E frig.
O femeie micuță, cu năframă neagră pe capul plecat,
merge pe bulevardul Lascăr Catargiu urlând versurile:
We’re not numbers we’re free, we’re so alive
Cause the day we give in is the day we die
Calcă hotărât, în ritmul silabelor, și când ajunge la “the day we die” ridică pumnul încleștat. În jurul ei sunt mii de oameni care izbucnesc în scandări: co-lec-tiv, CO-LEC-TIV.
Colectiv a fost un loc în care au murit 32 de oameni în timpul unui concert rock. Dar colectivul la care se referă acum este solidaritatea care a apărut în urma acel eveniment. Iar versurile formației au devenit un fel de testament, repetat cu fervoare mistică pe facebook.
Marșul e la început și încă sunt momente în care mulțimea e gâtuită de emoție și tace. Atunci vine, odată cu nodul din gât, amintirea ultimelor zile. Bucureștiul e în sindrom post-traumatic. Incendiul a pornit valuri de durere care au măturat totul în cale. Fiecare tânăr din oraș are, probabil, măcar o cunoștință care a pierdut pe cineva. Tragediile se ciocnesc, se combină, se amplifică și acum iată că se revarsă pe străzi.
Și acum se fac valuri, dar în sens invers. Deznădejdea e măturată de valuri de furie. Scandările izbucnesc în fața Guvernului, se răspândesc în toată Piața Victoriei, se ciocnesc de clădirile mari și revin ca un ecou din mii de guri.
Una dintre aceste guri e ascunsă într-o cagulă din pansament. Ecourile tragediei au ajuns în multe cotloane sociale. Sunt mulți rockeri, mulți corporatiști, daci, golani, securiști, fotbaliști, anarhiști, familiști, tot ce vrei găsești. Unii zic tatăl nostru, alții cântă imnul, alții scandează demisia.
Un tip se urcă pe umerii altui tip și strigă la portavoce: luați-vă de brațe și să mergem peste ei! Ei fiind cordonul de jandarmi din fața Guvernului. Cordonul îi întâmpină blajin, dar nu-i lasă să treacă. O vedetă cu părul verde e prinsă în buluceală și capătă o expresie între confuzie și spaimă. Cetățeni cu icoane blesteamă forțele de ordine.
Un negociator descinde printre protestatari și proclamă la portavoce:
Vă rugăm să respectați legea!
Protestatarii îi răspund la sentiment:
Suntem în doliu, boule!
Jos javra de Oprea!
Guvern asasin!
În altă parte a pieței se strigă Hoții! Hoții! Sunetul călătorește până într-un zid și se întoarce ca Morții! Morții!.
În cele câteva zile de la tragedie s-a cimentat în mințile oamenilor relația cauzală dintre hoți și morți. Între prim-ministru și prim ajutor. Moartea nu are nici un sens, dar cei vii au nevoie de sens ca să poată trăi mai departe. Nu se poate să fi murit degeaba, au murit pentru ceva. O să facem noi să conteze.
Cam toată lumea vrea demisia lui Ponta-Oprea-Piedone. Mai departe, fiecare cu România lui. Unii vor să se schimbe tot sistemul, alții și-au promis să nu mai arunce țigări pe jos și să respecte regulile de circulație. Poate ar trebui să ne implicăm, îi spune un puștan amicului în timp ce își fac loc prin mulțime. Poate chiar în politică.
Vrem sănătate, nu securitate!
Vrem spitale, nu catedrale!
OK, o direcție există: Statule, ai grijă măcar de viața oamenilor; cu spiritualitatea și viața privată ne descurcăm noi. Un tip explică gesticulând spre jandarmi: Pentru mine nu există primit ordin. Sunt liberul meu arbitru.
Liberul arbitru s-a cam enervat de data asta, astfel că la Palatul Parlamentului s-a strigat Dați-le foc!, apoi Băi, hai să mergem la catedrala neamului, să facem haos acolo.
