Școlile speciale sunt pline de copii sărăci. Condițiile grele în care au crescut îi afectează în feluri interpretate ca dizabilități psihice. Părinții lor sunt bucuroși că acolo au o masă caldă, rechizite gratis și lecții mai ușoare. Statul e mulțumit că pune la colț „copiii-problemă”.
Dar copiii sunt condamnați astfel să rămână toată viața la marginea societății. Școlile astea ar trebui să ofere servicii personalizate de învățământ pentru elevii cu cerințe educaționale speciale, care nu pot fi încadrați în școala de masă. Practic, lumea le știe ca școli de nebuni. Aici ajung cei nedoriți de sistem.
Familia Hulubaru locuiește de câteva luni într-o baracă, pe trotuarul unei străzi din București. Șase oameni stau într-o cutie unde e întuneric și în miez de zi. Nu au apă, curent sau gaze și dorm unul în altul ca să-și țină de cald.
Anul trecut au fost evacuați din casa în care stăteau. De atunci, s-au obișnuit cu frigul, cu bezna. Își încrețesc nasul când intru în casa lor cu ziduri de celofan și aprind lanterna de la mobil.
Fernando, mezinul familiei, sare la telefon, ia, ce jocuri aveți pe el? Strâmbă buzele când aude că n-am jocuri, dar e mulțumit să cotrobăie printre poze. Clipește repede din ochii mari și negri, apoi întreabă fără răgaz pentru răspunsuri: “Asta unde-i făcută? Chiar ați văzut marea? Ce frumooos. Da’ aici cine e? Oaaaa, asta-i barcă?”. Fernando vrea să știe. Tot. Să-i zic mai repede. Hai, ce aștept?
Băiatul ăsta curios are șapte ani, unșpe luni și un certificat de handicap, întârziere în dezvoltarea psihică. La fel și frații lui. Michi, mijlociul, a mers o scurtă vreme și la o școală de cartier din Colentina. Nu i-a plăcut și îl lua plânsul de fiecare dată când venea vorba să meargă acolo: „Era puturos, nu se trezea, zicea că doamna îl pune mereu la colț. Eu cred că n-a fost cu frații lui, d-aia”, povestește mama, Aneta Hulubaru, în timp ce-și strânge baticul înflorat sub bărbie. Michi nu zice nimic, își ascunde ochii cu palmele și mișcă din umeri. Din când în când, depărtează degetele ca să ne privească.
A învățat greu, că-i rușinos, continuă mama cu dojană — „a deprins să scrie, dar o rupe greu pe românește, vorbește mai bine limba noastră [romani, n.r.]. Și nu se descurca la citire. Doamna a spus atunci că are nevoie de logoped ca să facă față. Nu știam cât e să plătesc și a zis că trebuie să merg mereu la el. Mi-era că-mi pierd serviciul, nu aveam timp să stau după Michi și să-l conving să meargă la școală”, oftează Aneta. Mai spune că nu i-a băgat pentru bani „sau pentru mai știu eu ce, nu iau nici un ajutor după ei. Doar alocație dublă iau. Dar i-am dat ca să nu-mi pierd serviciul nici eu, nici soțul meu”.
Când să plec, Michi îmbracă geaca albastră prăfuită și vine cu mine până la stația de autobuz. Face pași mari, de uriaș, ca să meargă în același ritm. Pe la jumătatea drumului, se oprește și mă strânge cu putere de mână. Vrea să-mi zică ceva – „da’ să nu mai spun la nimeni”. Se fâstâcește și se bâlbâie până să-mi șoptească:
Îmi e frică.
Îi e frică să vorbească de-atunci, de când a căzut tata de pe gard. Dar nu e prost. Spune că o să se facă el mare și o să treacă. O să fie pompier și o să stingă toate focurile mari din lumea asta.
*
Dintr-o sută de români, 42 trăiesc în sărăcie sau excluziune socială. E ușor pentru copiii lor să primească un certificat de handicap. Îi evaluează un specialist care măsoară coeficientul de inteligență. Un IQ sub 70 de puncte înseamnă, conform manualului publicat de Asociația Psihiatrilor Americani, dizabilitate psihică, la noi e mai răspândit termenul de retard mental. Frații Hulubaru au luat toți sub 70 de puncte.
