O tânără uscată, cu sânii lăsați și privirea blajină, scoate dintr-un buzunar o bucată de hârtie și-o despăturește. E scrisul doamnei învățătoare, tras la xerox pentru toți copiii din clasa a II-a, școala Drăgăești-Pământeni.

“1 caiet tip A, 2 caiete dictando, 2 caiete matematică, lipici, bloc de desen, plastilină brună”. Pomelnicul continuă cu un penar, o ascuțitoare și o riglă de 20 de centimetri. Sofia citește și face, cu matematica ei de șase clase, împărțeala. La magazinul lui Laie, lucrurile astea costă ba un leu, ba doi, ba cinci, iar auxiliarele ajung la 40 de lei.

Sofia are 24 de ani și patru copii, unul de țâță, ceilalți de grădiniță și școală. În familiile sărace, educația e un moft. Ca să-ți trimiți copiii la școală sau la grădiniță, uneori trebuie să renunți la mâncare. Soțul tinerei, Leonte, știe treaba asta cel mai bine. Hârtia mototolită înseamnă cinci zile de muncă pentru bărbat.

Sunt așezați pe pat, cu televizorul deschis pe Minimax. Focul pâlpâie subțire în sobă. În jurul lor roiesc cele patru odrasle: Adrian, 1 an și câteva luni, Ionela, 4 ani, Andreea, 6 ani, Gabriela, 8 ani.

– Ne-a zis doamna să venim mâine cu un caiet de română și două de matematică, tună Gabriela.

– Aoleu! Eu ți-am luat decât un caiet de matematică!, tresare Sofia.

– Păi mai trebuie unul! A zis doamna să aducem mâine un caiet de română și două de matematică și cu penarul și cu pixul cu gel. Și culorile oricum le luăm la Laie pe datorie.

– Taci, mă, tăticule, spui și tu la lume că luăm pe datorie, o dojenește Leonte, taică-su, de pe celălalt pat.

Casa lor, penultima de pe uliță, e cât o cameră de cămin studențesc de la oraș. Între pereții verzi, cu carpete agățate strâmb și sacoșe cu bagatele, sunt înghesuiți șase inși, două paturi, o sobă, un televizor și un prețios calculator primit de la Primărie, acoperit cu un cearșaf vechi, cu flori albastre și mov.

Familia lui Leonte e una dintre cele mai sărace din satul Drăgăești-Pământeni, comuna Mănești, Dâmbovița. Leonte, om vrednic, cum îl descriu vecinii, e văcarul satului. Are 42 de ani și 15 vaci pe care le duce pe câmp în fiecare zi, de luni până duminică, cât ține căldura afară. Din banii pe care-i primește de la săteni, vreo 600 de lei pe lună, cumpără de-ale gurii și, mai ales, de-ale școlii. Mai are ajutor de șomer și alocațiile copiilor, iar iarna, când vacile dorm în grajduri, trăiește doar din astea.

Nu reușește să agonisească pentru încă o cameră la casă. Lemnele, mâncarea, rechizitele și hainele copiilor sunt cele mai mari cheltuieli ale tinerei familii.

Ionela, nagâțul de 4 ani, merge la grădiniță. Ea, împreună cu alți 48 de copii din sat, sunt beneficiari ai programului “Fiecare copil în grădiniță” al asociației OvidiuRo, dedicat familiilor care trăiesc sub pragul sărăciei. Programul a fost lansat în 2010 și a ajutat peste 3.000 de copii din 43 de comunități rurale.

Pentru că-și duce fetița în fiecare zi, Sofia primește, la sfârșitul lunii, bonuri de masă în valoare totală de 50 de lei. Din banii ăștia îi cumpără Ionelei cornuri și sandvișuri, iar uneori ulei și pâine în casă.

Am stat o săptămână cu familia lui Leonte pentru a afla cum arată sărăcia pentru un văcar, o mamă tânără și patru copii.

