O căsuță cu ziduri masive de piatră stă stingheră pe o coastă de deal. Munții și copacii sunt înghițiți de zăpadă, zăpada e înghițită de noapte. Viscolește. Pe o plăcuță roșie căzută scrie Școala Primară Dobraia.

Un câine ciobănesc iese de după brazi și troiene. După el vine unul dintre cei trei elevi ai școlii – un băiat înfofolit, cu ditamai toiagul în mână, pe care îl proptește afară când intră la ore. Dulăul așteaptă lângă toiag până se sună. Vorba vine, se sună, n-au clopoțel.

Holul școlii miroase a umezeală și petrol ars. După o perdea de fum sunt trei uși verzi. Prima e întredeschisă: Un pat cu așternuturi rupte e azvârlit lângă perete, un glob pământesc despicat în două stă să cadă de pe o băncuță, o trompetă de pionier se clatină lângă un morman de hărți de istorie.

Din spatele altei uși se aud pași. O femeie slăbuță bâjbâie cu o lanternă, cotrobăie după lemne. Se îmbracă gros, face focul și iese să dea zăpada din fața ușii. E învățătoarea, Marilena Drăghicescu, care locuiește singură în școală, în cămăruța asta cu un pat și-o masă și-o sobă cu lemne. Își ține telefonul lipit de geam cu un scoci gros, doar acolo prinde semnal. La soțul și copilul ei ajunge doar în weekend, coboară 12km până-n sat.

Dani e singurul copil care a venit azi la școală, ceilalți au rămas acasă din cauza ninsorii. Învățătoarea îl scutură de zăpadă și îl conduce în camera ei. Se așază la masa de lângă geam. Începe cu ora de mate, materia lui preferată. Verifică temele. Dani descifrează litere și numere dintr-o carte mâzgălită. În 90 de minute, trece prin lecția de română, face niște exerciții de citire și o dictare. Spune o rugăciune și pleacă.

Familia lui Dani are o gospodărie la vreo doi kilometri de școală. Sunt aici de generații, cresc animale și muncesc pământul. Se întrețin din ce cultivă. Rar coboară în sat ca să-și aducă ulei de lampă și alte provizii. Se trezesc pe la patru dimineața și se culcă la apus. Au curent doar când plouă, când debitul apei este destul de mare pentru minihidrocentrala pe care și-au improvizat-o la râu.

După a treia ușă, un tip bărbos se trezește pe jos între o băncuță și o socotitoare, cu un lemur de pluș lângă ureche. În jurul lui răsar oameni din saci de dormit, printre abecedare din secolul trecut, steaguri decolorate și hărți cu România Mare. Catedra e plină de cutii cu becuri, cabluri și scule. Niște șosete stau la uscat pe soba de teracotă. Sala de cursuri arată ca un camping.

Zece voluntari au venit să pună panouri solare într-o școală cu trei copii și-o învățătoare. Școala din Dobraia, comuna Cornereva, județul Caraș-Severin, e printre ultimele școli fără curent electric din România. Ministerul nu știe de altele.

Șefu’ la lumină, Iulian Angheluță, e un patriot cu tricolorul cusut în piept care crede că românii sunt “niște miorițe fataliste”. “Că e greu, că așa e viața, că n-avem de unde, tipic românesc.” Are 40 de ani, 63 de ștampile în pașaport și zeci de mii de kilometri bătuți cu bicicleta. De doi ani, s-a lăsat de strategie publicitară și a început să pună panouri solare în gospodării și școli izolate.

„Lumină pentru România înseamnă să scoți oamenii din basmul mioritic și să le dai șansa la normalitate. Te duci într-un loc, pui un bec și vezi că se schimbă ceva. N-am inventat bomba atomică, dar e un pas înainte”, spune Iulian.