Haosul se dovedește problematic. E nevoie de el în orice mișcare socială, pentru a destabiliza sistemul ca să poată fi schimbat. Dar mișcarea asta socială are ca principii legea și ordinea. Haosul este și aliatul, și inamicul. Nu e șah-mat, dar apar o mulțime de dileme practice:
Protestul pleacă de la Universitate și blochează tot bulevardul Magheru în drum spre Romană. Doi protestatari pensionari se opresc la culoarea roșie a semaforului. Puhoiul trece pe lângă ei prin toate părțile. Ei așteaptă, așteaptă, se mai gândesc un pic, se iau de mână și traversează fuga-fuga. Ilegal.
Un grup de prieteni se tot sfătuiește: unde să mergem, unde să mergem? Aruncă pe rând propuneri:
– La Guvern!
– La Oprea!
– La Piedone!
– La Patriarhie!
Întâmplarea face ca protestul să urmeze fix traseul ăsta, cu plecare și sosire la Universitate. Alergătura prin oraș funcționează ca un program de înviorare pentru oamenii care și-au petrecut ultimele zile în depresie. La început aducea a procesiune de comemorare, dar spre final arată a revoltă: de la primărie la pușcărie. Venim, Piedone!
La Patriarhie nu e nici dracu’, dar lumea scandează pe la garduri împotriva exceselor bisericești: Preafericitæ, să nu cazi din pat!
Brusc însuflețită, lumea se apucă să exprime lucruri de neexprimat.
În Piața Constituției, câțiva juni sar gardul Palatului și aleargă pe câmpia poporului până când sunt interceptați de paznici. La Romană, un moș rezolvă elegant problema cu sataniștii: “Bolșevismul se naște în ramura satanică a masoneriei”. Deci e OK, tot comuniștii sunt de vină. “Karl Marx era preot satanist.”
Pe Victoriei, un tip se pune în genunchi la geamul unei televiziuni pe care scrie spațiu de închiriat 150mp. Strigă: Toată lumea, să ne-nchinăm la Nașu’! Lumea își face cruce cu limba și merge mai departe.
La Universitate, patronul unui bar din centru începe să urle: “Unde sunt copiii?! Unde sunt copiii?! Unde sunt copiii?!”.
O ține așa minute în șir, nemișcat, cu paltonul negru pe spate și mâna încleștată pe o sacoșă. Se oprește brusc și așteaptă, cu fața sălbăticită de durere. Încep să sune vuvuzelele. Bărbatul nu e mulțumit de reacție, așa că începe iar, mai sfâșietor: “Unde sunt copiii?! Unde sunt copiii???” Oamenii îl privesc speriați. Din portavoce se aude “Tatăl nostru carele ești în ceruri, sfințească-se numele tău…”
“Pișă-te-n el!”, scuipă bărbatul cu palton negru și dispare în mulțime.
Înapoi la Universitate, protestul își desfășoară ritualurile de final, cu scandări ale galeriilor și lumânări aprinse pentru victimele revoluției+mineriadelor. E o senzație de familiaritate care se întinde până în ianuarie 2012, când s-a lăsat cu bătaie și flăcări.
Huliganii violenți, cum au fost numiți atunci, au devenit “tineri naivi”, apoi “partidul facebook“, apoi una dintre principalele forțe sociale din România. Nu îi mai trebuie poreclă, e pur și simplu strada.
În 2012 l-a dat jos pe Boc, în 2013 a salvat Roșia Montană, în 2014 l-a ales pe Iohannis, iar în 2015 l-a dat jos și pe Ponta. Ne apropiem probabil de momentul în care conflictul între generații o să treacă la faza pe candidaturi.
Între timp, euforia solidarității face tristețea digerabilă.
Doi moșnegi își iau rămas bun cu o prelungă strângere de mână.
– Să trăiți!
– Să-și ia țara înapoi, dom’le!
***
Vlad Ursulean // Matei Bărbulescu // Valentina Nicolae // Timea Honț // Tiberiu-Mihail Cimpoeru