Lipsurile și inechitatea socială afectează creierul copiilor chiar de la naștere, spune o cercetare publicată recent în revista Nature. Rezultatul testelor cognitive (care vizează cititul și capacitatea de memorare) scade proporțional cu veniturile părinților. În plus, săracii sunt mai predispuși la depresie și afecțiuni psihice. Andrew Solomon dă exemplu în cartea sa, Demonul amiezii. O anatomie a depresiei, un studiu care arată că rata depresiei e de trei ori mai mare la persoanele care primesc ajutor social decât la restul populației.
Depresia și tulburările de anxietate se întâlnesc chiar și la vârste mici, mi-a spus Diana Stănculeanu, un terapeut care lucrează de ani buni la Salvați Copiii. Am întâlnit-o într-o dimineață la sediul organizației, înaintea unei ședințe de terapie. Îmbrăcată într-un sarafan albastru, cu părul prins în coadă, Diana soarbe dintr-o cană mare cu cafea și vorbește alert: abuzul, sărăcia, violența, etnia „greșită” sau absența familiei afectează copilul.
Atunci când problemele și tulburările se agravează, terapeutul spune că e vorba de IQ redus pe motiv de traumă: „În momentul în care eu trăiesc un disconfort emoțional intens și am o suferință, resursele mele, inclusiv cele cognitive, sunt redirecționate către a-mi asigura un minim de management emoțional, nu către a învăța. Dacă mai aud și la școală că sunt prost sau obraznic din cauza asta, mă îndepărtez și mai mult de tot ce înseamnă studiu, educație, învățare. Astfel, apar deficitele educaționale care sunt foarte ușor confundate cu un intelect prea puțin performant”.
Inteligența are o anumită flexibilitate. Un mediu care te substimulează poate să-ți coboare rezultatul la testul de IQ cu zece puncte, în timp ce un mediu care te suprastimulează poate să ți-l urce cu tot atât, spune Mugur Ciumăgeanu, un psihoterapeut care a condus Centrul Național de Sănătate Mintală. Gesticulează mult atunci când vorbește despre sărăcie. „Sărăcia e un subiect care, în societatea românească, e chiar mai puțin interesant decât «nebunia»”.
Ciumăgeanu crede că psihologii ar trebui să fie mai atenți la copiii care fac teste de inteligență, mai ales la cei din medii defavorizate: „Important nu este să testezi cunoștințele actuale ale copilului, ci felul în care el poate învăța. Dacă se prinde de sugestiile tale și rezolvă problema, cotezi răspunsul ca fiind corect. Din păcate, abordarea aceasta, de evaluare formativă, nu o face prea multă lume în centrele de stat. Nici nu convine nimănui. Sărăcia duce de multe ori la situații în care familia dă șpagă pentru ca fiul sau fiica să ajungă în sistemul social sau alt membru, care este o povară pentru toți, să ajungă într-un centru social”.
Am vorbit și cu un psiholog care a lucrat la Protecția Copilului timp de trei ani. Codruța Sudrijan a făcut, până în 2008, evaluări pentru orientare școlară și încadrări în grad de handicap. De multe ori au venit la ea părinți romi săraci ca s-o roage să le trimită copilul la școala specială. “Spuneau că e mai bine acolo pentru ei, că au o masă caldă, că și vecinul nu știu care a făcut acolo și e bine”.
Când povestește asta, Codruța coboară tonul vocii și oftează: „Era un fel de protecție, din punctul de vedere al părinților. Voiau să nu-și bată ceilalți joc de ei [la școala de masă, n.r.], «că vezi tu, noi suntem țigani». Stigmatul era așa de mare că nici nu se mai luptau pentru altceva. Din punctul lor de vedere, locul lor era acolo”. Părinții se răzgândeau doar când psihologul le explica pe înțelesul lor că, dacă îi dau la școala asta, n-o să le fie prea ușor să se angajeze mai târziu.
Ăsta n-a fost singurul lucru ciudat care se întâmpla cu acești copii. La anumite probe de inteligență non-verbală, mulţi de șase-șapte ani care nu au fost la grădiniță dădeau răspunsuri… speciale. De exemplu, copiilor li se arătau cartonașe cu imagini lacunare: un pește căruia îi lipsea o aripioară, o mașină căreia îi lipsea volanul, un sacou căruia îi lipseau nasturii. Trebuiau să spună ce lipsește. Romii spuneau că peștelui îi lipsește apa, mașinii drumul, iar sacoului îi lipsește omul.
