440 de kilometri. Atât mai are de mers pe jos bărbatul cu brațe slabe, încleștate pe două pungi de plastic din care atârnă o pătură de lână și o plapumă roșie. Are blugi stil anii 60, suflecați la glezne și merge cu 4 kilometri la oră pe marginea autostrăzii A1. E trecut de miezul nopții. Când trec tiruri, curentul îi intră  în suflet și i se face frică de moarte, deși mai demult își dorea să moară.

Într-o noapte, printr-o comună din Cluj, a înghițit 5 pumni de pastile, până când s-a prăbușit în fața unui restaurant. Intrase în comă. Nu știe cum și la ce spital a ajuns, tot ce își amintește e o asistentă care i-a zis „Mă, nenorocitule, dacă tot ai de gând să te sinucizi, aruncă-te în fața trenului, ca să nu mai stricăm medicamente pe tine!”.

„Boschetar prin țară, nu local”

Ăsta e titlul unei pagini din jurnalul bărbatului cu părul atât de închis la culoare, încât poți crede că-i crescut în India. În pătrățelele primei foi a carneţelului, el a scris „Viața-i un rahat! Oamenii s-au transformat în diavoli 97,9%. Emanciparea ne va omorî”. Își linge degetul arătător și răsfoiește cu el repede, până la altă pagină nescrisă. Așează trei rânduri pe ea, pune punct și se gândește la județele prin care are de trecut. Brașov, Târgu-Mureș. De acolo, spre Cluj-Napoca. Nu e prima dată când pleacă la un drum atât de lung, pe jos.

George umblă prin ţară ca boschetarul din 2007. A fost născut și abandonat pe 26 martie 1974, în comuna Ciocani, județul Vaslui. În toamna lui 2013, a participat la aproape toate protestele din Cluj. Aducea cu el o umbrelă plină de slogane și scanda întruna împotriva exploatării de la Roșia Montană. Venea primul și pleca ultimul de la manifestații, pentru că nu găsea altceva de făcut. Dormea sub un pod din cartierul Mărăști, dar pentru că avea pături și haine curate, crede că nu părea homeless.

Când oamenii din stradă au intrat în case, el a plecat hai-hui, iar acum s-a întors. A venit pe jos de la București la Cluj.

De când e unul din cei 15.000 de boschetari din România, merge doar pe jos prin toată țara. Doar în 4 județe “sărăcuţe” n-a ajuns, convins că acolo nu găseşte de lucru: Olt, Vâlcea, Caraş-Severin şi Dolj. De multe ori, mărunţişul pe care-l avea într-o săptămână îi ajungea cât să își ia o dată ospățul lui preferat – pâine cu suc la 2 litri, la 1,09 lei. Îi umfla stomacul și îl sătura repede. Mânca din mers și se oprea doar cât rula o penală sau cât se spăla pe picioare. Zice că e regulă de aur, să nu i se opărească tălpile și să meargă până la 14 ore pe zi, cu 4 kilometri pe oră.

Din cei care l-au văzut, unii l-au ajutat, alții l-au batjocorit. „Sunt brunețel și oamenilor le e frică de mine, au impresia că vreau să îi fur sau să le dau în cap. Nu îi condamn, știu că semenii mei de pe stradă sunt răi.” În toate comunele, orașele și satele prin care a trecut, a întrebat de un loc de muncă. Cei mai ofertanţi au fost ciobanii, dar şi cei mai ţepari. L-au lăsat să doarmă sub cerul liber și nu i-au dat bani, doar ceva mâncare.

A mai avut grijă de nişte struţi, altădată de două vile luxoase, iar uneori găsea de lucru şi pe şantiere. Însă, de fiecare dată, norocul i se schimba şi ajungea iar pe stradă.

Două mâini de culoare închisă decupează, cu o foarfecă mare, o bucățică din pagina ziarului regional Piața de la A-Z. Pe treptele Casei de Cultură a Studenților din Cluj-Napoca, bărbatul cu fire albe în barba neagră-neagră taie anunţul pentru cursuri la o şcoală postliceală. Îl umple cu tutun reciclat din chiştoace şi lipeşte foaia cu salivă. O penală. Asta fumează George de 7 ani şi zice că e sănătos tun. În ziarul ăsta o să îi apară, pe 9 septembrie 2014, anunțul în care cere un loc de muncă și bani ca să își refacă actele. Ultima dată i-au fost furate când dormea pe o bancă în Otopeni, într-o noapte liberă de serviciul de gunoier la Romprest.

