O mască brodată cu aur mă fixează dintr-un sicriu. În vârf are o cruce strălucitoare trasă peste un veșmânt sângeriu, din care crește o viță de vie cu fir auriu. E protejată de un geam de plastic, îmi trec mâna peste el, bat de două ori, e tare ca un perete de la hochei.

Hai, hai, treceți, vă rog!, mă plachează o voce preoțească. N-am timp decât de-o poză, cât stă doamna din fața mea să-și încrucișeze ultimele dorințe. Altă doamnă îmi dă niște vată, mă șterg la gură cu ea, o miros, habar n-am de ce, o bag în buzunar. Altă babă își freacă punguța de plastic maro de o ditamai icoana argintie de la capătul baldachinului înflorat. Hai, hai!

E 5 dimineața și e frig. Sunt ușurat și gol, ca după un examen care mi-a distrus nervii. Acum pot să dorm, toată lumea vrea să doarmă, mai că se uită cu invidie la Sfânta, ptui, Doamne iartă-mă…

Am trecut prin cel mai mare pelerinaj al românilor. 15 ore la coadă. 150.000 de oameni. Am vrut să simt și eu ca ei, dar până acolo a fost ca o luptă pentru supraviețuire. 

– 15 ore

Cinșpe mii de oameni stau cu spatele la mine, sunt ultimu’ la coadă, undeva între niște blocuri cenușii despărțite de un șantier nenorocit prin care se scurge râul Bahlui. Deja mă dor picioarele și spatele.

Până la coadă am trecut pe lângă 20 de minute de tarabe cu ojă la leu, cruci, căldări și kurtos. Atâta kurtos n-a văzut nici Ardealu’. La capătul tarabelor e un șir de autocare venite din toată țara și printre ele s-a infiltrat un tânăr dichisit care face marketing pentru biserica penticostală. Împarte noi testamente, dintr-un sac mare de plastic.

Colegii de la Casa Jurnalistului s-au cățărat pe blocuri, ca la proteste, să prindă toată mulțimea, dar nu-i nici o șansă. Sunt prea mulți și coada face zigzag prin oraș, dispar între niște copaci, apar pe după o clădire…

Un tip verifică pe google maps și ne anunță că avem de parcurs 3,2 kilometri. Normal, îi facem în 41 de minute. O femeie vorbește la telefon, suntem abia la stâlpu’ 59, tu unde ești, aaa, ești bine acolo, sunt niște stâlpi din cinzeci în cinzeci de metri, reperele lumești de care te agăți pân’ la binecuvântare.

Se merge bine azi, cred că nu stați mai mult de șapte ore, ne încurajează un jandarm. Un bătrân leșină lângă el.

E sâmbătă și străzile miros a busuioc de-mi iau mințile.  Abia luni se prăznuiește Cuvioasa, dar sărbătoarea a început de o săptămână.

– 13 ore

Când sunt aici mie nu-mi e nici foame, spune o femeie din Bacău. Cumpără niște mir din Țara Sfântă, să vă fie cu folos, zice măicuța-vânzătoare. Mai în față, niște babe vând și altele cumpără ardei umpluți aburinzi.

Oamenii stau cuminți pe un trotuar ciuruit, sparg semințe, își dau unii altora de pomană. Cetățeni care nu s-au mai văzut de un an își reînnoadă pretenia, discută despre programul de la fabrica de confecții, sau cum a ajuns cutare să mănânce doar pasate, așa e dacă n-ai grijă.

De unde m-așteptam să găsesc doar babe pătrunse de evlavie, pelerinajul ăsta îmi amintește de protestele din București.

Sunt familii întregi, cu tot cu vecini. Unii și-au băgat toți prietenii în dubă și i-au adus până-n capitala Moldovei. Să se binecuvânteze pentru tot anul.

