O frână mă trezește din somnul cel dulce, deschid ochii, soarele răsare printr-un geam murdar de autobuz ucrainean. Văd un câmp scăldat în ceață și cinci mascați cu pușcoace care fac semne spre noi, hai, bărbații jos. La marginea drumului sunt tranșee, cazemate, sârmă ghimpată, uite și un tanc. În depărtare, șase bărbați sapă o groapă.
Ne încolonează ca un pluton de execuție și ne controlează pașapoartele, degetele și umerii, să nu fi tras cu arma. Îmi aștept rândul și trrremur, încerc să-mi amintesc ce naiba caut aici.
Mergem în Republica Populară Donețk, o regiune separatistă din Ucraina pentru care s-au împușcat mii de oameni în ultimul an. De obicei, enclavele militare sunt foarte închise, dar acum rebelii organizează un fel de alegeri pentru președinte și parlament.
Votul e în aceeași zi cu primul tur de prezidențiale de la noi și cu siguranță mai palpitant. Se duc lupte la marginea orașului, ambele tabere trag cu rachete care mai pică prin zone rezidențiale. Însă zilele astea separatiștii vor să arate că sunt super democrați, așa că avem o fereastră de timp în care să ne băgăm nasul în treburile republicii.
De la București până aici am petrecut două zile în trei autobuze. În primul au difuzat filmul american “The Prestige”, în ultimul au dat la volum maxim un sezon întreg dintr-o telenovelă rusească, despre trei surori asuprite de homosexuali și bețivi – o alegorie a Rusiei sub asediu.
Am văzut pe geam cu ochiul liber cum se întretaie sferele de influență: în România e clar, plin de steaguri albastre; în Moldova e campanie electorală în care se înfruntă alianțele «Înainte spre Europa» vs. «Alături de Rusia»; Ucraina pare naționalistă și pro-europeană, dar pe măsură ce mergem spre est se înmulțesc monumentele sovietice, iar în zona separatistă sunt doar steaguri cu Rusia și portrete cu idolii Lenin, Stalin și Putin.
Pe liniile astea geopolitice s-a jucat conflictul care ne-a adus aici: la începutul lui 2014, protestele pro-europene din centrul și vestul Ucrainei s-au transformat într-o revoluție care a dărâmat conducerea pro-rusă. Sud-estul vorbitor de rusă nu a fost prea încântat de noua direcție a țării și a organizat contra-manifestații susținute de Rusia, care a ajuns să anexeze Crimea și să alimenteze două regiuni separatiste în război cu noul guvern.
Fast-forward » 4000 de morți, 1 milion de refugiați și o regiune prosperă devastată, pe urmele Transnistriei.
Cu gândurile astea ajungem la Donețk într-o dimineață rece și cenușie. Avem instrucțiuni să mergem direct la sediul central al rebelilor și să luăm acreditare. Fără ștampila lor putem s-o mierlim oricând – au mai fost jurnaliști bătuți, răpiți și omorâți.
Mergem pe bulvardul Pușkin și privim în jur, e liniștit, un oraș ca oricare altul. Clădiri înalte, bine întreținute, străzi curate, părculețe… Doar că-i cam pustiu. În curtea unei biserici cu turle de aur sunt muncitori care montează molcom pavajul. Începe o ploaie măruntă. Booom, se aude în depărtare și îmi rezonează în stomac. Tună? Vine furtuna? ne întrebăm. Nu, sunt explozii. Încep și focurile de mitralieră rata-ta-ta-ta. Cu fiecare rafală mi se strânge stomacul și strâng din dinți, dar în cap îmi sună doar raki-taki-tarara.
Trecem pe lângă niște baricade improvizate și ajungem la un monolit de marmură – sediul central al administrației din Donețk, unde a fost la începutul anului mai întâi un protest, apoi o ocupație, apoi un guvern separatist.
Șase vlăjgani cu arme atârnate la gât stau la intrarea clădirii acoperite cu mesaje antifasciste, portrete cu jurnaliști ruși morți și anunțuri de tot felul. Au priviri de vulturi și păzesc intrarea ca pe o comoară. Nu intră nimeni fără autorizație.