După criteriul testului, toate răspunsurile astea sunt greșite. În anumite cazuri, diferența culturală ajunge să fie considerată întârziere mintală.
Și Luminița Costache, specialist în educație la UNICEF România, a auzit despre câteva exemple cu romi care au fost testaţi pentru înscrierea în clasa I și au fost catalogaţi cu uşoară dizabilitate de intelect din cauza faptului că nu au recunoscut anumite animale.
De pildă, unui băieţel i s-a arătat o poză cu un cal și fost întrebat ce animal este. El nu a răspuns în următoarele zece secunde „cal”, așa că a fost depunctat. A stat mult să se gândească, dar asta doar pentru că e dintr-un neam de romi care se ocupă de creşterea cailor. Băiatul încerca, de fapt, să spună rasa exactă a animalului.
În alte cazuri, spune Luminița Costache, rezultatele la teste sunt influențate de „chestiuni legate de încredere sau de cât de confortabil se simte copilul în prezenţa unui nerom”. Alții pur și simplu nu vorbesc limba română.
În țările învecinate, cazurile copiilor minoritari care ajung pe nedrept la școli speciale sunt documentate și mediatizate. Despre Cehia, Ungaria, Croația și Grecia se scrie detaliat în ultimul raportul UE despre discriminarea romilor.
Cehia a fost chiar sancționată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) după ce 18 elevi romi și-au dat țara în judecată pentru discriminare – copiii susțin că au fost diagnosticați greșit cu dizabilitate psihică și trimiși la școli pentru nevoi speciale. CEDO le-a dat câștig de cauză în 2007.
În România, Ministerul Educației nici nu știe câți romi are în sistemul de învățământ special, deși, conform legii, sunt obligați s-o facă. Așa că nu se poate judeca oficial dacă aceste cazuri sunt izolate sau fenomene răspândite.
Maria Câmpan este unul din profesorii care a văzut cum romii s-ar fi putut descurca în învățământul de masă, dar au ajuns la specială. Maria este psihopedagog și a lucrat timp de doi ani, în 2012 și 2013, la Școala Specială nr. 1 din Bistrița. Spune că jumătate dintre elevii pe care îi avea acolo erau copii săraci sau copii diagnosticați cu tulburări de comportament care ar fi putut face față în școlile de masă.
Dintre cei diagnosticați cu tulburări de comportament, majoritatea erau romi și au ajuns acolo după ce s-a desființat una dintre școlile din oraș unde învățau mai mulți copii de aceeași etnie. Maria spune că pe unii i-au integrat în învățământul de masă, „dar au fost alții despre care s-a spus că nu au făcut față sau chiar nu au făcut față datorită tulburărilor de comportament. Și au ajuns în școlile speciale”.
Psihopedagogul crede că acestor copii nu le e mai bine în școala specială. A plecat de acolo tocmai pentru că simțea că nu face progres cu ei – a reușit să-i ajute emoțional, dar „pe partea asta cognitivă e foarte greu să aduci un echilibru între copii – din păcate, cei care ar fi putut merge mai repede sus, au fost ținuți de ceilalți care mergeau mai încet”.
Acești copii ar trebui ajutați să se integreze în școala de masă, dar Maria nu a văzut, în doi ani, ca un elev de acolo să fie transferat într-o școală obișnuită: „Mai tare se face dezintegrarea din învățământul de masă în învățământul special.”
Ion Gârniță este tatăl a patru copii, din care trei sunt absolvenți de școală specială. Spune că unii angajatori nici nu vor să audă de ei când află ce școală au terminat – „Depinde și de om, dar sunt unii care nu le dau de muncă pentru că zic că sunt nebuni dacă au făcut școala specială. Dar nu sunt. Și nici proști, dar asta a fost situația”.
Mama, Mariana Manole, și-a înscris copiii la o școală specială din București. Femeia era în ultimul stadiu de ciroză, fiul din altă căsătorie intrase la închisoare pentru furt și, din cauza băuturii și lipsei banilor, se certa frecvent cu bărbatul ei.
În anul în care fata cea mică, Denisa, a intrat în clasa I, învățătoarea a chemat-o pe doamna Manole la ședință și i-a spus că locul fetei e la școala specială. Tatăl povestește că Denisa „avea probleme cu ochii și era tot timpul nervoasă la ore”. Nici ceilalți copii ai familiei nu se descurcau cu lecțiile – cel mare, Cosmin, și cel mijlociu, Alberto, au rămas repetenți – nu prea învățam și ne țineam de prostii. Dintre toți, doar Bebe, băiatul cel mic, reușea cât de cât să țină pasul.