Restul de vis

Sofia se trezește pe la 6, iar după ea, mijesc ochii și copiii. Până se dezmeticesc de-a binelea, casa se umple de alți țânci: verișorii celor mici. Așa e în comunitățile de romi: ușile caselor, dacă există,  stau mereu deschise. Copiii se plimbă nestingheriți, nu există garduri sau intimitate.

Sofia o spală pe Gabriela pe ochi. O îmbracă în jeanși cu sclipici și o bluză roz. Îi piaptănă părul brunet, îi împletește o coadă și îi prinde firele rebele cu o agrafă albastră sub formă de stea.

Următoarea e Andreea. Copila e îndesată în niște pantaloni roșii, o cămașă roz și o vestă neagră. Când își bagă picioarele în adidașii cu leduri, acestea se aprind, iar copiii chiuie de fericire.

În mijlocul casei, Ionela se leagănă adormită ca o salcie în vânt. E mărunțică și ciufulită. Are ochii întredeschiși și un rest de vis pe pleoape.

Leonte dă un cearșaf la o parte, ca un magician, și un calculator cumpărat prin programul Euro 200 iese la iveală. Din el, începe să răsune o manea. Melodia înghite, brusc, tot zumzetul din casă. Ionela își ciulește urechile și imediat începe să dea din fund. Ține, ține, ține ți-a spus ține, nu contează ține, ți-am văzut aseaaaală, ochii nu mă înțealăăăăă, cântă cu pasiune și cu ochii împăienjeniți de somn.

Maică-sa o ridică de-o aripă și o bagă într-un trening gri.

Adrian e pe pat. Are ochii mari, cât două castane coapte. Roade cu poftă o curea. Taică-su îl vede și-i dă un biscuite. O tachinează pe aia mică. “Tu, Ionelo, de mâine mergi cu mine la vaci.”

În geamul spart al ușii se ițește un flăcău. Își bagă ochii, apoi mâna, prin crăpătură, să deschidă ușa. “Fă, Gabrielo, hai la școală!” “Daaaa, venim!”, țipă fetele în cor.

Cu rucsacul la inimă

Sofia își scoate odraslele din casă și străbate ulița spre strada principală. Din celelalte case alunecă la vale alți copii, ca niște firișoare de apă. Deși primăria le-a pus la dispoziție microbuze gratuite copiilor din program, școala începe cu jumătate de oră înaintea grădiniței, iar Sofia nu poate să facă mai multe drumuri. Merge cu ei pe jos. Doi kilometri dus, doi kilometri întors, de două ori în fiecare zi.

Un grup de vreo 15 copii se urnește, cu hlizeli și voioșie, pe marginea șoselei. Pe lângă ei, huruie autobuze, tropăie perechi de cai cu căruțe în spate, vâjâie câte-un tractor.

După câțiva metri, Andreea începe să se smiorcăie. “Eu vreau să-mi iau ceva”. Maică-sa n-o aude, e gălăgie în jur. “Eu! Ceva!”, insistă copila. “Ce vrei?”, o întreabă Sofia. “Un corn.” “Hai că-ți iau eu, îți iau din partea ailaltă”.

Când ajunge în dreptul unui magazin, o strigă pe Gabriela: “Du-te, mami, la tanti Lucica și spune-i să-ți dea trei cornuri.” Școlărița o tulește și când se întoarce, gagicile îi sar în brațe de fericire. În timp ce ronțăie cornul, Ionela se uită la maică-sa și-i spune că e frig. “A înghețat fața mea.”

Școala și grădinița din Drăgăești-Pământeni sunt despărțite de un gard de sârmă. În dreptul celor două porți, gașca se sparge ca o pungă de semințe și unii o iau la vale, spre grădiniță, cei cu ghiozdanele aleargă la deal.

În clasa Andreei e gălăgie mare. Proaspeții școlari n-au răbdare să se uite la desenul animant proiectat de pe Youtube pe perete. Se fâțâie pe scaune, aleargă de colo, colo.