O babușkă cu broboadă roz și palton negru se apropie și le zice că trebuie să intre să ia niște medicamente, o așteaptă un domn foarte important. “Niet, nu vă așteaptă nimeni sus!” îi spune un lungan cu pușcă. Bătrâna începe să se tânguie. E mărunțică, dar guralivă. Scoate un petec de hârtie și-l arată fiecăruia: “uitați, am numărul, mi-a promis că mă ajută, mi-a promis că la 9 mă așteaptă aici”. Soldații se enervează, fac cerc în jurul ei, unul zice du-te acasă, bunico, duce mâna la mitralieră și trage aer în piept.
Se enervează și bătrânica, le strigă în ucraineană: “Ce fel de armată a poporului sunteți voi? Eu sunt poporul. Eu am nevoie de voi. De ce stați aici? Pe cine apărați? Să credeți voi că vă votez eu mâine! Armata Poporului, auzi la ei…”
Soldații mai au puțin și sar la ea, dar apare o brunetă cu părul lins și îi calmează. Ne bagă în clădire printr-un hol baricadat, transformat în altar pentru cei care au murit în lupte. Urcăm cu un lift sovietic până la centrul de presă – o cameră cu un birou, o masă ovală și un dulăpior pe care e așezat capul distrus al unei rachete lansate (spun ei) de către ucraineni. Pe perete e o poză în chenar negru cu avionul Malaysia Airlines 17, doborât în iulie pe teritoriul separatiștilor. Sub ea, o hârtie lipită cu scoci:
“Republica Populară Donețk regretă moartea pasagerilor de la bordul aeronavei Boeing 777 a companiei Malaysian Airlines, provocată de crimele de război ale Armatei Ucrainene.”
Bruneta cu părul lins ne ia pașapoartele și legitimațiile și le dă unei colege care stă în fața calculatorului și citește cu intonație comunicatul lor de presă: «Observatorii internaționali din partea ASCE vor evalua campania electorală…». “Stai. Nu înțeleg.” Se oprește și o ia de la capăt. “Nu trebuia să scrie OSCE? Ce-au făcut ăștia, au greșit?” Colega se blochează un pic, apoi ridică din umeri, a niznaiu. “Da, cred că au greșit băieții”.
Ne aduce acreditările, niște hârtiuțe ștampilate cu un vultur, pe care scrie că suntem amândoi din Moldova. Mare noroc că s-a uitat mai întâi la pașaportul albastru al Linei, pentru că aici moldovenii sunt frații cei nehotărâți, pe când românii sunt verii trădători și fasciști, blea.
Pornim prin orașul pustiu, care avea un milion de locuitori, dar jumătate au fugit și ceilalți nu prea ies din casă. Aproape toate magazinele sunt închise, dar nu-s baricadate cu scânduri, ci au ferestrele tapetate cu poze vesele. Firmele occidentale ca McDonalds au plecat de tot. Mai sunt deschise un soi de alimentare comuniste, cu produse puține, aranjate artistic pe rafturi. Coca-Cola nu se găsește, doar Pepsi la sticluță.
Pe stradă trec puține mașini, mai mult camioane militare și mașini fără numere, vopsite cu șpreiul în culori de camuflaj, marcate cu Anarchy sau mesaje revoluționare, care au avariile puse și nu opresc la stop.
Reclamele au fost rupte, se mai văd ici-colo franjuri de capitalism-samsung. Cele mai multe panouri au fost înlocuite cu bannere de campanie, în care apar militari înarmați care promit pacea (în contextul în care alegerile în sine sunt o încălcare a acordului de încetare a focului). Altele au fost lăsate pe mâna poporului – într-o intersecție, cineva a scris cu markerul că Ucraina e țara proștilor corupți, în care prezidentul Poroșenko își omoară propriul popor la comanda Statelor Unite, iar americanii vor acum să colonizeze și Donbasul.
Mergem la un hotel de fițe patrulat de zdrahoni cu arme și căciuli trase pe ochi. E plin de jurnaliști internaționali adunați în bisericuțe. Cei de la publicațiile occidentale într-o parte, rușii în cealaltă. Se bulucesc cu toții într-o sală de ședințe pentru conferința de presă oficială a alegerilor.