Cu excepția lui Bebe, toți frații Manole au primit diagnostic de dizabilitate psihică și au fost primiți la școala specială în regim de internat. Stăteau acolo în timpul săptămânii, iar în weekend se întorceau acasă. La nici o lună după ce au plecat la școala specială, le-a murit și mama. Trei ani mai târziu, au fost mutați într-un centru pentru copii cu dizabilități mintale. Din rău în mai rău.
Nu prea se vorbește despre centrele pentru copiii cu dizabilități, așa că părinții nu au de unde să știe unde își trimit copiii. Diana Stănculeanu, terapeutul de la Salvați Copiii, spune că obiectivul sistemului pentru acești tineri „este să-i tolerăm și să-i ținem cumva cuminți într-o zonă în care să nu-și facă nici lor rău, dar nici nouă (personal, educațional, administrativ). La naiba cu restul educației, cu a ne gândi dincolo de școală și de 18 ani. Ce o să se întâmple când ies? Cel mai probabil ajung pe stradă, ajung la psihiatrie, ajung în pușcărie”.
Asta zice și Cosmin, băiatul cel mare al familiei Manole. Băiatul a ieșit la 18 ani din Sf. Andrei, dar – după o perioadă scurtă în care a locuit într-un apartament social – a rămas pe drumuri. „Știi care-i problema? Degeaba ne-au crescut de mici de la cămin, ne-au dat la școală, ne-au dat de mâncare și așa mai departe. Când ne-au dat afară de acolo, ce fac? Că sunt decât eu cu lumea străină. D-asta mulți suflă-n pungă sau ajung la pușcărie”.
Primăria Sectorului 6 s-a gândit să înceapă transparența cu frații Manole. Înainte să plece din instituție, le-a pus pe internet numele, vârsta și diagnosticul, deși sunt informații medicale confidențiale.
Denisa și Alberto au plecat de acolo în 2012, când instituția s-a restructurat. Denisa s-a măritat la Giurgiu și trăiește din pensia de handicap, iar Alberto stă într-o garsonieră cu alte șapte persoane. Ca să stea în acel loc și să facă baie plătește 5-10 lei pe zi. Cosmin doarme mai mult în adăposturi.
Până luna trecută, a lucrat câteva săptămâni la o fabrică de lumânări, dar s-a certat cu colegii care l-au numit boschetar. Cei de acolo au aflat că făcea baie la serviciu pentru că stătea la un adăpost care avea baia încuiată. Cosmin i-a înjurat, ei l-au dat afară, iar acum e beat mai tot timpul.
Alberto nu are încă serviciu. A terminat școala profesională specială acum două luni, dar nu și-a găsit de muncă. Necazul e că, anul trecut, Alberto a făcut accident cu bicicleta. O mașină a intrat în el cu viteză, iar ghidonul i-a intrat direct în genunchi – „acum nu mai po’ să-l îndoi, deja s-a întărit”. Muncește cu ziua pe unde apucă (mai șterg un geam, mai iau doi lei). De multe ori, se gândește să-și ia zilele ca să scape de tot .
„Școlile speciale sunt un cimitir educațional și singura pregătire pe care o fac este cea a eșecului”, spune Gelu Duminică, reprezentantul Agenției Împreună. Gelu e sociolog și, atunci când nu vorbește despre problemele sistemului de educație, face glume și râde zgomotos. Nu crede că toate școlile speciale sunt rele, dar studiul pe care îl face îi dă și multe alte exemple contrare.
Fundația la care lucrează îi ajută pe cei de la Centrul European pentru Drepturile Copiilor cu Dizabilități să facă o cercetare pe sistemul educațional special. Concluziile preliminare arată că „rezultatul calității extrem de precare a educației conduce la marginalizare și izolare pe viață, sărăcie și o rată foarte ridicată de instituționalizare”.
Din perspectiva statului, lucrurile arată însă foarte european. Educația specială și școlile fac parte dintr-un „proces de recuperare-compensare (psihoterapeutică, medicală, socială sau culturală) care pregătește copiii pentru viața de adult”.