“E un an de tranziție”, spune Adina Joița, profesoara elevilor în clasa 0. “Ei încă nu știu că trebuie să stea cuminți, nu știu că trebuie să asculte”.

Andreea însă e liniștită. Cu rucsacul nedezlipit de ea, a îmbrățișat speteaza scaunului. “E mereu cu el în brațe ori în spate. L-a primit la școală, au adus unii de la Partida Romilor mai multe ghiozdane pentru elevii săraci și se teme să nu i-l ia cineva.”

Fetița a mers doi ani la grădiniţă. E ascultătoare, știe culorile, recită fără probleme poezia “Liliacul”. Adidașii din picioare sunt de la mătușa Dina, vesta neagră a fost a Gabrielei.

Gabriela e în clasa a II-a. Profesoara ei, Georgiana Plavie, spune că e o fetiță realistă. “Nu vorbește decât dacă e foarte important ceea ce are de spus. Tot ce face, face prin efort propriu. Mama este analfabetă, după cum știți.” În clasa I, dacă se dădeau premii, Gabriela lua premiul II. Anul trecut, a participat la concursurile naționale pentru școlari Comper, iar anul acesta va merge la simpozionul “Să nu-l uităm pe Eminescu”, organizat de școala gimnazială “Vasile Cârnova” din Târgoviște.

“Vă spun sincer, copila ar merge și mai bine dacă ar avea condiții mai bune și ar fi ajutată acasă. Inclusiv condiții de igienă mai bune. Uneori, vine cu cărțile și caietele pătate sau cu mâinile murdare. Am avut probleme și cu păduchii, iertați-mă, dar tatăl a fost receptiv și a făcut ce i s-a spus”, spune profesoara.

Cu Leonte s-a înțeles mereu de minune, însă Sofia percutează mai greu. “Nu știe unele lucruri, e confuză, îi e frică, îl trimitea mereu pe Leonte la școală.” La început, a condamnat-o, recunoaște profesoara, dar după ce-a vorbit cu mediatorul școlar și cu Leonte, a înțeles care-i treaba.

“Am luat-o cu «hai, fată, zi, ce facem», iar ea, dacă a văzut că o tratez ca pe sora mai mică, a devenit receptivă.”

Spune că Gabrielei i-ar trebui niște hăinuțe. “Suferă la toate serbările că nu are acea rochiță de prințesă.” De cele mai multe ori, învățătorii sunt cei care îi fac rost de costume. Uniforma pe care a purtat-o în clasa 0 a primit-o de la o educatoare.

Copii de lapte și de ciocolată

Georgiana Plavie spune că programul a adus multe schimbări benefice în comunitate. Copiii care vin de la grădiniță au o bază de cunoștințe. “E foarte greu să lucrezi cu un copil care nu știe culorile, nu cunoaște nici măcar pixul, nu știe să-l țină în mână”. Apoi, știu să se spele pe mâini și devin mai atenți cu lucrurile care le aparțin. “Dacă le ia cineva pixul ori le mâzgălește caietul, e o jale totală timp de câteva ore. Înainte nu se întâmpla asta, pentru că veneau direct de acasă și le mâzgăleau chiar ei.”

De implementarea programului se ocupă o echipă locală formată dintr-un coordonator, un mediator, asistentul social de la Primărie și primarul. În fiecare an, se fac anchete sociale și sunt aleși, dintre copiii satului, beneficiarii.

Plata tichetelor e condiționată de prezența zilnică la grădiniţă. Educatorii o notează, iar un membru al asociației vine cel puțin o dată pe lună pentru a se asigura că monitorizarea e corectă.

În comunitățile din programul “Fiecare Copil în Grădiniță”, administrația locală joacă un rol important în înlesnirea accesului copiilor la educația timpurie. Primăria din Mănești, de pildă, asigură transportul gratuit, a dotat o sală de curs, iar anul acesta va achiziționa papuci pentru toți copiii din grădiniță.