Iulian face o treabă de care guvernul nu e în stare. România a fost dată în judecată de Comisia Europeană și plătește penalizări de 22 de milioane de €uro pentru că nu a electrificat zonele izolate (și alte boacăne). Mai sunt 80.000 de gospodării fără curent. Până acum, nu s-a electrificat nici o zonă folosind exclusiv resurse regenerabile.

Cum treci de Băile Herculane, urci un drum șerpuit, pe lângă baraj, pe lângă peștera Hoților, cascada Crăieselor și ajungi în satul Bogâltin. De acolo, o iei la pas vreo două ore pe coclaurile din rezervația naturală din munții Cernei. Te ții după traseul marcat și stai geană după urme de mistreți, lupi sau urși. Mergi pe lângă Poiana Lungă oleacă, treci de casa cântăreței, de acolo mai mergi vreun sfert de ceas prin Pădurea Deasă până vezi crucea de la biserică. Mai urci încă un pic și ajungi la școala primară din Dobraia.

Încărcăm panourile și generatorul în remorca tractorului, băgăm imprimanta și calculatoarele în pungi de plastic, ne echipăm de avalanșă și pornim la drum. „Ascultați de mine, cel târziu după o oră o să dați de belea”, se aude primarul în urma noastră, în timp ce niște localnici adunați pe marginea drumului ne fac cu mâna de adio.

Ne zgâlțâim printre noroaie și dăm din cap ca niște cățeluși de jucărie. Zăpada crește în valuri, stâncile lucesc, crengile copacilor lovesc în geamuri ca niște fantome rătăcite. Drumul devine din ce în ce mai abrupt. Șoferul nostru merge cu farurile stinse ca să aibă mai mult tupeu să se arunce peste troienele de zăpadă. This is the road to hell… schimbă el melodia. Senzații tari, românești. Se chinuie să treacă de o pantă, nu reușește, își freacă palmele, își face curaj, turează motorrrul. No way, se fini. Rămâne blocat, trebuie să urcăm pe jos.

Localnicii din Cornereva, satul mai din vale, vorbesc despre Dobraia ca despre un loc mitic. Pe vremuri, bătrânii trăiau peste 100 de ani, locuiau sub o stâncă, mergeau câte două zile fără oprire și n-aveau nici pe dracu’. Acum, cătunul s-a golit, nu mai are nici cine să moară. Cimitirul nou de lângă biserică are o singură cruce.

La intrarea-n sat, o sperietoare de ciori în trening roșu păzește o curte părăsită. O capră ronțăie un băț lângă cutia poștală dărâmată. Comitetul comunal s-a adunat în fața primăriei să organizeze o expediție în Dobraia. E mare sfătuială, să ne-ncumetăm la drum? A început să ningă ca-n toiul iernii, e cod galben și viscol, primarul e panicat că ne prăpădim. „Ajungem în locuri părăsite, nelocuite. Rămânem împotmoliți. E periculos, sunt animale sălbatice… Azi noapte au coborât până aici, ne-au nenorocit 10 capre.”

Înainte, sălbăticiunile nu se încumetau până în gospodăriile oamenilor. De când nu mai e circulată, poteca s-a împădurit. Lupii au prins curaj, oamenii frică. „Pe vremuri vuia muntele de lume. Erau stâne cu sute de oi. Acuma nu mai e nimeni, acum vine lupul până aici, în vale”, zice nea Nicu, șoferul tractorului cu care trebuie să urcăm. Înfășoară roțile într-un lanț gros și le fixează cu sârmă. E prima dată când merge pe ninsoare până la Dobraia.

Cele cinci familii care au mai rămas în sat stau izolate în gospodării răsfirate pe culmile dealurilor. Dacă drumu-i rău și zăpada ține o lună, o lună nu coboară de acolo, stau la casele lor. E greu, da’ oamenii-s învățați așa. 