– 11 ore

Vidanjele fac ronduri și golesc toaletele ecologice amplasate pe fiecare stradă. Sunt la 47, simt și miros de căcat, zice la mobil o doamnă care se odihnește pe Ghidul pentru vecernii. Cu tot cu ziaru’ Lumina l-a luat la un leu.

În Lumina am citit și eu care-i treaba cu Parascheva. Auzisem că era o fată fără de păcat, dar nu știam cum a ajuns să facă atâtea minuni.

Cică locuia prin Constantinopol și când era mică (acu’ 1000 de ani) a auzit la o slujbă că trebuie să-și vândă averea ca să meargă în Împărăția Cerurilor. A devenit un fel de filantropă, dădea la săraci hainele de pe ea. S-a călugărit și a binefăcut, dar a murit tânără.

După vreo 200 de ani, oamenii au aruncat la ea în groapă un marinar naufragiat. Parascheva n-a suportat să stea lângă un împuțit, așa că s-a arătat cuiva în vis. Când au dezgropat-o, au văzut că are corpul mumificat și bine-mirositor, așa că lumea a început să se-nchine la ea. S-a plimbat vreo 400 de ani și-n 1641 a ajuns la Iași.

– 9 ore

Fiecare în ce crede și ce vrea mai mult de la viață, cu aia te ajută Sfânta, îmi explică o fată ca un balon dezumflat. Vine de trei ani la pelerinaj. Io șapte ani am vrut copii și n-am putut, mi-au zis doctorii că n-o să am niciodată.

A rugat-o pe Parascheva s-o ajute, iar anul trecut a rămas însărcinată și a venit la raclă ca să-i mulțumească. Anu ăsta e al treilea an și l-am adus pe copil. Păi nu e minune? Eu asta am vrut cel mai mult. Fiecare știe în ce crede și Sfânta te ajută dacă crezi suficient.

Femeia a venit cu toate rudele într-un microbuz, de la Râmnicu Sărat. Alții au venit cu trenul de la Arad, cu autocarul de la Mangalia, București sau Cluj, sau cu mașina de Țăndărei și Vaslui.

E loc pentru toți. Parascheva are un CV plin de minuni.

– 8 ore

Dau 2 lei jumate pe un 3in1 unui copil de vreo 10 ani. Stă la tarabă cu fra’-su și bunică-sa. E o măsuță pliabilă umplută cu semințe, nuci, pliculețe de cafea instant, pahare de plastic și un termos cu apă. Bunica servește semințe la capac.

În spate, pe uliță, ta-su’ prăjește mici și cârnați. El și mai mulți localnici au scos la învârtit pe grătare cărnuri din hipermarket.

Fac rost de un scaun model „pelerinaj”. I-l dau de pomană femeii cu copilul-minune. E obosit, tre’ să-l culce măcar în fund. Abia reușește să-l potrivească în gropile din trotuar.

– 6 ore

Îl omoarăă, uite cum îl omoară, îl bat! țipă în cor câteva țigănci. Mă-ntorc. Un tip sare la un jandarm. Colegii îi sar în ajutor, împing gardurile mobile până fac grătar femeile speriate. Îl saltă pe băiat și-l aruncă în duba albastră.

O babă cu ochelari îi mustră, nu vi-i rușine? Dați în femei? Da’ ce-a făcut băiatu, că n-a făcut nimic. Femeile țipă în continuare, să dați la teve, dați la proteve, să vină televiziunea, ne discriminează.

După ceva timp, băiatul e returnat întreg. Îl cheamă Florin, a venit cu mama, fratele și o gașcă tomna din Buzău, de la Râmnicu Sărat. Fra’su are 8 ani și e chitit să ajungă la raclă, chit că abia stă-n picioare de bolnav ce e. N-a vrut să meargă la spital, așa că maică-sa îl tot scoate din înghesuială.  Un jandarm n-a vrut să-nțeleagă și a împins-o după gard. Florin a văzut-o și-a înnebunit. S-a ales c-o amendă.