Din cei 92 de copii în grădiniță, 48 sunt incluși în program. Anul trecut, când a demarat programul, numărul grupelor s-a dublat. Inițial, ceilalți părinți din sat au comentat, însă educatoarea Marilena Gheorghe i-a calmat. “Le-am zis așa: aici suntem unii de lapte, alții de ciocolată, dar pentru mine sunt toți la fel. Cui nu-i convine, există grădinițe private, există grădinițe în alte sate, există una mai la deal. Fiecare își alege.”

În România locuiesc cei mai mulți oameni săraci din Uniunea Europeană, iar cei mai afectați de sărăcie sunt copiii. În cadrul unei vizite la București, Philip Alston, raportor al Organizației Națiunilor Unite pe sărăcie și drepturile omului, a spus că accesul la educație al acestor copii este crucial:  “educația nu este doar un drept fundamental al copilului, ci și o premisă importantă pentru ca celelalte drepturi, la un loc de muncă sau la participarea în viața publică, să fie garantate. ”

Până în 2014, OvidiuRo a obținut fondurile pentru tichete de la diverși finanțatori sau prin programe europene. În primăvara acestui an, asociația a înaintat o propunere legislativă prin care consiliile județene să preia costurile tichetelor sociale din program, iar pe 7 octombrie, plenul Camerei Deputaților a votat un proiect de lege prin care toți copiii săraci din România – peste 110.000 – vor primi tichete sociale pentru a merge la grădiniță. Costurile acestora vor fi acoperite din bugetul de stat.

“Viziunea care a stat la baza programului a fost ca fiecare copil sărac din România să beneficieze de educație preșcolară de calitate.”, spune Maria Gheorghiu, cofondator OvidiuRo. Votarea legii va permite acest lucru, însă există trei condiții pentru ca implementarea să se realizeze cu succes. “Este foarte important ca echipele locale (de la asistent social la profesori sau primar) să se implice activ și să își asume responsabilitatea de a sprijini copiii să vină la grădiniță, prezența zilnică a copiilor să fie făcută corect și riguros, zi de zi și să se asigure un flux continuu, fără întreruperi sau întârzieri în distribuirea lunară a tichetelor sociale.”

Dani Sandu este sociolog independent. El consideră că unul dintre cele mai dure efecte ale sărăciei este marginalizarea interiorizată. “Oamenii marginalizați socializează în ideea că nu fac parte din societate, iar nimeni din jurul lor nu vrea și nu poate să îi ajute să iasă din această marginalizare”, spune Sandu. “Asistența pe care o pot primi din partea societății este văzută ca o formă de rent-seeking sau asistențialism.”

Educația timpurie taie spirala sărăciei. “Copiii ce provin din astfel de familii se consideră egali cu ceilalți, ceea ce le crește speranțele că pot reuși.”

Pe termen lung, efectul este benefic atât pentru societate, cât și pentru stat. “Familia primește asistență socială financiară de la stat, care va fi folosită pentru subzistență, deci este practic neutră din punct de vedere al cheltuielilor, dar copilul primește educație și integrare, care sunt cât se poate de profitabile pentru stat”, spune Sandu. Șansele ca acești copii să devină membri productivi ai societății cresc considerabil.

Tineretul nu vrea să miroasă a balegă

Satul Drăgăești-Pământeni e lungit între râul Dâmbovița și poalele unei păduri de foioase. În vremuri vechi, apuse, localnicii din zonă se ocupau cu olăritul. În perioada comunistă, munceau la minele de petrol, la CAP, în fabrici, ori la combinatul de oțel din Târgoviște.

“Acum a picat județul Dâmbovița”, spune primarul Alexandru Constantin. “Târgoviște a cam devenit un oraș mort. Mai găsești locuri de muncă, dar salariile sunt mici.”

Leonte a lucrat o perioadă în oraș, la salubritate. Avea salariu 700 de lei și primea 20 de bonuri de masă a câte 8 lei. Era bine, dar când firma lui a pierdut licitația și a dat faliment, s-a întors la vite. E văcar de zece ani.

Bărbatul slab, cu mustață și două șanțuri între sprâncene, se trage dintr-o familie care-a avut mereu de-a face cu animalele. Taică-su a fost geambaș la cai, mama – văcăreasă. Primul a murit după ce un cal i-a tras o copită-n piept, a doua a înghițit o piatră când mânca o salată, dar a scăpat. De la ea a furat Leonte tainele meseriei.

Zilele lui Leonte sunt la fel. Lucrează de luni până duminică, din aprilie până când se lasă frigul. Se trezește odată cu Sofica și copiii, apoi o ia ușor pe șoseaua care taie satul în două. Poartă pantaloni verzi, de trening, o bluză pe care scrie NextGen și o șapcă arsă de soare pe scăfârlie. De mâna dreaptă, atârnă o sacoșă cu merinde, de mâna stângă – un băț. Cu el, ghiontește vacile când le iau dracii ori sunt adormite și se urnesc greu.

Heeei, he!, le zorește văcarul. Iiii! Te mișcă, n-auzi? Diii, boala! Sătenii dau vitele în primire și se retrag în curte, la treburi. Leonte o ia, cu cireada în față, spre câmp.

“Leonte e tare cumsecade”, spune săteanca care o deține pe Joiana, o vacă maro, cu burta albă. “L-ați ales bine. Sunt mulți țigani care ia ajutor, ia alocația și le bea, le fumează. Mai bea și Leonte câte o țuică, dar muncește, săracul.” În mâinile femeii se bălăngăne două găleți goale. “Niciodată n-a zis la lume că nu i-a dat banii la timp, no. Înțelege omul. N-are nici el, dar ce-o să facă?”

Pe câmp, prima oprire e la două ochiuri de apă. Vitele beau cu poftă, stropșesc muștile cu coada, se balegă. Leonte le păzește, sprijinindu-se de băț. Scoate din sacoșă un radio vechi, pe care-l are de la un nepot, în care bagă un USB. “Pentru toată lumea, melodia asta împărătească!”, tresare brusc cutia de plastic.

De peste deal, se alătură un alt grup de vaci. După ele, șontâc-șontâc, un moș de 69 de ani. E Victor, nea Tore, cum îi spune Leonte. Vine cu vitele dintr-un alt colț al satului.

La prima vedere, Tore pare cumsecade, însă, cum dispare Leonte după vaci, începe să-i numere banii. “E rău”, horcăie. “Patru copii și nu poate să facă față. Are șomaj de zece milioane, mai ia pe vaci vreo 20 și pe mine mă plătește tot cu 2-3 milioane pe lună. E cam prost.”

Când se întoarce Leonte, schimbă moneda. “S-au mărit alocațiile, domnișoară, s-a mărit pensiile, ne-a mai dat 200-300, dar e puțin. Cu patru copii e greu, tare greu! S-a scumpit cu 30-40 de lei kilu de salam, vă dați seama?”

“Ce faci cu 80 de mii pe lună pentru fata aia mare a mea?”, întreabă și Leonte.

Moșul îl aprobă. După două minute, Leonte se duce din nou după vaci, iar Tore continuă pe aceeași notă. “Așa e, domnișoară, e rău. Nu poate, nu rentează.”

Pe la 11, când soarele usucă bălegarul, văcarii se ascund sub un stejar. “Noi îi spunem tufan. Oamenii vin aici la grătar și mai lasă uneori câte o sticlă de bere sau suc. Dacă le găsim, le bem”, explică Tore cu seriozitate.

Vacile pasc în liniște, radioul triluiește: “Eu când stau degeaba parcă amorțesc/ Dar c-o gagică în brațe, mă înveselesc” .