Iulian îi explică primarului beneficiile energiei regenerabile. „Mie mi se pare aiurea să tragi 15-20 de kilometri de stâlpi de cablu, să pui transformatoare, tot ce-nseamnă taxe de branșare. Sunt cheltuieli foarte mari. Plus impactul asupra mediului. Mai ales când tu ai aici soare, vânt, să vii cu o rețea de la 30 de kilometri de la Cernavodă sau de la o termocentrală pe cărbuni… Ar fi mult mai de impact să te gândești la soluții pe comunități (o eoliană, un parc solar) sau pe fiecare gospodărie în parte.”

Există de câțiva ani un proiect de electrificare pentru Dobraia, dar e “stufos”. „Ei vor să creditez eu de la primărie, ori eu n-am de unde”, zice primarul și ridică din umeri. Așa că proiectul stă într-un vârtej birocratic, și la București, și la Dobraia. Primăriile depind de bugetele județene și centrale, de banii care vin de sus.

„De ce ai prima casă și prima mașină și nu ai prima lumină?” se revoltă Iulian. „Statul ar trebui să subvenționeze măcar o parte. În schimb, avem planuri de electrificare încă de pe timpul revoluției. Lumina e un confort psihologic; ca într-un loc de campare, prima dată faci focul. Soarele, aerul, apa sunt resurse gratis, nelimitate, fără facturi. Și stau degeaba.”

Primul plan de electrificare a satelor din România s-a făcut în 1950, trebuia aplicat în două cincinale. Comuniștii au vrut să le iasă cum zicea Lenin: „Numai atunci când ţara va fi electrificată, când industria, agricultura şi transportul vor fi puse pe baza tehnică a marii industrii moderne, numai atunci vom învinge definitiv”.

Au construit termocentrale şi hidrocentrale, linii de transport şi staţii de transformare. Satele au primit cinematografe şi aparate radio, primăriile și școlile au fost modernizate. Lumină în fiecare cătun.

A încercat și România capitalistă câte ceva. După aderarea la UE, “Ministerul Energiei” a început să pună planuri pe hârtie și să facă programe ambițioase de electrificare. Primul s-a încheiat în 2009 fără raport; nu se știe dacă a ieșit ceva. Al doilea trebuia să electrifice 98.871 de gospodării. Peste 80.000 sunt încă fără curent electric. Mai e un an din cei cinci ai programului.

Curent am avea de unde să le dăm. România a devenit exportator de energie; 41% e chiar regenerabilă. Dar lumina s-a împotmolit în hârțogăraia Ministerelor, a distribuitorilor de energie și a autorităților locale.

Povestea cu lumina a început în 2008, când Iulian a descoperit, în timpul unei excursii prin munții Șureanu, localitatea Ursici din județul Hunedoara – un sat cu 14 gospodării împrăștiate pe culmile munților, în care ziua se termina odată cu lăsarea soarelui. A strâns o echipă de voluntari, a găsit un sponsor și, după patru ani de trudă și osândă, a luminat un sat întreg cu panouri solare. Au cheltuit pe asta 9.000 de euro. În proiectele guvernamentale, electrificarea satului ar fi costat câteva milioane de lei sau ar fi rămas doar pe hârtie.

După Ursici, Iulian a plecat într-un tur de documentare cu bicicleta. A ajuns prin zone necunoscute, unde n-ajunge omul nici cu mintea, ‘apăi cu lumina. Timp de șase luni, a cutreierat peste 1000 de localități.

„În Botoșani, oamenii fac contrabandă cu gaz de lampă din Ucraina pentru că la noi nu se mai găsește. Cară doi-trei litri de motorină cu ranița în cârcă. Folosesc motorină în care pun sare ca să nu scoată așa mult fum. Sunt oameni care merg duminica la biserică și iau mucuri, resturi de la lumânări și le duc acasă ca să mai aibă 15 minute, jumătate de oră de lumină. În România lui 2015.”