„Rucsacul era lângă mine, plin cu lucruri personale, haine, cartelă de telefon, toate actele, cd-uri cu jazz, săpun, oglindă, lamă de ras, etc. M-am trezit fără el. Era 12 august 2014. În noaptea aia am plecat pe jos spre Cluj. Știam că, dacă nu mai am buletin, nu mai primesc salariu.”

A păstrat trei saci de gunoi amintire de la firma de salubrizare. Îi foloseşte în loc de saltea în fiecare seară, sub balconul unui liceu clujean, adăpostul lui temporar.

Doarme pe unde apucă: sub streșini, în boscheți, în pădure sau prin parcuri. Înainte să rămână fără adăpost, locuia în garsonierele Petromului, unde a fost sondor 12 ani. S-a angajat acolo la 18 ani, când și-a făcut bagajele pe ascuns și a fugit din orfelinatul din Târgu Ocna, unde crescuse toată viața. Ca să aibă bani de drum, a amanetat un magnetofon Tesla, cu 10.000 de lei. S-a angajat în comuna bihoreană Suplacu de Barcău și peste două săptămâni s-a întors acasă să își plătească datoriile.

Magnetofonul i l-a dat unui coleg de orfelinat, Florin Busuioc („nu Busu de la ProTV!”). Au amintiri frumoase împreună. Într-un an, au fost recompensați pentru că învățau bine: au primit o cameră cu 2 paturi. Ceilalți stăteau îngrămădiți. Când a plecat din orfelinat, i-au dat și haine pentru patru anotimpuri, dar le-a oferit prietenilor, de bucurie că o să își câștige singur pâinea. Ăsta era visul tuturor din orfelinat: să nu le mai dea statul de pomană.

George e unul din „copiii lui Ceaușescu”, născut din obligație și abandonat de nevoie. Când era mic, alți 800 de orfani locuiau în cele trei clădiri ale orfelinatului. La majorat, a mai numărat doar 200. Ceilalți fuseseră adoptați sau transferați în alte instituții.

În copilărie, era mereu gluma băieților mai mari. El și alți copii erau obligați să sară în cap de pe dulap, să își doneze mâncarea bătăușilor sau să facă rost de țigări ca să fie lăsați în pace. Dar au fost și zile cu soare.

„Am fost de 13 ori la mare, cu Brigada, la Cântarea României. Eu băgam la mandolină – 12 ani am cântat.”

Se ridică de pe marginile statuii lui Matei Corvin și arată cum era pe vremea Brigăzii. Imită mersul soldățesc și cântă: „Brigada, brigada, cu ea am venit.. să vă spunem …lalalala… Cu Brigada am mers prin toată țara la concursuri. Cu noi venea și doamna Elena Huianu (Efemescu, acum). Teoretic, când noi câștigam locul 1 sau 2, 3, trebuia să luăm și bani, dar nu vedeam nimic. Doamna asta lua tot și ne bătea periculos când făceam prostii – lovea cu genunchiul în burțile noastre.”

***

Pe maică-sa, George a cunoscut-o la 20 de ani, într-o zi bizară. Stătea la coadă la Poșta din Ciocani, să își ridice cuponul nominativ de privatizare de 975.000 de lei. Chestiile astea s-au dat tuturor celor care împliniseră 18 ani, ca să-și ia de la câteva companii de stat dividende. Ca să îl ridice, condiția era să vină personal la poșta orașului din buletin. A mers la Ciocani, pentru că încă nu-și schimbase adresa. Pe acolo, însă, nu dăduse decât rar. Nu-l știa nici dracu. Curioși din fire, niște moldoveni l-au întrebat al cui e. Le-a arătat buletinul și le-a spus că a  crescut la orfelinat. Oamenii i-au arătat atunci o femeie de la coadă:

– Aia-i mă-ta.

Mi-a stat inima.

Oamenii au început să o spurce și să o blesteme:

– Curvo, ai știut să te crăcești, dar să ții copiii, nu! Fi-ri-a dracului de mamă rea!

De rușine că a provocat scandal la Poștă și de mila femeii, au plecat împreună „acasă”. A stat 3 zile acolo și a aflat toată povestea: taică-său a murit de cancer când el avea un an și ea l-a dat pentru că era prea săracă. Mai avea patru frați: Fănică, Ion, Petrică și o soră moartă. Doar pe Fănică și pe Ion i-a cunoscut, pentru că Petrică era vagabond, nici ai lui nu-i mai văzuseră fața. Îi citeau doar numele pe citațiile de la Judecătorie sau Poliție. I-au spus că sora lor a murit asfixiată cu fumul de la sobă (“dar bineînțeles că nu știu dacă e adevărat. Dacă minte mama, mint și eu.”)