“Ce, dacă eu am 70 de ani, nu pot să-mi găsesc o femeie?” întreabă brusc bătrânul. “Petre Roman și-a luat una de 35-40 de ani. Acum vorbesc banii la femei, îți zic. ”

“Mă, cintează, vrei să te însori la 70 de ani?” râde Leonte.

“Da! Să nu mă plictisesc.” Din cutie, Guță îl încurajează pe nea Tore. “Cu o femeie fatală, adio plictiseală.”

Leonte spune că cea mai grea perioadă a anului e primăvara, când oamenii scot vacile din grajduri și le trimit pe câmp. “Se împunge una cu alta, se mai joacă, mai fată atunci, dă să fugă acasă la viței.. e greu o săptămână. După aceea, se ține ca oile, nu am treabă.”

În general, nu-i meserie grea, dar un începător ar trebui să țină cont de câteva lucruri. “În primul rând, vaca nu trebuie lăsată de capul ei când o scoți la islaz. La început, se iau la bătaie, își rup coarnele. Dacă nu știi să le ademenești și să le înveți, apăi așa merge tot sezonul.”

Pe vremuri aveau 50, acum au rămas cu vreo 15. “Tineretul nu mai ține vaci. Nu vrea să miroasă a balegă.”

Pe la prânz, mână animalele spre pădure. “Dacă stau ele jos, pot să mănânc și eu.” În urmă cu câțiva ani, primea mâncare de la săteni. Azi un vecin, mâine altul și tot așa, până la sfârșitul lunii. Apoi, cât Leonte a lucrat în Târgoviște, la salubritate, Sulfina, femeia de i-a luat locul, le-a zis oamenilor că nu-i ajunge mâncarea și vrea bani. 20 de lei pe zi în locul prânzului.

Se scarpină la ceafă: “Aoleu! Am uitat să iau roșii!”  Se așază amândoi pe o buturugă și scot merindele din sacoșe. “Aducem ce putem, ca frații, să nu ne bată alții”, recită Tore. Carne prăjită și pește gătit de Sofia, brânză de la o femeie cu vaci, o bucată de ceapă lăsată de ieri în pădure, roșii, ardei și cartofi.

Măruță vine și pleacă

Leonte și-a ridicat casa din chirpici în trei săptămâni. Băga vacile la prânzit, îmbuca pe fugă, își lua toporișca și fugea acasă să lucreze două ore. L-au ajutat frații și cumnații.

Înăuntru e mare hărmălaie. După ce vin copiii de școală, mahalaua se însuflețește brusc. Încep să alerge toți ca niște iezi prin curtea comună. Își julesc genunchii, se împroașcă cu noroi, le curg râuri de muci din nas.

Sofica stă pe unul dintre cele două paturi, cu Adrian agătat de țâța ei. Ăsta-i culcușul ei. Aici doarme ea cu sugarul, cu Ionela și cu Andreea. În celălalt, se înghesuie Leonte cu fata de 8 ani. N-au dulapuri sau comode. Folosesc sacoșe sau spațiile de sub paturi pentru depozitarea lucrurilor.

Pe un taburet mic, hâit, a poposit mama la toți copiii de pe strada asta. E soacra mare, iar lângă ea stau două cumnate de-ale Soficăi. Vorbesc despre Măruță.

– Auzi, fa, cică vine Măruță în sat s-o arate le televizor pe Alexandra, zice una.

– Da’ de ce nu vine aici, dom’le? La noi, unde-s săracii? , întreabă cealaltă.

– Da, să vină aici! Alexandra are bărbat plecat pe afară! Ei au bani!

– Da’ hai să sunăm și noi, fată. La cine să sunăm? Hai să-l sunăm pe Măruță, să-i spunem! Ori pe Becali!

“Stați, fetelor, cuminți!” râde soacra cu voce spartă. “Sunați-l pe Dumnezeu. Numa’ el vă mai poate ajuta”.