În fața microfoanelor stau purtătorul de cuvânt, traducătorul și doi observatori internaționali veniți să vegheze la buna desfășurare a alegerilor anti-fasciste: domnul Alessandro Musolino (parlamentar regional în Veneția) și austriacul Ewald Stadler (care s-a prezentat, într-o engleză aproximativă, ca “fost politician care am fondat partidulețul meu Crăciunul trecut“).
Cei doi reprezintă “Association for Security and Cooperation in Europe” (ASCE), copie după OSCE, un fel de Adibas al organizațiilor internaționale, care strânge politicieni extremiști sau oportuniști și îi poartă prin Abhazia, Osetia și alți sateliți ai Rusiei. Nimeni din comunitatea internațională nu îi ia în serios, dar pe plan local strategia funcționează – toți oamenii din Donețk pe care i-am întrebat au înțeles că alegerile au fost validate de OSCE.
“Pot fi legitime alegeri fără liste electorale?” întreabă o tipă de la Associated Press (separatiștii nu au lista cu cetățenii care au drept de vot, o chestie fundamentală pentru alegeri corecte). Austriacul vorbește fără noimă vreo două minute, toată lumea se uită în jur dezorientată, ce tot spune ăsta? A înțeles greșit întrebarea, i se repetă.
– A, nu pot răspunde, am ajuns abia acum 5 minute.
– Mai devreme ați spus că ați ajuns de dimineață!
– A, da, la micul dejun am discutat cu un reprezentant al SUA, strănepotul lui Martin Luther King!
Jurnaliștii ruși notează furibund, jurnaliștii occidentali se prăpădesc de râs sau privesc plictisiți, ca la o piesă de teatru. Îi preocupă cumva faptul că în spatele butaforiei sunt mii de morți, dar e o lume străină, nebună, aproape virtuală. Ei stau la Radisson, merg la cele câteva restaurante fițoase care au rămas deschise pentru noua elită, sunt ca vesticii care veneau înainte de ’89 în România și se uitau ca la urs, de dincolo de geamurile Intercontinentalului.
Austriacul își pune pe cap o căciulă imensă de blană și pleacă, se răspândesc în noapte și jurnaliștii. Nu prea ai ce face prin oraș, sunt soldați înarmați în fiecare intersecție și după ora 10 nu mai ai voie să ieși din casă. În depărtare se aud bubuieli și rafale, ca un spectacol de artificii în cinstea democrației în acțiune.
Mâine sunt alegerile.
Dimineața iese soarele și lumea se revarsă zâmbitoare pe străzi, nici explozii nu se mai aud. O tipă a ieșit la vot cu câinele îmbrăcat în soldat, negru-portocaliu ca banderola pe care o poartă rebelii.
Rătăcim printre blocuri cenușii în căutarea unei secții de votare. Se vede că-i oraș de oameni gospodari, spațiile dintre blocuri sunt bine îngrijite, nu au lăsat de izbeliște nici măcar niște țevi care ieșeau din pământ – le-au pus în cap ligheane sparte și le-au vopsit în roșu cu buline albe, ca niște ciupercuțe. Ne luăm după bătrânele care merg agale spre “Școala Experimentală Nr. 5”.
De afară arată ca liceul de acasă, dar înăuntru… în loc să fim luați în primire de soldați cu kalașnikoave, ne întâmpină un miros cald de plăcinte abia scoase din cuptor și o melodie patriotică rusească.
La ieșirea din cabinele de vot, cetățenii se îndulcesc cu produse de patiserie “la prețuri democratice”, se încălzesc cu ceai și ascultă cântece vechi, din anii tinereții. Totul sub atenta supraveghere a șefei de secție, Tatiana Mihailovna, o cucoană agitată cu păr blond și buze înroșite. “Oamenii sunt cu moralul la pământ, ni s-a spus să le punem muzică ca să aibă dispoziție”, explică ea cu ochii-n patru.
La votare, coada-i imensă. Pensionare cochete, studenți, manichiuriste și fotbaliști bătrâni așteaptă să se închidă în cabinele de vot și să aleagă între trei candidați la președinție și două partide. Urnele sunt păzite de un soldat cu haine militare și o căciulă pe vârful capului. Nu are armă la vedere, iar prezența lui pare să nu intimideze pe nimeni. Dimpotrivă, cetățenii au chipuri luminoase și pline de speranță. Li s-a acrit de război.