Anul trecut, Ionuț Vlad, unul dintre voluntarii Free Miorița, a descoperit o școală fără lumină în Ineleț, o localitate din munții Cernei, nu departe de Dobraia. Au trimis e-mailuri pe la toate instituțiile ca să afle dacă mai există și altele. Ministerul Educației le-a mulțumit pentru inițiativă și i-a trimis la inspectoratele școlare județene, care ar trebui să fie în posesia acestor date. Inspectoratele i-au trimis mai departe la primării pe motiv că starea fizică a școlilor nu ține de ei, ci de autoritățile locale. Primăriile nu au semnalat nimic, deci, oficial, toate școlile ar trebui să fie racordate la curent.

Din documentare au aflat că mai există trei școli fără electricitate: la Cruhla, la Poienile de sub Munte și la Dobraia. „Când am zis pe site că punem lumină în ultimele trei școli fără curent, am mințit și n-am mințit”, râde Iulian. „Nicio instituție nu are o evidență centralizată a situației școlilor din România.”

„Dobraia e cea mai mare școală de până acum” spune Ionuț în timp ce măsoară un schelet metalic cu ruleta. “Dar are și cei mai puțini copii. La Poienile de sub Munte nici nu aveau școală, cei 15 copii învățau într-o cameră de câțiva metri pătrați pe care a închiriat-o primarul de la un localnic.”

Voluntarii s-au adunat în holul școlii ca să-și facă planul de lucru. Câțiva dintre ei sunt la prima lor acțiune de iluminare. Țopăie pe mese, dau găuri în pereți, înșurubează câte un bec.

Afară, în ninsoare, Iulian și Ionuț s-au apucat să monteze panourile solare pe peretele clădirii. Ionuț face acrobații de pe o scară pe alta, Iulian dă indicații de jos, localnicii țin de scară.

“Bate soarele pe panou, da? Energia e absorbită, trece prin cabluri într-un invertor care schimbă cei 37 de volți generați de panou în 220, după care intră în acumulator și rămâne stocată acolo până când ai nevoie de curent.”, îmi explică Iulian. Un panou costă în jur de 4000 de lei. Dă destul curent pentru câteva calculatoare, becuri, alte aparate mici, un televizor. Frigider nu.

E aproape miezul nopții și încă se lucrează. Generatorul rage ca un dragon bătrân, scoate fum și zgomot. Roiesc luminile de lanternă ca în mină, apar și dispar oameni de umbră pe tavan.

Frontalele pleacă din cameră, rămâne doar mirosul de petrol ars în beznă. Toată echipa s-a adunat în camera învățătoarei, unde montează creierul instalației, invertorul, cel care leagă panoul solar de acumulatori.

Ceva nu funcționează. Băieții studiază manualul de utilizare. Patru localnici așteaptă îngrămădiți pe patul învățătoarei. O oală cu mămăligă și una cu supă la plic stau de câteva ore pe sobă. Voluntarii se uită la ele cu colțul ochiului și înghit în sec. „Simt o tensiune-n aer. Și nu e de la curent”, încearcă unul dintre ei o glumiță.

Înșurubează, deșurubează, trag de cabluri, leagă fire. Se aprind beculețele pe invertor, aparatul scoate un zgomot de motor turat. Ne orbește o lumină albă. „Lumina, draga de ea!”, zice Iulian cu duioșie. Aprindem toate becurile din școală, punem muzică de pe telefon și pregătim cina pe băncile școlare. Ciocnim un păhărel de antibiotic viu în cinstea progresului. Localnicii rămân să studieze sistemul, nu prea le vine să creadă că le-a mers instalația băieților.

Dimineața, strângem șantierul și ne echipăm de plecare. Localnicii montează plăcuța roșie căzută în zăpadă și fac planuri mărețe. Se gândesc să organizeze o tabără de vară pentru toți copiii din comună; directorul ar vrea și o școală profesională de agricultură. Are aprobările, are terenurile de lângă școală, acum are și curent. Îi lipsesc doar copiii.

“A avea o școală în comunitate e un reper pentru ei”, îmi spune Iulian când ne aliniem pentru poza de grup. “E singurul element de civilizație.”

***

Un reportaj de Timea Honț