– 5 ore

Eu știu că nu e plăcut dar ce să vă fac. Am și eu copii, dar nu-i aduc aici, nu v-am pus eu să veniți, se justifică un jandarm, după ce e muștruluit de mai mulți credincioși. Lăsați că sunteți plătiți, voi veniți pentru bani.

După câteva ore de stat, oamenii nu mai au răbdare. Ne țineți ca pe animale; lăsați oamenii pe stradă că se sufocă; rușine, jandarmilor! Faceți numa ce vă zice Băsescu. Lumea-și amintește de toate problemele cotidiene, dar uită iar când o apucă foamea.

O păcălesc cu zacuscă la pahar de plastic, ceai și pâine feliată. Unde-s alea nușcâtezeci de mii de sarmale?, întreabă unul mai amețit. Abia luni s-au dat sarmale, 65.000 de sarmale.

– 4 ore

Am venit de bună-voie, dar suntem prinși într-o pușcărie imaginară din care abia așteptăm eliberarea. O singură doamnă a primit pedeapsa capitală.

Deși circulația e oprită pe tot traseul, lumea stă înghesuită pe trotuarele înguste. Pe unele porțiuni, credința ne unește atât de puternic că suntem efectiv lipiți unul de celălalt.

Două femei se plâng de condiții, că ce fac ei cu atâția bani din acatiste și tot ce se vinde. Una vede și partea plină a paharului: Ei, lasă, c-am văzut eu c-au dat la televizor cum au făcut azile de bătrâni, și case de copii, și din alea pentru dependenți de droguri, și pentru femeile divorțate ajutor, și pentru femeile și copiii bătuți. Doar că mi-era stricat televizorul.

– 3 ore

Îmi dau seama că e bine noapte când nu mai deslușesc nimic fără becurile de la tarabe. În lumina gălbuie rânjesc sfinți de plastic colorat, cruciulițe, pungi de tămâie, îngeri pe CD-uri blank cu ventuză și ciucurei. Câte o față umană mă-mbie să cumpăr. E și un anunț: Toate obiectele sunt sfințite.

Îmi sare în ochi Lumina maici domnului. E sub formă de ceva mărgele, la punguliţă de plastic, 7 lei. Lipseşte un „i”, îi zic vânzătorului. Ești student la litere, sau ce?, pufnește omul. Am terminat clasa întâi, răspund la repezeală și mă târăsc mai departe. N-am chef să mi-o iau.

– 1 oră

Și… ești la facultate? Și… ce faci? Și… îți place fotografia? Și eu am vrut să mă fac fotografă, dar acuma nu mai știu. Tu la ce facultate îmi zici să merg? mă mitraliază o fătucă. Zâmbesc tâmp, dar gura nu mi se mișcă.

Merg mai mult din inerție. La fiecare 5 metri se mai stă câte un sfert de oră. Dacă n-am renunțat în primele zece ore, ar fi absurd să o fac acum, când s-au făcut… 14?

– 30 minute

În sfârșit, aproape am ajuns. În curtea mitropoliei mă simt ca-n Half-Life. O voce mormăie în difuzoare. Vadul de oameni se lărgește. Învie când văd un foișor cu tavan de crini și trandafiri albi. Înainte să urce scările, voluntarii le opresc la sfințit florile uscate. Urc scările. Un preot îmi face-n frunte o cruce de mir. Uite racla – o cutie mare cu o carcasă din plastic ranforsat, făcut să reziste ispitelor lumești (în alți ani, oamenii rupeau bucăți din Sfânta, să aibă norocul la ei oricând).

Zero

Lumea curge în stânga și-n dreapta moaștelor, apoi alunecă pe scări, pe lângă butoaiele cu agheazmă, și se trezesc în stradă. Brr, e frig. Habar n-am cum să ajung la mașina în care am rezervat un culcuș, somn! Dar mai întâi postez pe Facebook.

Mi s-a întărit credința.

Text: Ștefan Mako
Foto: George Popescu