Soacra Sofiei, mama lui Leonte, e  toată-n negru. A fost văcăreasă, dar a făcut și mături din paie. “Mâncam lăptuci nespălate cu pâine goală și am înghițit o piatră. Mi-a tăiat toată glanda și coardele ca să mi-o scoată. De atunci, așa mi-e glasul, nu mai pot să zbier”.

Copiii se strâng în casă, se așază pe jos. Cântă în cor ceva despre primăvară.

“Sunt tare mândru de ei”, mi-a spus mai târziu Leonte. Când a venit asociația în sat, le-a înscris în program pe Andreea și Ionela. Cu tichetele de la grădiniță le luau sendvișuri și suc, la început, apoi au trecut la apă. “Nu le dă voie cu sucurile. Au zis că e mai sănătoasă apa. Doamnele de la grădiniță au zis asta.”

Acum, are două fete la școală, Gabriela și Andreea. Vrea să le țină cât va putea, mai ales că Gabriela merge mai bine decât se așteptau. Anul trecut, a luat premiul II. Anul acesta, dacă nu-i aduce premiul I, Leonte o amenință că o va dezmoșteni. “E o generație specială. Soră-mii i-a plăcut cartea și cum a fost ea, așa sunt și copiii.”

Ionela bocește că vrea la grădiniță și în weekend. Acolo au multe jucării, acasă nu are niciuna.

Dragoste la prima poartă

Când a luat-o pe Sofica de nevastă, ea avea 13 ani. Leonte fusese căsătorit. A plăcut-o pentru că era de teapa lui, amărâtă. “Pe la noi p-acilea se umblă foarte discreierat. Ea era mică, amărâtă, eu la fel. Mă, zic, asta e bună – știe și de sărăcie, știe și de toate.”

Într-o seară de vară s-a dus la discotecă. A băut vreo două-trei beri și a trecut pe la poarta Soficăi. Vorbeam cu ea, dar pe furiș, așa. “Stând așa, la poartă, să mă iertați, m-am culcat cu ea.”

Fratele mai mare al Soficăi l-a amenințat că-l bagă în pușcărie. Leonte s-a dus la tatăl fetei.  Rămâne la aprecierea matale. Socru-su i-a spus că ea nu știe decât să facă cartofi prăjiți. “Io eram cal bătrân. Am învățat-o. I-am arătat cum să facă și o sarma, cum să facă și o chiftea, o tocăniță, o ciorbă, o mămăligă.”

Sofica se uită cu drag la cele trei fete ale ei. Nu vrea nici în ruptul capului să le mărite devreme.

Pe la 7 seara, când ajunge acasă, Leonte scoate dintr-un buzunar un pix galben. “Uite, tati, ți-am găsit un pix”. Andreea chiuie de fericire. Se așază pe pat, își ridică tricoul și începe să se deseneze conștiincios pe burtă.

“Apăi, mâncăm și noi? Că mi-e foame!”, strigă Gabriela. Sofia scoate un fund de lemn, îl pune pe pat, iar pe el așază o farfurie cu carne prăjită. “Carne, carne, carne!”, țipă în cor copiii. Leonte își trage sufletul pe celălalt pat. “Eu mă satur numai când mă uit la ei.” Când termină copiii, înfulecă și el ce-a mai rămas.

Se lasă seara, iar aerul la poalele pădurii e rece. Niște căței flămânzi latră în mahalaua de țigani.

Sofia încălzește apa pe sobă și începe să-și spele fetele. O bagă pe Ionela într-o cadă de plastic, o spală din cap până-n picioare cu Head and shoulders și o șterge cu un tricou roz, pătat. La fel face și cu celelalte două fete. Pe Adrian îl va spăla mâine.

Un text de Lina Vdovîi.

Fotografii de Ioana Cîrlig.

Material realizat în cadrul Burselor de Jurnalism Civic oferite de Asociația OvidiuRo în scopul informării publicului cu privire la necesitatea accesului la educația preșcolară pentru cei mai săraci copii din România.