Dar situația reală e pe dos, spune chiar omul responsabil pentru calitatea învățământului – Şerban Iosifescu, directorul Agenţiei Române de Asigurare a Calităţii în Învăţământul Preuniversitar. Directorul crede că una din soluții este integrarea a cât mai mulți copii cu dizabiliăți în școlile de masă. Dar și aici sunt probleme, în special legate de mentalitatea profesorilor. Povestește că soția lui, care e învățătoare la o școală de cartier, a avut în clasă un copil cu o dizabilitate mintală ușoară. Fetița, ajutată de profesorul de sprijin și de învățătoare, a terminat clasa a IV-a fără prea mari probleme.
Acum e la gimnaziu cu alți profesori, a început să ia note proaste și o să rămână probabil repetentă. „O dată, de două ori, până când părintele va fi convins să o ducă la școala specială”, spune Președintele Agenției. Crede că hiba sistemului nostru de învățământ este centrarea lui pe medie: „Dacă ne uităm de la mărimea planșelor, la dimensiunea pupitrelor până la pregătirea profesorilor, totul este făcut pe nivel de medie”.
Altă problemă este că, în școala românească, notele se folosesc pentru a măsura nivelul inteligenței – „iar asta dă de înțeles unui copil care nu poate să citească că e tâmpit și prost”, spune Iosifescu.
Școlile speciale sunt mai mult instituții de ajutor social decât de educație. Alberto a mers la școala profesională specială pentru că îi dădeau mâncare și „se mai întâlnea cu lumea”. Și Cosmin are amintiri plăcute din specială. Când îl întreb însă ce învăța acolo, Cosmin se scarpină în cap și zice că erau niște chestii ușoare, nu mai știe, dar ușoaaare. E mândru când povestește că era bun. Nici unul dintre frații Manole nu crede că o școală mai bună i-ar fi ajutat.
Aneta Hulubaru, mama fraților romi, spune că „e mai bună o școală din asta specială decât una normală. Are mai multă răbdare cu ei. Mi-a plăcut de doamnele lor, au grijă de ei, îi duc la masă, îi învață. Mie chiar nu mi-a plăcut la școala normală, era departe și n-aveam chef de glume că sunt femeie de serviciu”.
Mama e fericită că școala la care merg acum copiii ei are și logoped. Programul e de la șapte la patru și nu mai trebuie să fugă de la muncă ca să-i ia de la școală. Nici rechizite nu mai trebuie să cumpere pentru școala specială. Nici fondul clasei nu-l mai dă. În plus, copiii primesc mâncare și sunt fericiți. Mezinul curios al familiei, Fernando, înșiră entuziasmat ce fac acolo – „ne spălăm și pe dinți, ne și jucăm, avem și pauză, avem sport, avem și karate, avem spectacole”.
Familiile astea trebuie să hotărască dacă vor „să aibă ceva în burtă în ziua respectivă sau să învețe în locul potrivit?”, spune Diana Stănculeanu, terapeutul de la Salvați Copiii. „În unele cazuri, riscurile sunt atât de mari, încât trebuie să fac o alegere – îl țin în școala în care ar merita să fie sau îl duc în școala care îi aduce și sandviș?”
Nu trebuie să-i condamnăm pe părinții care-și trimit copilul într-o școală pentru mâncare și caiete, spune Gelu Duminică: „Dacă copilul nu se duce într-o școală de genul acela, el va abandona”.
Societatea românească se chinuie în continuare să stabilească ce e normal și să-i țină departe pe cei considerați anormali. Uniunea Europeană ne tot presează să-i integrăm pe speciali în învățământul de masă.
În timpul ăsta, țările nordice, lideri în calitatea educației, se leapădă cu totul de conceptul de copil normal. Pentru ei, toți copiii sunt speciali, adică fiecare are nevoile și potențialul său. Rolul învățământului e să dea fiecăruia educația potrivită, dar să-i aducă pe toți împreună în aceleași școli.
***
Soundtrack:
Just because I come from Roma camp on the hill,
they put me in a school for mentally ill.
Citește prima parte a investigației: Pastile pentru copii speciali »
Un text de Sorina Vasile
Au contribuit Oana Moisil, Ana Poenariu, Maria Carevasăzică, Vlad Popov, Denisa Păunescu.
Editori: Ștefan Mako, Vlad Ursulean, Luiza Vasiliu, Tiberiu Cimpoeru și Lina Vdovîi.
PS: Numele copiilor sunt schimbate pentru a le proteja identitatea.