”Revoluţiile au fost tot timpul confiscate de oameni inteligenţi, dar primii care s-au dus au fost nebunii. Nu mă gândeam că cei ca mine îl vor da jos.

A fost un Crăciun fericit. Mi-e ruşine să spun, dar eu chiar m-am bucurat că l-au omorât pe Ceaușescu.”

- Andrei Iliescu, autorul imaginilor.

La fel ca pentru mulți români, revoluția a fost un moment de cotitură în viața lui Iliescu. A devenit imediat fotograf profesionist, așa cum visa de mic, dar idealurile de atunci s-au dus și odată cu ele inocența și încrederea în societate.

L-am rugat să ne povestească ce s-a întâmplat în zilele alea:

Cu câteva zile înainte să-nceapă revoluţia se fereau toţi de mine pentru că tot dădeam din gură – ei, gata, se dărâmă şandramaua, futu-vă muma-n cur pe toţi! În sfârşit, se termină treaba.

Lucram la Institutul de Chimie Alimentară, dar eram pregătit să devin liber profesionist, să fac fotografie. Câştigam deja destui bani – filmam nunţi, făceam mărţişoare, construiam amplificatoare, ecouri, delayuri, reverburi si alte acareturi electonice...

În zilele acelea imi luasem concediu medical ca să vând felicitări. Eram cu taraba la Universitate pe 21, când vorbea Ceauşescu la tribună. Cand am văzut câ s-a spart gaşca, si-au început oamenii să fugă prin pasaj am luat repede felicitările şi m-am dus la un atelier de pictură pe Academiei unde un prieten avea un Nikon FM. Nu mai era timp sa merg acasa sa-mi iau Minolta mea. Am ieşit cu el şi am început să pozez ce-am apucat. Se scanda, grupuri de oameni veneau pe Calea Victoriei cu nişte panouri ramase de la manifestatia de dinainte. Eram la coloanele de la Romarta cu aparatul în mână cand 3 maini m-au insfacat. Una de-un brat, alta de celalalt si alta aparatul. M-au luat şi m-au băgat în dubă.

M-au dus la Poliţia Capitalei. Cum te cheamă, cutare cutare, scoate tot ce ai în buzunare. Aveam vreo 3000 de lei, foarte mulţi bani, ce luasem pe felicitări, aveam aparatul ăla care costa 20.000 de lei, aveam legitimaţie de colaborator Viaţa Studenţească, de inginer, de AAF, de disk jockey, eram îmbrăcat cu haină de piele neagră, blugi...

Zi-ne unde lucrezi. Hai, dom'le, că eşti om cu carte, spune şi rezolvăm. Credeau că-s securist. Eu nu şi nu.

Îmi mai trăgeau o palmă, apoi mă luau cu binişorul. Mă puneau ba să stau în picioare, ba să stau jos. M-au dezbrăcat la chiloţi.

Seara m-au băgat într-o maşină şi m-au dus la Jilava. Acolo m-au primit cu bătăi, cu îmbrânceli, cu şuturi în cur, tot tacâmul. Se mai deschidea uşa, mai intrau doi-trei, toţi grămadă pe ei - „Ce-i afară?!” „E lată, e nasol...”

Noaptea aia în celulă am ştiut că o să ne omoare. Am fost convins să nu mai vin acasă. Speram să ne împuşte, să nu mă tortureze, să nu mă doară... Mi-era milă de maică-mea când mă gândeam cât suferă şi cât plânge.

Dimineaţa a venit la noi directorul, colonelu' Rus. De data asta vorbea foarte frumos. „Staţi liniştiţi, că o să plecaţi acasă.” Se schimbase complet atitudinea. Jocurile se făcuseră în noaptea aia.

La prânz ne-a dat drumul. M-am dus la circa de poliţie să-mi recuperez aparatul. Era o debandadă totală, fugeau ca potârnichile. M-am dus în biroul colonelului, am băgat mâna în seif şi am găsit aparatul. Buletinul nu l-am mai văzut niciodată.

M-am dus acasă şi maică-mea s-a agăţat de mine plângând pe jos să nu mai plec. Am auzit la radio că fugiseră ăia. Am luat camera şi am ieşit cu frati-miu pe 22 seara să filmăm revoluţia în direct.

Camera o foloseam la nunţi, era luată din banii de mărţişoare. Fusesem la Satu Mare să o cumpăr, am dat pe ea 150.000 de lei, cât două dacii.

Pe străzi, oamenii erau de o naivitate... eram eu de o naivitate incredibilă.

Chiar credeam că o să se schimbe țara asta, că o să fie raiul pe pământ. Dar lumea nu voia neapărat să scape de comunism, voia să scape de Ceauşescu.

Nu era român care să nu creadă că lucrurile astea s-au sfârşit şi că o să fim o ţară ca Germania – la industria pe care o avea, nu aveam datorii... e suficient să se schimbe regimul, lumea se apucă de muncă şi ne umplem de bani, o să fim liberi şi nu ştiu ce.

Asta ne e soarta. În ţara asta lucrurile nu se pot duce în altă parte niciodată, aşa a fost istoria noastră întotdeauna.

După Crăciun am mers la Institutul de Chimie Alimentară şi m-am trezit că devenisem şef – Mencinicopschi era numărul 1 şi pe locul doi sau trei eram eu. Şefa mea, care era dementă şi mă ura, a venit la mine – domnul Iliescu, acum am înţeles eu cine sunteţi dumneavoastră, sunteţi un erou. Mă chema Iliescu. Ăia, când a venit momentul revoluţiei, au închis porţile, să nu iasă nimeni, iar eu eram în concediu.

Eu fusesem la Jilava. Eram revoluţionarul lor #1, că altul n-aveau. Eram eroul lor. A fost o tevatură de câteva zile, apoi m-am dus să-mi dau demisia.

Francezii m-au învăţat capitalismul pe hol la Inter. În 22 ianuarie 1990, la prima manifestație de comemorare a revoluției eram in fata la Inter. Aveam totul la mine: aparatul, camera video, filme si casete. Pascal Parrot, fotograf la Sigma, a alunecat pe gheață în fața mea. L-am ajutat să se ridice și asa a inceput totul pentru mine… M-am angajat la AFP (France Presse). Apoi la EPA, o agenţie mai mică atunci. Apoi la The Associated Press. Apoi mi-am deschis un studio. Se câştigau foarte mulţi bani...

Am vândut camera prin '90, cu 200 de dolari.

Entuziasmul din zilele alea l-am mai întâlnit acum, în câteva seri, în momentele astea frumoase cu Roşia Montană.

Dar era altfel atunci... era foarte natural. Comunismul era gri, erai cu creierul spălat, nu aveai nimic. Oamenii nu erau materialiști. Când s-a dat drumul la libertate, ieşeau pe stradă doar să vorbească cu străini. Erau foarte curaţi din toate punctele de vedere.

Acuma oamenii sunt rodaţi, au experienţă, sunt informaţi, ştiu...