A uitat repede că e supărat de o viaţă pe ei şi, când a văzut ce rău o duc, le-a dat bani. Când i-a terminat pe toţi, l-au dat afară. „Mă duc prin țară, mai boschetăresc un pic și poate vă mai aduc ceva”, le-a zis.

De atunci, s-a mai întors la familia din Ciocani, dar numai când are bani. Când rămâne lefter, drumurile i se deschid iar spre necunoscut.

Rupe cu dinții un pliculeț de nes de 4 grame și îl toarnă într-o sticlă de Cola. Substanța din pet se agită și mai toarnă un pliculeț. Și încă unul. Bagă zilnic cofeină, dar alcoolul nu-l tentează. Țigările și cafeaua sunt îngerii lui păzitori.

“De-asta sunt singuratic, nu am găsit pe nimeni cu care să mă înteleg, să comunic. Ei te vor ca prieten doar dacă ești șprițar, hoț, dacă vorbești murdar, dacă poți să-i ajuți când cineva se leagă de ei, dacă poți să fii cu ei non-stop și, în majoritatea cazurilor, dacă te droghezi sau inhalezi tot felul de tâmpenii în speranța că te vei simți mai bine și vei uita de toate grijile.”

De când e boschetar, într-o singură iarnă a avut prieteni. Locuia în București, pe Theodor Pallady, într-un centru de oameni fără adăpost. Mulți dintre colegi erau foști pușcăriași, hoți de buzunare sau drogați. Dintre ei, chimia a funcționat doar cu alți trei „oameni cuminți fără noroc”. Și-au făcut o gașcă și au împărțit responsabilitățile pentru ca prietenia să îi ajute să supraviețuiască. Unul dintre ei, Cupraru, asigura sucul – vindea cupru și în fiecare zi cumpăra 2 baxuri de suc la 1 leu și 9 bani sticla de 2 litri.

George culegea chiștoace de dimineața până seara, când avea deja pentru 6 pachete normale. I le dădea lui Badea, care era în cărucior cu rotile și toată ziua stătea în cameră să ruleze țigări. El se mai ocupa și cu mâncarea. La sfârșitul zilei, ca să primească toți 4 încă o porție de haleală, le dădea țigări bucătarilor de la Complexul Integrat de Servicii Sociale Sfântul Ioan. Al patrulea dintre ei era pe heroină, dar îl acceptau pentru că era minor și voiau să-l ajute.

Demonii

Pe stradă, cel mai greu i-a fost lui George să se obișnuiască cu libertatea. Nu trebuia să ajungă la o adresă anume, nu trebuia să plătească taxele, nu trebuia să păstreze curățenia, nu mai era constrâns de o grămadă de chestii mărunte care i se păreau înainte obligatorii. Cumva, sentimentul ăsta îi dădea fiori buni și se gândea că poate tot ce îi trebuie e o rulotă parcată într-un vârf de deal, cum a văzut că a făcut Mel Gibson într-un film. Dar visul lui poate fi şi mai modest: “O parcare în Cluj ar fi numai bună, să stau într-o mașinuță în care doar să dau drumul la căldură și gata.”

Rutina. Asta e cealălalt demon care nu-i dă pace de când nu-şi găseşte sensul pe stradă. Se trezeşte, caută prin gunoaie, așteaptă să vină noaptea, adoarme. A doua zi, iar. Simte că trăieşte din inerţie şi asta îl roade şi îi taie cheful de luptă.

Ceilalţi. Ei sunt cei mai numeroşi, mai prezenţi şi mai aspri demoni ai lui George. De când nu se  mai bărbiereşte şi nu îi  mai pasă de îmbrăcăminte, simte că aparţine unei alte specii, “omul stradal”, care se diferenţiază în mod evident de “omul normal”. Ăsta din urmă aruncă mâncare neterminată, aparatură nefolosită, haine bune sau mobilă sănătoasă, în gunoaiele din care omul stradal strânge recuzita pentru supravieţuire. Prăpastia tot mai adâncă dintre el şi ceilalţi îl macină zilnic.

“Mai merg pe străzi d-astea cu baruri și-l mai văd pe unul la cămașă, cu ochelari Armani, ceas șmecher, smartfon, care soarbe dintr-o cafea la 6 lei. Și mă uit așa la el și el se uită la mine și mă uit la el și îmi vine să urlu de nervi, domnișoară, dar nu ştiu la cine să urlu, la el, că nu se gândeşte că de 6 lei altul îşi cumpără mâncarea pe o zi, sau la mine, că nu mai ştiu să trăiesc pe planeta asta.