“Pe termen lung, nu vor mai fi oligarhi”, speră o femeie fardată în exces. “Condițiile de trai se vor îmbunătăți și vor dispărea boschetarii, pe care-i foarte greu și dureros să-i vezi pe stradă”. E pensionară și își dorește din tot sufletul să trăiască “într-o republică democratică”.
Ruslan, un student de 18 ani, turuie cuvinte mari de parc-ar citi de pe un afiș electoral: Vreau un viitor mai bun pentru mine și pentru popor; prosperitate, pace, oportunități pentru tineri.
Două cozi mai încolo, cumnata lui, manichiuristă la un salon care încă n-a dat faliment, spune că nu-i înțelege pe ucraineni. “Ucrainenii, oamenii simpli, sunt ok, dar ceea ce face guvernul e… iar noi nu știm cum să ne construim viețile fără un guvern. Sigur că mi-ar placea să fim independenți, dar parcă ar fi mișto să facem parte din Rusia”.
Un fost miner, fotbalist la Șahtior în tinerețe, ne trage de mânecă. Se plânge că nu primește pensia și că l-au mutat într-un azil de bătrâni. Are 72 de ani, tot atâtea kilograme și drapelul Republicii pe husa pașaportului (am primit-o în piața Lenin). Vorbește repede, să nu-i fure careva cuvintele:
– Ia zi-mi, tu ești din Moldova sau din Transnistria?
– Din Moldova.
– În Transnistria e viața mai bună, nu-i așa?
– Da, ei primesc ajutoare de la ruși.
– Aha! (i se luminează fața) Păi noi aici suntem 5 milioane. În Transnistria sunt 200.000, în Osetia de Sud 400.000, în Abhazia sunt 150.000. Hai să facem Uniunea Republicilor Nerecunoscute!”
La ieșire, o babușkă gătită ascultă cu jale un cântec rusesc din anii ’40. “Smugleanka-moldovanca” e despre o moldoveancă partizană, iar femeia, fără să știe acest detaliu despre mine, începe să dănțuiască, să-mi cânte, să mă atingă. În două secunde, mă trezesc dansând cu ea, în mijlocul holului, în fața unei fântâni arteziene secate, înconjurate de proaspeți votanți care se relaxează pe băncile aduse din parc.
La secția centrală de vot e o atmosferă și mai festivă. Ninge cu fulgi ca laptele praf, dar trei tipe în haine tradiționale cântă patriotic ca să înflăcăreze votanții. În fața secției e o baricadă din saci de cartofi, ceapă și varză. După ce își exercită dreptul democratic, cetățenii se pun la coadă ca să primească legume. Nu sunt pomană electorală, tehnic vorbind, se dau pe bani: 1 grivnă/kilogram (3 la leu).
“E o campanie de ajutorare a cetățenilor Donețkului, care sunt atât de amărâți în perioada asta“, ne spune un tip solid în civil, care a venit să se ia de noi că filmăm, dar s-a liniștit când a văzut acreditarea cu ștampilă cu vulturoi bicefal.
Vorbim cu oamenii de la coadă: “Războiul ăsta e bun, sper să dureze cât mai mult!” zice un moș cu barbă albă. “Numai la necaz oamenii se apropie, devin mai buni, mai calzi unii cu alții…”
O femeie are altă perspectivă:
– Avem o viață groaznică, nu ne-am primit pensiile de 4 luni, iar copiii n-au salarii. Am ajuns să cerem de pomană o farfurie de borș sau supă. Asta e viața noastră acum.
– Credeți că razboiul ăsta se va încheia dupa alegeri?
– Nu, sub nicio formă. Nici unul nu vrea să renunțe la bucata lui de pământ.
– Ce ar trebui să se întâmple ca războiul să se termine?
– Toată lumea știe: e suficient un singur telefon lu’ Obama. El e cel care a organizat totul. Dacă l-ar suna Poroșenko și i-ar spune să se oprească, războiul ăsta nu ar mai fi. Și, dacă l-ar suna și pe Putin, s-ar opri de tot.
Înăuntru e plin de oameni care stau la coadă să-și ia buletinele de vot dintre masa cu plăcinte și un mozaic imens cu personalități ale științei care dezleagă împreună misterele universului. Intrarea e flancată de niște tineri îmbrăcați ca la Crucea Roșie, care spun că fac un exit-poll calitativ:
– Ce rezultate aveți până acum?
– Ăăă… nu știm exact, că ne-am uitat așa, la modul general.
– Așa, la modul general, cum ați descrie alegerile astea?
– Fericite! Sunt niște alegeri la care oamenii vin, pentru prima dată, fericiți să voteze!
Năuciți de entuziasmul electoral, mergem la Opera din Donețk să vedem ce se joacă în perioada asta. Mă uit pe geam, văd mai multe mașini de lux cu geamuri fumurii care opresc cu scârț în fața clădirii. – Hei, uite, soldați cu arme. – Mda, sunt peste tot. – Nu, uite, sunt mulți! Se împrăștie ca gândacii, formează un perimetru în jurul unui bărbat la costum. Mă uit mai bine, e chiar el, viitorul președinte al republicii, Alexandr Zaharcenko!
Ne apropiem timid, schimbăm câte o vorbă cu soldații, dăm târcoale… prezidentul nu are medalii pe piept, ca în afișele electorale, dar ochii albaștri și cuta dintre sprâncene sunt tot acolo. Aoleu, se uită la noi! Hai, du-te și vorbește cu el, e mai dubios dacă nu facem nimic…
Zaharcenko zâmbește zburdalnic și soldații fac un pas în lateral ca o poartă care se deschide. Alexandr a fost electrician în mină, apoi comandant paramilitar. Conduce deja republica din funcția de prim-ministru, pe care a preluat-o în august de la un rus, după ce s-au gândit că e mai bine să fie scos în față cineva născut în Donețk.
Ne spune că prezența la vot va fi “de 100%”, iar după alegeri “vom construi un stat, dar cum va arăta el numai Dumnezeu știe”. Gata, n-are timp de palavre, nici poză nu vrea să facă decât îmbrățișat cu Lina:
(apăsați [CC] în dreapta-jos pentru a porni subtitrarea interviului)
Opoziție nu mai există în Donețk – cârcotașii au fost goniți sau omorâți. Am găsit o ucraineancă într-o secție de votare – își trage sufletul pe o bancă, cu cele două buletine de vot pe genunchi. Le citește, le răsucește, le îndoaie. Ne vorbește în rusă, apoi trece pe nesimțite la ucraineană. S-a gândit toată ziua, dar tot e indecisă: dacă votează, legitimează un stat în care nu crede; dacă nu votează, războiul o va sfâșia cu totul.
“Vreau o Ucraină unită”, șoptește, “dar am obosit”. Și-a trimis fetele în Kiev, dar ea nu poate pleca. Are o casă la care a muncit toată viața. Se apropie de un perete și se căznește să citească rândurile îngrămădite sub fața senină a lui Zaharcenko. “Promisiuni deșarte! E un bărbat chipeș, dar va avea multe bătăi de cap. Un stat nu se construiește ușor.”
“Unde-s observatorii internaționali? S-au lăudat că vor avea peste 50 de observatori internaționali. Nu-i văd!” Se uită în toate părțile, poate, poate or sări de undeva ca iepurii… Împăturește buletinele și se pierde printre votanți.
Mai găsim un nemulțumit în singurul magazin deschis de pe strada Chelyuskintsiv, vizavi de stadionul ultra-modern și abandonat al echipei Șahtior Donețk. Câțiva cumpărători rătăciți șovăiesc în fața unor frigidere aproape goale.
“Vânzările merg prost, iar noi primim tot mai puțină marfă”, spune cu mâhnire Galea, femeia din spatele tejghelei. Cei mai mulți producători au închis sau au încetat să mai trimită produse aici. “Nu mai primim brânză dulce cu stafide de câteva luni, îți imaginezi? Mi-e atât de dor de brânza dulce cu stafide…” spune cu voce de copil plângăcios.
Are o singură fată, care se va întoarce în Kiev. “A stat câteva luni acolo, la rude, apoi a venit aici. Însă, cum nu-și poate găsi un loc de muncă, probabil va pleca”, spune amărâtă și ne șoptește apoi că nu știe dacă va vota. Nu crede, pur și simplu, că se va schimba ceva. Alte două vânzătoare, ascunse în spatele magazinului, o aud și se sar ca niște cloști la grăunțe. “Galea, te-am auzit, ești o trădătoare!” Galea se rușinează pe loc și le zice să ne povestească cum a fost bombardată strada. Apoi dispare.
Peste două zile, tejgheaua e împopoțonată cu câteva drapele de hârtie ale partidelor și republicii separatiste, împărțite cu generozitate la concertul din ziua alegerilor. O întrebăm ce-a decis și ne zice, roșie ca o sfeclă, că a votat.
După o zi de triumf electoral, ne îndreptăm spre piața Lenin, unde e un concert “ca în vremurile vechi și bune”. Ne așteptăm la mii și mii de oameni. Sunt anunțate formații faimoase din Rusia, e plin de steaguri, până și pentru copii au apărut de undeva multe mașinuțe cu pedale, să nu se plictisească.
Când colo, Lenin stă plictisit pe soclu în fața a 200 de oameni zgribuliți, dintre care jumătate sunt soldați cu arme și activiste cu stegulețe, iar restul cetățeni dornici să se pună bine cu noua putere. Nimeni nu se întreabă cine a câștigat. În loc de exit-poll, piața e flancată de patru dubițe electorale. Două sunt cu chipul zâmbitor al lui Zaharcenko, una cu proaspătul partid de la putere și cealaltă cu opoziția, adică tovarășii de arme ai celor de la putere.
E frig, din ce în ce mai frig… în depărtare încep iar să se audă explozii, pe care cântecele patriotice nu pot să le acopere, la fel cum nici țopăitul nu mai dezmorțește membrele înghețate.
Ne întoarcem la hotelul “Econom”, o dubioșenie ieftină de la etajul trei al unui bloc, cu intrarea prin spate. Recepția e un hol îngust, fără geamuri, ca cu un vestibul de apartament.
Recepționera, o mamă blondă cu fete acasă, stă la o masă cu picioare scurte, pe care tronează o veioză cu lumină difuză. Scoate de după o draperie două perechi de șlapi în culorile steagului Ucrainei. Ne povestește că fetele ei nu o mai iau la fugă speriate când aud explozii, ci își îndeasă căștile în urechi și se cufundă-n cărți sau laptop.
“Nu înțeleg cum pot face una ca asta!” spune menajera, care apare de după o ușă de lemn. E durdulie, cu burta îndesată într-un șorț în aceleași culori (albastru-cer și galben-spic de grâu). Are respirația sacadată, cuvintele-i ies din gură grăbite: “Tocmai am aflat că a murit soțul unei prietene, iar casa le-a fost rasă de pe suprafața pământului! Cât se mai poate?”. Obrajii i se rumenesc, începe să plângă înfundat. Nu pricepe ce se serbează în centru. “Cum pot unii să danseze și chefuiască, în timp ce alții mor? Cum?!”.
Privește în gol câteva secunde, își dă seama că nu ar trebui să vorbească despre asta, apoi o zbughește plângând.
În cameră, televizunea Rossiya 24 anunță victoria fulminantă: Zaharcenko câștigă 79% din voturi, iar partidul lui obține majoritatea parlamentară cu 68%.
Afară e o tăcere de mormânt, întreruptă din când în când de camioane militare și explozii. S-au reluat luptele la aeroport, pe care-l desparte doar o cale ferată de cartierul Kievski. Zona e devastată, cad proiectile printre blocuri, mor oameni în fiecare zi. Mâine mergem acolo.
***
Partea II: În ascunzătoarea rebelilor »
A fost prima parte a unui reportaj de Vlad Ursulean și Lina Vdovîi.
Citiți și partea a doua: În ascunzătoarea rebelilor
Am mai scris pe tema asta:
Cum au organizat ucrainenii revoluția | Transnistria, republica torturii
PS: Am mers la Donețk de capul nostru, cu banii din donații.
Dacă vreți să mai facem incursiuni din astea, contribuiți și voi: