, turnat peste o istorie de imperialism, naționalism, separatism și anarhism. Donbas-ul era numit cândva “inima Rusiei“, idee care a rămas vie inclusiv pentru o parte dintre localnici.

După căderea Uniunii Sovietice, NATO a avansat în sfera lor de influență, iar rușii și-au construit o centură de republici separatiste ca niște turnuri de apărare. Nu le-au anexat, e mult mai profitabil să ții în șah țările vecine și să poți rula bani și armament fără să te controleze nimeni. Transnistria, Donețk și Luhansk, Abhazia și Oseția – state recunoscute doar între ele, o lume virtuală în care trăiesc oameni foarte reali.

Pe trotuarele din zona autogării e plin de tarabe, ca în Bucureștiul anilor ’90. Printre ele e un cort roșu cu secera și ciocanul. Nu se strâng semnături electorale, ci se recrutează soldați care să cucerească aeroportul, unde se duc lupte strașnice de săptămâni. Gruparea e numită “Cazacii de pe Don” și are rădăcini până în secolul 16. Are steagul tricolor și sigla un cerb lovit de săgeată (mai bine să mori decât să trăiești ca un sclav).

Victor, un uncheaș cu pușca pe umăr și rangul de ureadnik, stă aici șase zile din șapte, din zori până-n noapte, la o masă jegoasă de plastic, pe un scaun acoperit cu o păturică. “Băieții noștri luptă-n prima linie, de aceea-i primim pe cei cu vârstele între 20 și 40 de ani”, spune și trage din țigară cu nesaț, de parc-ar fi ultima. Cel mai mult i-au venit cinci recruți într-o zi. Sunt de naționalități diferite, atât ruși, cât și ucraineni din zonele ocupate de trupele guvernului.  “Uite, ăsta-i ucrainean.”

Din spatele lui Victor apare un bărbat timorat. Are 39 de ani, a fost inginer, dar l-a lăsat nevasta și acum vrea să se jertfească pentru patrie. Zâmbește, deși are privirea mistuită de neliniști. “Cel mai dureros e atunci când te trădează oamenii pentru care trăiești. De asta mi-e frică, nu să mă lupt.” A obosit de atâta ură: “Am construit prin toată Ucraina și e dureros să văd cum distrug totul.” Va lupta împotriva propriei țări pentru că “am văzut ce le-a făcut oamenilor”.

Apare un alt cazac, o sosie de-a țarului Nikolai al II-lea, cu barbă lăptoasă, privire de vulpoi și o caschetă imensă. Îl înhață pe ucrainean, iar Victor se întoarce către noi. E nemulțumit că băieții lui, deși luptă la aeroport, sunt doar în apărare. “Cred că e suficient un singur ordin ca să se încheie într-o lună. Un ordin de atac”.

Undeva, sub pământ, o mână de bătrâni așteaptă cu nerăbdare un deznodământ. De câteva luni dorm într-un buncăr anti-atomic construit în timpul Războiului Rece. Ziua stau pe-acasă, iar seara coboară în adăpost și își petrec timpul ca la Clubul Pensionarilor. “Unii citesc, alții se uită la filme, rezolvăm integrame, visăm la pace. Avem o singură întrebare, de ce ne bombardează?“

Adăpostul, construit în curtea unei întreprinderi, seamănă cu pivnița unui țăran. Și-a deschis porțile în primăvară, când a început balamucul. Mulți s-au refugiat, care spre est, care spre vest, dar bătrânii unde să fugă? Intrarea arată ca o tonetă amărâtă, cobori pe niște scări alunecoase și dai de două uși de fier care se închid ermetic, ca la nave spațiale. Dacă le sigilezi și pornești instalația de filtrare a aerului, poți sta săptămâni întregi izolat de lumea exterioară.

“Eram atât de mulți la început, încât nu aveam loc de dormit, puteam sta doar în picioare”, spune un moșneag cu bască de piele. De când a auzit exploziile, pe 13 august, se trezește în fiecare noapte la ora 3.00.

Volodea, un vecin din zonă, a murit pe 5 octombrie, în propria bucătărie. O rachetă cu dispersie a explodat lângă bloc. Ceilalți pensionari își amintesc de necaz și se plâng în cor: “avem găuri în pereți, geamurile sparte și mobila stricată de la șrapnele”.

Gălăgia e spartă de o femeie care nu-și scoate deloc mâinile din buzunare. Ea rezumă motivul războiului: “ne omoară pentru că nu vrem să trăim așa cum se trăiește în Ucraina fascistă”. Scuipă cuvintele cu furie. “Noi avem viziunile noastre. Aici am lucrat, aici am trăit dintotdeauna. Noi am construit Donbas-ul și minele, iar acum niște nenorociți ne distrug fabricile, casele și ne omoară copiii”.

Din spate, răzbate o altă voce nervoasă: “Trebuiau să se gândească de ce nu susține Donbasul Maidanul”. Pensionarii aprobă în tăcere. “Dacă se opreau atunci, acum aveau cărbune, gaz și Crimeea. Așa au rămas fără nimic, doar cu ambiția de a ajunge în Europa. Dar cine-i așteaptă în Europa?”

La picioarele lor, o cățea ațoasă pe nume Amfisa își bălăngăne ritmic coada. Nu intrăm în polemici.

Grupul se întoarce spre o bătrână de 83 de ani, îmbrăcată în alb. “Ea e eroina noastră”, spune moșneagul cu mândrie. Baba zâmbește cu dinții de aur. “Soțul ei e cel care-a pus drapelul sovietic pe Reichstag în mai 1945. Uite, a trăit de la un război la altul. A meritat să doarmă pe această bancă…”

Ieșim în stradă și ne adâncim în raionul Kievskii, cel mai bombardat din Donețk. Se întinde din centru, unde s-a votat cu spor și voioșie, până spre aeroport, unde e război. O dată la câteva zile, aterizează câte o rachetă cu dispersie și se desface-n mii de șrapnele care zdrelesc totul în jur. Urmele se văd ușor: găuri neagre în asfalt și mii de dungulițe înguste, împrăștiate pe blocurile din jur.

Din Palatul Tineretului și Muzeul de Istorie au rămas niște schelete de cărămidă și oțel, jupuite de geamuri, cu bucăți de ziduri atârnând anapoda în aer. Pe aceeași stradă, la parterul unui bloc găurit, un bărbat îmbrăcat într-o geacă năclăită s-a cățărat pe un scaun de lemn să-și astupe geamul cu o bucată de celofan.

“Mi-au stricat televizorul”, spune și își șterge buzele crăpate, pătate de funingine. Familia, soția Natalia și fiica Victoria, au plecat din oraș. Când i-a intrat obuzul în casă, se afla în sufragerie. S-a târât până la baie și s-a ghemuit în cadă. Unul dintre foștii lui colegi de clasă, “un tovarăș de treabă”, a murit în urmă cu o lună, când se întorcea de la muncă. “Aștepta tramvaiul în stație. Fuma o țigară. A murit pe loc.” După fiecare frază scurtă, rostită sec, își trage mucii. Vântul i se furișează hoțește pe sub geacă.

“Nu știm de ce se poartă războiul ăsta. O fi pentru gaz, pentru cărbune. Poate e între America și Rusia, iar noi suntem pe muchie dintre cele două puteri. Pentru cineva o fi avantajos, așa e mereu, dar oamenii simpli și cinstiți mor”. Înhață speteaza scaunului și alunecă în ceață.

Pe o străduță îngustă, o pensionară cu fața blândă, de călugăriță, aruncă felii de cârnaț câtorva pisici grase. Roșcate, negre sau cenușii, felinele ies grațios dintre dărâmături, înfulecă, apoi se întorc sprinten în paragini. Femeia e îmbrăcată-n negru și vorbește ca o fantomă.

Vecinii Tamarei Alexandrovna au plecat unde-au văzut cu ochii. “Dacă veneați pe strada asta fix a doua zi, vă speriați. A fost îngrozitor, absolut îngrozitor”, spune femeia care se trage dintr-o familie de cazaci din regiunea Rostov, Rusia. “Era plin de fum, nu vedeai nimic. Uite, o rachetă a explodat aici, iar una în curtea asta”.

Ne luăm după ea și ascultăm poveștile caselor: “asta a fost construită de nepoți, aia aștepta un credit, în curtea ăsteia vecinul și-a pus la păstrare o mașină nou-nouță”. Și bam!, toate poveștile au același final abrupt. “În ziua aia, am numărat peste 80 de explozii”, spune Tamara. Una dintre prietenele ei spune Tatăl Nostru de o sută de ori pe zi.

Mergem spre nordul fumuriu al orașului cu un tramvai găurit de gloanțe, apoi un autobuz cu șolduri ruginite. Coborâm unde se revarsă ultimii călători, toți cu fețe triste. Pe asfalt și pe copaci și pe colțuri de bloc sunt indicatoare spre beciuri și subsoluri transformate în adăposturi.

O sacoșă trage după sine un individ speriat. Tipul locuia în unul din blocurile mușcate de șrapnel, dar s-a mutat într-un cartier din sudul orașului. Vine de câteva ori pe săptămână, doar în timpul zilei, se strecoară printre tranșee ca să recupere haine și alte chestii trebuincioase.

Peste drum de casa lui e o școală care a fost bombardată imediat după serbarea de început de an. În curte au rămas două scaune ornate cu panglici. Lângă o gaură de obuz e o planșă cu formule matematice, iar în sălile de clasă, pe mesele profesorilor, caiete, cărți și flori uscate sunt acoperite de praf și cioburi.

Orașul se termină cu un pod care merge spre aeroport. Ne apropiem de ultima baricadă când cinci soldați se reped la noi urlând: “Ce dracu’ faceți aici? Ați înnebunit? Repede, actele la control!” Sunt furioși. Scoatem pașapoartele, acreditările, tremurăm ca varga, e și al naibii de frig.

S-a terminat joaca. Soldații ne mătură. “Marș de aici! Vreți interviuri? Mai găsiți niște amețiți pe-acolo” și arată spre alte case distruse.

Într-o curte, un rus cu ochi albaștri e cățărat pe-o scară și trebăluiește la niște cabluri. I-a picat un obuz în dormitor. La lumina lanternei, în loc de patul conjugal răsare un morman de moloz. Grișa îl înjură pe Poroșenko, președintele Ucrainei. “Cine să ne ajute? Ați văzut cine a ajuns la putere în Kiev? Niște pidaraji. Iar ăștia, ai noștri, n-au nici bani, nici putere.”

Se furișează acasă. “Mi-e frică, dar cineva trebuie să o repare.”

Toate casele de pe strada lui sunt abandonate proiectilelor. Liniștea e spartă din când în când de bubuituri înfundate. De undeva, se aud hohote. Niște bărbați râd cu poftă.

Ne apropiem cu sfială de o casă și ciocănim la ușa larg deschisă a garajului. Nici un răspuns, mujicii hăhăie în continuare. Intrăm în garaj, ajungem într-un hol întunecat, pe jos sunt înșirate lansatoare de rachete și mitraliere.

În bezna din bucătărie se văd patru puncte roșii de țigari aprinse, în jurul cărora se conturează siluete umane. “Haideți, intrați, doriți un ceai, o cafea?”

Intrăm cu un nod în gât. Geamurile sunt baricadate, două ochiuri de aragaz pâlpâie sub ibrice, o lanternă mică luminează câteva farfurii de ciorbă, iar în jurul mesei stau ceremonios patru soldați cu arma la gât.

– Noi chiar așteptam pe cineva. Aveam chef de luptă și hop, ați venit voi!” (râd in cor)
– Ăăă, ne așteptam să găsim niște oameni…
– Da’ ce, noi nu suntem oameni?

Ne arată cu mândrie un Kalașnikov. Unul scoate o grenadă și mi-o pune în palmă. E mică și verde ca un pui de broască țestoasă. Ne prezintă și arsenalul de pe hol: astea sunt pentru oameni, celelalte sunt pentru tancuri. Rachete semnalizatoare, să putem trage noaptea. Cuțite.

Un bărbos cu o stea aurie în piept ne conduce în dormitorul ciuruit de gloanțe. Are o căciulă răsucită pe vârful capului și în buzunar un mobil care mormăie heavy metal. În geana de lumină arată fix ca Che Guevara.

Ne povestește că e din vestul Ucrainei, de unde a fost recrutat în urmă cu trei ani și adus în est să se antreneze pentru scenariul ăsta. “Când a izbucnit Maidanul noi eram gata de luptă. De data asta, fascismul trebuie distrus până la rădăcină, pâna la granița de vest. Ucraina va fi curățată, iar oamenii vor alege cu cine să rămână după aceea.”

Scoate un creion și desenează pe masă pozițiile ucrainenilor, în două sate de dincolo de aeroport. “Uite cum o să-i atacăm. Adunăm forțe pentru această lovitură. Va avea loc curând”, spune solemn.

Înapoi în bucătărie, explică de ce luptă împotriva fraților: “Dacă ești într-un sat și apare un urs sau o ursoaică, știi că oricum va mânca pe cineva, deci nu ai de ales, trebuie să-l omori. Așa e și aici, ăsta e ordinul, trebuie să omor.”

Cel mai tânăr din gașcă e un șoricuț de 24 de ani. “S-a înrolat anul acesta, în aprilie, a fugit din poala mamei”, spune Che Guevara. “L-a supărat mami și a venit la război să ia arma.”

Ne terminăm cafeluța și privim la ceas, mai e un pic și se întunecă. “Dar mai stați!”, ne îmbie ei. Nu, că dacă ne prinde întunericul am încurcat-o. Se oferă măcar să ne conducă prin cartierul distrus.

Nu vreți niște nuci? Rebelul grizonant se apleacă, sparge nucile și ne întinde miezul. Îl chemă Andrei și a lucrat în mină toată viața, apoi s-a înrolat. Teoria lui e că războiul e întreținut de oligarhii ucraineni. Ține o mână pe armă și cu cealaltă gesticulează ca un împărat roman.

Ne spune că un soldat în armata republicii nu are voie să vorbească urât. Pentru beție ne pot împușca pe loc. Jaful înseamnă moarte.

Se oprește să se joace cu pisicile. “N-au nici o treabă, nu se clintesc deloc la bombardamente. Au înnebunit sau or fi surde…”

Împăratul e chemat la baricadă, noi rămânem cu un tuciuriu solid care ne duce la un grec, ultimul localnic care nu a fugit. Casa lui a fost distrusă total, iar el s-a mutat peste uliță, la soră-sa.

Mai mulți oameni ne-au descris șuieratul unei rachete care vine spre tine. Când îl auzi, trebuie să te bagi în pământ. În timp ce grecul scotocește după niște hârtii, auzim șuieratul. E fix deasupra noastră! Încremenim. Ne uităm unul la altul. Racheta vine dinspre aeroport, trece peste noi și explodează într-un bloc din apropiere.

Soldatul ia poziție de luptă, ne apără, cum ar veni. Umerii îi umplu cadrul porții. E mut și încordat. “Băieți, aveți răbdare, să fim siguri că nu mai aruncă ăștia o bombă”, spune grecul nepăsător. Așteptăm câteva minute în stare de șoc, apoi ne duce la casa lui și ne arată rămășițele cu gesturi mecanice. Ochii albaștri, larg deschiși, sunt ca ai unui om mort.

Plecăm la autogară. În jurul ei, e doldora de bișnițari care promit să te ducă cu mașina “în siguranță” până la Moscova. La toate casele de bilete sunt cozi, lumea fuge care încotro.

Fugim și noi cu un autocar. Ne opresc trei filtre ale rebelilor, fiecare ne dă jos în frig, lângă tranșeele proaspăt săpate, și ne controlează agresiv. De partea ucrainenilor încă trei filtre, cu soldați care arată la fel și se poartă la fel,  sunt în aceeași febră a pregătirii pentru un război cu multe ierni.

Vine pizdețul.