[…]

Aș vrea să dorm mai mult, viața ireală e mai frumoasă decât cea reală.”

Trecutul. Până în 2007, viaţa lui George nu era o poveste tristă. Din salariul de petrolist îşi cumpăra o grămadă de chestii pe care colegii nu le aveau – computer şi sistem audio şmecher, cu care făcea nunţi şi botezuri cunoscuţilor. Garsoniera îi era plină de copii care se jucau pe calculator, iar într-o perioadă i-a fost plină şi de dragoste. S-a logodit şi, fix după ce s-a împrumutat la bancă de 3000 de lei pentru nuntă, a prins-o pe gagică-sa cu altul.  În noaptea aia, a băut 2 litri de pălincă. L-a găsit un coleg, era cu spume la gură. I-au făcut spălături stomacale la Marghita și apoi l-au dus la Oradea. După ce a ieşit din coma alcoolică, i-au făcut tratament cu Interferon, de 100 de milioane pe lună.

Pentru că n-a murit nici atunci, a început să creadă mai tare în Dumnezeu şi a intrat pentru prima dată într-o biserică. Crede că nu a fost botezat și habar nu are dacă e catolic, ortodox, pocăit sau altceva. De asta a uitat s-o întrebe pe maică-sa. A mers pe la toate cultele ca să mai ceară ajutor, dar majoritatea preoților îi spuneau că sunt în construcții și că nu au cum să îl ajute. Doar la Cluj a dat peste un pastor care l-a lăsat să își facă actele, în 2013, pe adresa lui. 

Ghinionul. Înainte să se angajeze gunoier în Bucureşti vara trecută, a încercat să se bage la nişte fabrici în Slovacia. A aflat de ofertă la Biserica pastorului bun. După câteva telefoane, s-a trezit în microbuzul care-l ducea în Galanta. A plecat cu 25 de lei în buzunar, primiți de la soția pastorului. Pe drum, oamenii spuneau că, dacă ești țigan sau mai bătrân de 40 de ani, nu te ia nimeni la muncă. El era un ţigan de 40 de ani.

A ajuns la destinaţie într-o duminică, cu noaptea-n cap. A fost cazat cu alţi trei băieţi într-o căbănuță frumoasă. Niciunul nu avea somn şi au ajuns la concluzia că trebuie să se roage să nu îi trimită acasă. Printre pasageri, era și unul care voia să ajungă pastor. L-au chemat să le țină o slujbă. În scurt timp, erau 27 de oameni înghesuiţi, la 5 dimineaţa, îngenunchiaţi cu faţa la speranţă.

La 8 a venit unul din directori, cu două plase de la o benzinărie, pline cu sandvişuri și sucuri. Trei zile a stat boiereşte. Şi-a făcut prieteni şi speranțe, dar din 7 fabrici, niciuna nu l-a primit. Pe el și pe încă unul de 43 de ani. În a 7-a fabrică, au venit șefii mari, coreenii. Le-au zis: „HOME!”. Ştia ce înseamnă, dar voia să creadă că nu a auzit bine și a cerut să îi fie tradus.

A plecat în noaptea aia, cu alt microbuz de-al companiei. L-a lăsat în Oradea și cu alt tir a mers spre Cluj. „Nu că aveam casă, dar preferam să boschetăresc în Cluj decât în Oradea.

Soare în boscheții lui George

 

3 septembrie 2014

– Nu vă supăraţi, nu-mi daţi o Piaţa să văd dacă mi-a intrat un anunţ?

 Un vânzător de ziare îi întinde revista groasă. George îşi umezeşte degetele şi dă paginile până la rubrica intitulată Locuri de Muncă, Cereri.

– Aha! Aici e, ia uitaţi!

 

4 septembrie 2014

Un bliţ îl sperie pe George şi tresare năuc, din puiul de somn pe care-l trăgea în colţul liceului. Doi poliţişti se uită la el ca la o legumă. I-au făcut o poză şi îl invită să meargă cu ei. Nu înţelege ce se întâmplă, îşi ia păturile, mâncarea şi îi urmează în dubă. Înăuntru, miroase a pişat şi a alcool. Alţi trei oameni ai străzii respiră pe întuneric, tăcuţi, în spatele maşinii. Uşile se închid şi inima lui George se face mică, mică, cât gândacii care îi dau târcoale de 7 ani încoace, în fiecare noapte.

Coboară la ordinul unuia dintre poliţişti, în faţa unei clădiri sinistre, gri, fără nicio inscripţie. „Intraţi pe uşa aia!”, îi îndeamnă acelaşi om. Se îndreaptă robotic spre ea şi ajunge într-un hol plin de amărâţi, drogaţi, alcoolici şi copii care plâng. Cele câteva paturi sunt ocupate deja, aşa că stă pe jos. Se bagă-n vorbă cu nişte femei şi află că e razie în tot oraşul.  Jandarmii curăţă străzile de mizerie şi o bagă aici, la înghesuială. Nu doarme de frică să nu-i dispară ceva, iar dimineaţa pleacă, la ordinul poliţiştilor.

 

5 septembrie 2014

O gaşcă de copii aleargă în jurul lui George, pe muzica lui Dj Darius, un clujean minor din cartierul Mănăştur. Omul fără adăpost stă pe iarbă, trage dintr-o penală şi scrie o poezie. E la Play Mănăştur, un eveniment menit să aducă împreună locuitorii unei margini împădurite a Clujului, ca să folosească împreună spaţiul verde de lângă blocurile lor. George a ajuns aici din auzite şi a dat multe mâini de ajutor.

Pe o scenă improvizată, trei băieţi îmbrăcaţi ca la Operă inundă blocurile şi pădurea cu voci baritonale. George îi ascultă singur, pe o bancă lungă şi se retrage din public după prima melodie, ca o pasăre care a stat prea mult în lentila unui ornitolog.

Când Play Mănăştur se sfârşeşte, rămâne singur şi întrebător. Se hotărăşte să rămână în pădure, ca să nu-l mai ia poliţia.

13 septembrie 2014

440 de kilometri. Atât mai are de mers pe jos bărbatul cu brațe slabe, încleștate pe două pungi de plastic din care atârnă o pătură de lână și o plapumă roșie. Are blugi stil anii 60, suflecați la glezne și merge cu pași mărunți, cu 4 kilometri la oră, pe marginea drumului care indică judeţul  Bistriţa-Năsăud. De supărare că iar nu îşi găseşte sensul, a pleccat în direcţia greșită, trebuia să meargă spre Alba-Iulia și de acolo spre București, unde, poate-poate, își găsește actele în locul în care i-au fost furate. Merge până când nu mai poate şi ajunge într-un sat prietenos. O familie săracă, în care aleargă gălăgioşi 4 copii, îl găzduieşte pentru o noapte. Se împrieteneşte cu fetiţa de 9 ani, căreia îi dă cadou unul din telefoanele pe care le-a găsit la gunoi în ultima săptămână – el deja are un telefon pe care l-a găsit tot la gunoi. Părinţii ei îi dau supă şi slănină. Dimineaţa, pleacă mai departe.

–          Alo?

–         Bună ziua, cu anunţul din ziar vă sun…

–         Da, spuneţi-mi.

–          Am nevoie de cineva pe şantier, în Cluj, să lucreze cu mine la o casă şi îi dau şi loc de dormit.

–          Eu am lucrat 6 ani în construcţii, pot să fiu eu ăla.

–          Sunteţi aşa cum aţi scris, fără casă şi antialcoolic?

–         Da. Şi singur.

30 de minute. Atât a vorbit George la telefon cu domnul Nicolae, care l-a întors din drumul lung spre Bucureşti şi l-a pus într-o rulotă, în Cluj.

17 septembrie 2014

Un bărbat brunet de zici că-i crescut în India trage dintr-o ţigară cu filtru pe un acoperiş în construcţie, la periferia Clujului. Fumul îi mângâie obrajii proaspăt bărbieriţi şi se urcă rotocoale spre cozorocul unei şepci albe cu Chicago Bulls. O trage mai bine pe ochii senini de câteva zile şi se ridică în picioare fără teamă de înălţime.

De la poalele şantierului, dintr-o rulotă cu trei paturi şi duş, urcă la el un miros de “ciulama d-aia bună”. George nu știe cât timp o să dureze visul, dar simte că norocul i s-a schimbat.

***

Un text de Oana Moisil
Poze de Ruxi Pătrașcu, Dan Coroian și Laura Mureşan
Video de Ruxi Pătraşcu şi Iulia Romana Pop

Mai multe povești de la marginea societății:
Am fost smardoaică | Bruce Lee, Regele Canalelor | Eu ♥ Cupru | Strada Cristinei