A intrat în casă după miezul nopții. S-a pus la masă în bucătărie, cu capul în palme. A oftat.

S-a ridicat, a scos mobilul și s-a închis în baie. A postat pe vKontakte:

Era primul găgăuz care recunoștea public că e homosexual. Până seara, era deja amenințat cu moartea.

„Mi-au scris că sunt rușinea națiunii, mi-au cerut să părăsesc țara... ori o să mă omoare, o să mă bată, o să mă violeze, o să-mi taie organele genitale, o să mă înece, o să mă îngroape.”

Cine ți-a scris?

„Consăteni de-ai mei, din Copceac, dar și oameni complet necunoscuți. Mi-au trimis chiar și mesaje vocale”, spune și pornește o înregistrare. O cascadă de înjurături rusești, apoi un răcnet sălbatic:

Te tai!

În Republica Moldova, comunitatea LGBT este

cel mai disprețuit grup de oameni:

99% nu i-ar accepta în familie

92% nu ar tolera să le fie vecini

62% nu vor să-i lase deloc în țară

L-am cunoscut pe Andrei în aprilie 2018, la câteva săptămâni după coming out.

Suntem la el acasă, în aceeași bucătărie cu pereți de lemn și ieșire pe balcon. „E cafea turcească”, îmi spune în rusă, în timp ce-mi întinde o cană lucioasă, din care ies aburi aromați.

Andrei e de statură medie, are nasul drept și buzele subțiri. Face glume și gesticulează larg. Locuiește la Chișinău, într-un apartament modest pe care-l împarte cu doi băieți.

Are 25 de ani și este etnic găgăuz - un popor turcic, de religie creștină, stabilit de ruși în sudul Basarabiei în secolul 19.

„Am înțeles destul de repede că sunt diferit”, îmi spune Andrei și soarbe din cafea.

Andrei avut o copilărie “dificilă, dar fericită” în satul găgăuz Copceac.

Părinții creșteau rațe și găini. Andrei și sora lui mai mică, Elena, își petreceau verile citind și alergând pe-afară, prin praful fierbinte și iarba arsă. Andrei citea romane de aventură și cânta la acordeon.

La șapte ani, mama lui a plecat în Turcia, să facă un ban având grijă de bătrâni. Copiii au rămas în grija tatălui și a bunicii, așa cum se întâmplă și astăzi în 20% din familiile cu copii din Moldova.

La grădiniță nu-i plăcea să se ia la întrecere cu alți băieți.

„Nu eram bun la educația fizică. Mie îmi plăcea să învăț și să scriu eseuri, iar asta era considerat propriu fetelor. La noi în sat, băiatul trebuie să fie puternic și sportiv.”

Andrei avea vocea moale și nu lovea înapoi.

"Ce, ești o muiere?" i-au strigat colegii într-o după-amiază de toamnă, când începuse să plouă și Andrei și-a deschis umbrela în drum spre casă. "De ce umbli cu umbrela?" Un băiat adevărat ar fi mers pur și simplu prin ploaie. Așa că l-au împins într-o groapă de canalizare neacoperită.

„Groapa nu era adâncă, până la brâu, dar era plină cu apă”, își amintește Andrei. Băieții i-au aruncat câteva înjurături și au plecat, lăsându-l în groapa cu noroi.

Andrei și-a dat seama că este atras de băieți pe la 12 ani. Printre frică și rușine, a simțit o doză de împăcare. „Iată ce era diferit la mine, în sfârșit înțelesesem, dar mi-era teamă să spun cuiva. Știam că sunt cuvinte urâte despre cei ca mine. Era singura informație pe care o aveam.”

În familia lui, nu s-a discutat niciodată despre sex. Andrei își auzea uneori mama la bucătărie, îndemnându-și soțul să vorbească cu fiul.

Iurii, tatăl lui Andrei, are mustățile negre și părul aproape cărunt. Instalator de meserie și veteran al războiului din Afganistan, Iurii îi vorbea rușinat, cel mult despre coșuri. „Știi de ce ai coșuri? Așa e vârsta. Când o să-ți găsești o soție, atunci și coșurile o să treacă.”

„În sat, trebuie să fii bărbat, mai ales în Găgăuzia, care este mai conservatoare, mai tradiționalistă”, spune Andrei.

În perioada destrămării Uniunii Sovietice, găgăuzii erau îngrijorați că Moldova s-ar putea uni cu România. O mișcare separatistă a încercat de câteva ori să proclame independența regiunii.

În 1994, Parlamentul de la Chișinău a acordat Găgăuziei autonomie. Deși se supune instituțiilor de stat de la Chișinău, regiunea are propriul parlament și un guvernator întitulat bașcan, ca în turcă.

În 2014, Găgăuzia a încercat să adere la Uniunea Vamală a Rusiei, printr-un referendum care nu a fost recunoscut de autoritățile centrale. În același an, Republica Moldova semna un acord de asociere cu Uniunea Europeană.

Pe scurt, Găgăuzia este o regiune pro-rusă, atașată de religie și tradiție.

Andrei era în clasa a cincea când s-a gândit pentru prima dată să-și pună capăt zilelor. „Credeam că sunt singurul gay din Moldova și nu-mi puteam imagina viața mai departe.”

Lângă casa lor din Copceac se înălța scheletul unei clădiri de trei etaje, care trebuia să fie o școală. Copiii mergeau acolo să se joace de-a  v-ați ascunselea. Andrei se urca pe acoperișul neterminat al clădirii și se uita în jos.

Vârfurile ghetelor ieșeau peste margini. „Îmi imaginam totul în cele mai mici detalii, cum mă vor găsi, cum vor arăta următoarele zile”, zice calm. Nu voia să provoace suferință celor dragi. O voce interioară îi comanda „încetează să dramatizezi!” și-l făcea să coboare cu grijă etajele.

Galina, mama lui Andrei, a aflat adevărul într-o noapte de ianuarie 2018, cu două luni înainte de publicarea mesajului pe VK. „El mi-a trimis un film american, în care un băiat îi mărturisește mamei lui că este gay. Ea nu îl înțelege și-l respinge. În final, acest tânăr se sinucide, iar maică-sa începe să meargă la marșurile LGBT”, îmi povestește Galina pe Skype.

E iarăși la Istanbul, unde are grijă de-o bătrână. Are o voce caldă. În cameră e întuneric, lumina ecranului cade pe fața ei rotundă și părul scurt, de culoarea cafelei.

Când s-a terminat filmul, femeia a înmărmurit. A sunat-o pe sora lui Andrei și a întrebat-o direct: „Spune-mi, Andrei e gay?” Elena a amuțit, tăcerea ei dura o eternitate. „Da, mamă, da!”, s-a auzit în final. Elena a fost primul om căruia Andrei i-a spus, în clasa a XII-a, în timp ce se uitau la filmulețe hazlii împreună și nimic nu putea schimba starea de bine, de acasă.

Dacă era să fie pe-un câmp, Galina spune că ar fi urlat. În schimb, a deschis geamul, care dădea spre orașul vibrant, cufundat în întuneric. Și-a acoperit cu mâinile gura, în încercarea de a-și stăpâni strigătul, și a început să plângă mut.

„Aveam visele mele, voiam să-mi văd fiul însurat, să am nepoți.” Galina a vorbit cu Andrei în aceeași noapte, nu i-a arătat că a plâns. „Mama, dacă vrei să renunți la mine, dacă nu vrei să mai vorbești cu mine, eu o să înțeleg”, s-a auzit de partea cealaltă a ecranului. Femeia s-a înfuriat, și-a mijit ochii și i-a spus pe un ton revoltat. „Mami, cum adică să renunț? Tu cu cine crezi că vorbești, cu vreo mătușă?!”

Lui Andrei i s-a făcut frică după ce a publicat coming out-ul, pe 11 martie 2018, și în aceeași zi a fost amenințat cu moartea.

Își imagina că agresorii îl vor găsi după IP-ul calculatorului și îl vor aștepta în scara blocului din Chișinău, când se va întoarce de la muncă.

Purta cu el un spray cu gaz și se gândea să-și cumpere un aparat cu electroșoc.

Văzând că mesajele violente continuă trei zile la rând, Andrei a apelat la centrul GENDERDOC-M, prima organizație care apără drepturile persoanelor LGBT în Moldova, despre care aflase la facultate. „Îmi dădeam seama că nu-mi vor putea asigura un bodyguard, dar voiam să știu cum aș putea să mă protejez”, spune Andrei. Acolo a vorbit cu juristul și psihologul organizației.

„Am depus o plângere la poliție", povestește Angelica Frolov, unul dintre coordonatorii centrului. "Și i-am sugerat să înregistreze un video în care să vorbească deschis despre amenințările pe care le-a primit. Cu cât mesajul devine mai public, cu atât descresc șansele să fie atacat”.

„Explicația este simplă: oamenii se tem să atace persoane publice. Ei știu că presa va prelua această informație, iar asupra poliției vor există presiuni mai mari pentru a investiga cazul."

Înregistrarea video a apărut pe pagina de Facebook a GENDERDOC-M și a fost preluată de agențiile de știri. Site-urile din țară au titrat „Primul coming out al unui tânăr din Găgăuzia”, acumulând zeci de mii de vizualizări și multe comentarii:

asta e o boală!

trădarea părinților!

ești fie plătit, fie spălat pe creieri!

Mesajele continuau să curgă, dar nu mai erau toate pline de ură. „Mi-au scris și alți găgăuzi pe VK, de pe profiluri false, și au recunoscut că sunt gay, dar se tem să iasă din dulap”, spune Andrei și-mi arată o captură de ecran:

Mulți ascund asta, dar cu tine putem fi deschiși.

Eu sunt un om ca și tine.

Procuratura din Găgăuzia, însă, nu a reușit să pornească dosar penal pentru amenințări. „Persoanele care l-au atacat verbal pe Andrei nu au putut fi identificate, iar cele cărora le-a fost stabilită identitatea nu se află în țară”, explică Doina Ioana Străisteanu, avocata GENDERDOC-M.

După ce a apărut în presă, câteva rude ale lui Andrei i-au interzis să mai vină la ele acasă, „că au copii mici”. Colegii de clasă nu au îndrăznit să-l sune, dar au vorbit cu sora lui. Au întrebat-o cu reproș: De ce Andrei trebuia să vorbească despre asta? La noi nu s-a gândit, ce o să creadă lumea despre școala noastră?. Elena le-a răspuns tăios să le dea pace și, dacă au întrebări, să aibă curajul să i le pună lui Andrei.

„Elena mi-a luat întotdeauna apărarea, deși e cu doi ani mai mică. E o luptătoare, e mai cool ca mine, mai plină de viață”, o descrie Andrei zâmbind.

Sora lui e vioaie și măruntă. Are părul șaten, tenul luminos și fruntea deschisă. După ce a absolvit Colegiul de Medicină din Tighina, un oraș de pe malul Nistrului, Elena nu s-a ferit de greutăți pentru a câștiga un ban. A lucrat pe rând soră medicală și secretară, a coordonat un cerc dramatic pentru copii, a cules afine în Germania și a avut grijă de bătrâni în Turcia.

Elena i-a fost alături și atunci când părinții lor au aflat despre orientarea lui sexuală. Tatăl lui Andrei, care a auzit despre mesajul pe VK de la un consătean, și-a descărcat furia asupra fiului pe telefon. I-a spus cu o voce gravă: „Nu avem noi în sat așa ceva. Poate glumești? Nu glumi așa cu mine!”

S-au scurs aproape nouă luni de-atunci. Galina susține că și-a redescoperit copilul. L-a înțeles, în sfârșit.

Andrei nu era supărat pe ea, așa cum crezuse mult timp, ci încerca să-și găsească un loc în lume. Nu era doar timid, se confrunta cu hărțuirea și intoleranța. „El vedea cum toți băieții erau atrași de fete, iar el nu simțea la fel. Chiar a vrut să-și ia zborul...”, spune cu voce stinsă și ochii mari, înspăimântați. Mâna îi imită căderea în gol. Conștientizarea că are un fiu gay a făcut-o pe Galina să citească despre homosexualitate, să se uite la filme tematice și să urmărească alte mame care-și susțin copiii. Stereotipurile față de persoanele LGBT s-au surpat ca un castel de nisip, lovit de valurile mării: „ei nu aleg să fie așa, ei se nasc așa și nu pot schimba asta.”

Galina e nemulțumită de sistemul de învățământ sovietic, care „a învățat-o să scrie, să citească și cam atât”. Dacă ar fi știut despre existența comunității LGBT, spune că ar fi fost mai atentă la propriul copil și ar fi reacționat mai ușor la această veste.

În Republica Moldova nu se face aproape deloc educație sexuală. Despre organele genitale se vorbește la biologie, iar anumite tematici sunt abordate la orele de educație civică, cum ar fi abstinența, bolile cu transmitere sexuală și HIV/SIDA. În 2015, Ministerul Educației a introdus un curs opțional de educație pentru sănătate, unde se discută despre contracepție și sexualitate, dar numai 7% dintre elevi au urmat acest curs în anul academic 2017-2018.

În lipsa acestor cunoștințe, Andrei nu știa mai nimic despre persoanele LGBT. Pe internet găsise un chat al comunității din Rusia și vorbise cu câțiva gay de-acolo, dar voia să vadă pe cineva în carne și oase.

În al doilea an de facultate, și-a făcut un profil fals pe vKontakte sub numele Roberto Carlos (nume care îi amintea de piesa Alejandro de Lady Gaga) și a căutat grupuri LGBT din Tiraspol, orașul în care învăța. Aproape toți membrii nu aveau poze sau își puseseră fotografii trucate. Andrei era sigur că e vorba de o șmecherie, un pretext, o modalitate de a-l găsi și a-l bate.

I s-a oprit inima în gât când unul dintre utilizatori i-a propus să se întâlnească. Cu buzele strânse, Andrei a acceptat. S-au întâlnit peste câteva zile în fața teatrului dramatic din oraș. Sașa îl aștepta într-un jeep albastru, parcat regulamentar. Andrei a ochit mașina de la depărtare, și-a luat aer în piept și a urcat.

Sașa avea vreo 35 de ani, părul scurt și-un început de chelie. Bărbații au dat mâna și mașina s-a pornit. Andrei nu putea să tacă, trebuia să îl întrebe cum trăiește, dacă a reușit să aibă vreo relație de durată, ce crede despre drepturile LGBT.

Sașa era căsătorit și avea doi copii. Era alibiul perfect, care-l ferea de întrebări incomode și suspiciuni. „Găsește-ți și tu o fată, poate chiar o lesbiană, și însoară-te”, i-a spus scurt, înainte să se despartă.

În următorii trei ani, sub presiunea unei frici constante, a făcut cunoștință cu mai multe persoane LGBT și și-a găsit primii prieteni. Dar nu era de ajuns.

„Așteptam să fiu bogat sau șeful vreunei companii și abia apoi să recunosc public că sunt gay. În noaptea ceea în care am scris mesajul, am înțeles cât de greșit e asta. De parcă succesul meu trebuie să compenseze această oribilă homosexualitate. Eu vreau să fiu cine sunt, vreau să trăiesc pentru mine.”

Am început să documentez acest subiect influențată de opinia publică despre Găgăuzia, de titlurile știrilor, așteptând să descopăr acolo răspuns la bullying-ul aplicat lui Andrei.

Problema nu este în mentalitatea găgăuzilor sau în imaginea lor mitică, de popor războinic și conservator, mi-a spus Mihail Sirkeli, fondatorul Piligrim-Demo, o asociație obștească locală, ce monitorizează alegerile și luptă pentru drepturile omului în regiune.

„Problema este profundă și națională. Vorbim despre lipsa educației, în special a celei civice, impunerea valorilor tradiționale de către biserică și influența mijloacelor media rusești, care sunt homofobe”, spune Mihail. Orele de educație civică în școlile din Găgăuzia sunt folosite pentru a ține morală elevilor sau pur și simplu nu au loc. Mihail subliniază și lipsa profesorilor dedicați, cu o minte deschisă, capabili să depisteze bullying-ul și violența.

În noiembrie 2017, Ministerul Educației a lansat un ghid de prevenire a violenței în școli, cu un capitol dedicat bullying-ului. Ghidul urma să fie distribuit în toate școlile din țară. Potrivit acestuia, precum și Codului de etică al cadrului didactic, profesorul este responsabil să protejeze sănătatea fizică, psihică și morală a elevilor. În cazul unui incident de violență sau bullying, profesorul va discuta separat cu victima și agresorul, va informa fără întârziere părinții. Cât de bine va fi implementat acest set de recomandări depinde tocmai de perseverența și atenția profesorilor.

Pe vremea când Andrei era elev, acest ghid nu exista. Am încercat să vorbesc cu diriginta lui Andrei, am vrut să aflu ce a făcut școala pentru a opri hărțuirea. Am luat-o de departe, întrebând-o ce fel de copil a fost Andrei. „A fost un copil bun, normal. Scuzați, mai mult nu vreau să spun nimic”, mi-a spus Lidia Trandafil și a închis. Aceeași reacție a avut-o și directoarea liceului, care a refuzat să-mi vorbească despre Andrei.

Andrei locuiește astăzi la Chișinău, este chelner într-o pizzerie din centrul orașului și nu vrea să se întoarcă în Găgăuzia.

În Copceac, tatăl lui le-a spus consătenilor că mesajul pe VK a fost un fals. „Eu îl aștept acasă oricând, numai să nu-și afișeze orientarea”, mi-a spus la telefon Iurii Kolioglo. Pus față în față cu ideea că fiul lui ar putea fi fericit cu un alt bărbat, Iurii a răspuns: „Doamne ferește!”.

Fiecare coming out vine cu pierderi și câștiguri, Andrei știe asta. În adolescență, a trebuit să le facă pe toate singur – să realizeze că este gay, să se confrunte cu homofobia celor din jur ca doar mai apoi, să-i poată ține piept. Azi nu mai e singur. După ce va strânge suficienți bani, Galina vrea să se întoarcă în Moldova. „Voi participa cu Andrei la marșurile LGBT, înfășurată într-un drapel-curcubeu”, spune mama lui cu hotărâre. Se vede deja mergând la braț cu fiul ei, pentru care lupta e abia la început.

Între timp, Andrei visează să se întoarcă la universitate. „După facultatea de jurnalism, vreau să mai fac una, pe cea de litere”, zice îngândurat și începe a-mi povesti că a terminat două cărți de Svetlana Alexievici, jurnalista bielorusă care a luat Premiul Nobel pentru Literatură în 2015. A citit „Copii de zinc" despre războiul din Afganistan dus de fosta URSS și „Dezastrul de la Cernobîl“, catastrofa de la reactorul nuclear din 1986.

„Îmi place felul în care Alexievici înregistrează mărturiile oamenilor, culese în urma unor discuții sincere, neatinse. Vreau să scriu și eu o serie de povestiri despre membrii comunității LGBT din Moldova, să înțeleagă oamenii cât de important este să fim toleranți”, îmi spune inspirat.

„Vreau să las ceva în urma mea.”

Un reportaj de

Victoria Colesnic

Foto: Dinu Bubulici.

Editare: Lina Vdovîi, Vlad Ursulean, Luiza Vasiliu.

Casa Jurnalistului

PS: S-au stricat rețelele sociale!

Înscrie-te aici dacă vrei să primești articolele noastre direct pe mail: