Cel mai mare partid din România a încercat să-și lanseze în stil american candidatul la președinție, dar a trezit mai degrabă coșmaruri comuniste.
Zecile de mii de susținători nu erau niște zombie isterizați, ci oameni obișnuiți, supărați că președintele le-a tăiat salariile și pensiile. Discursurile nu i-au încântat, au venit mai degrabă pentru excursia la București și cele câteva bancnote primite de la partid.
***
Sâmbătă, 20 septembrie 2014, Bucureștiul a împlinit 555 de ani, iar premierul Victor Ponta 42, dintre care 5 în fruntea PSD. Cu acest prilej, șeful partidului, al guvernului și, în curând, al statului (cum speră susținătorii săi) și-a lansat a treia oară candidatura la alegerile prezidențiale.
Pentru a se asigura că zecile de mii de invitați din țară și străinătate nu vor întârzia la ziua primului-ministru, edilii orașului au închis mai multe bulevarde. În altă parte a municipiului paralizat, vreo 2.000 de bicicliști mărșăluiau pe străzile inerte și blegite de ultima căldură a verii trecute.
Câteva sute de autocare și microbuze viermuiesc după locuri pe marginile Bulevardului Basarabia, dirijate ba de câte un agent de circulație, ba de câte unul bigies, ba de câte o doamnă nervoasă de oboseală pentru c-a venit cu unul dintre ele tocmai din Botoșani sau de la Timișoara. Îmi fac cruce în parbrizul autobuzului nr. 13, Bacău, Victor Ponta Președinte, placat cu o icoană mare argintie și încep să număr vehiculele.
Suporterii curg râuri pe bulevard. Unii au steaguri legate în jurul gâtului, la încheietură sau în stil ninja, la cap, alții geci impermeabile roşii, unii au copii de mînă și entuziasm în priviri, alții nu.
Ochim un grup de oameni care primesc invitații la eveniment și câte 2-3 bancnote. Cerem și noi. Domnul responsabil ne spune că nu primim dacă nu suntem pe lista lui, să încercăm la intrare. Aaaa, ăștia se duc la Ponta, băga-ți-ai morții-n gât, constată o trecătoare.
Unele grupuri poartă costume populare din diverse zone ale țării, majoritatea din Ardeal. Dau iama în cortegiul de la Sighetul Marmaţiei – femei, copii şi bărbaţi în costum naţional-colorat. Șeful de grupă strigă: Dragi tovarăşi, mai aspru, nu ca la înmormîntare! Se chicoteşte masiv. Un bărbat strigă unor băietani proptiți de un autobuz gol: Salut, copii, să trăiţi bine! He he!
Golănetul stă pe margine, ca la defilare, şi strigă după sighetmarmaţiene: V-aţi încins de tot cu bundiţele alea pe voi, mai bine le daţi jos! Altul vrea să se însoare, accept şi două. Conducătorul grupului îi trînteşte calm: bagă o labă. Toată lumea se bucură de excursie.
Un grăsan cu mustaţă mă cere de nevastă, așa că dispar într-un şir de gorjeni, dar mă agaţă nişte liceeni din Vălenii de Munte: Fata, faci un selfie cu noi? Nu, că sînteţi minori. Nu sîntem minori, avem cinşpe, şaişpe, şapteşpe ani… Bine, hai. Cum aţi ajuns aici? E prea complicat. Nici noi nu ştim prea bine… Cum te cheamă? Eu sînt din Prahova, dar te găsesc pe Facebook. Poza e pe Facebook în secunda doi și atrage încă un val de spume intelectuale la adresa pesediștilor spălați pe creier. Valul m-ajunge și pe mine, un tip crede că sunt simpatizantă și spune că arăt ca o videochatistă.
De la distanţă, tot ce-a mişcat pe lîngă Arena Naţională a primit botezul scîrbei şi-al dezgustului: spălaţi pe creier, nord-coreeni, morţi vii, oameni cu două clase, sărăntoci, măturători, moldoveni.
Până acum am numărat 80 de autocare și 36 de microbuze, iar capetele șerpăriei nu se întrezăresc. Un holtei în logan cu carnetul de partid aplicat în parbriz își calcă discret colegii pietoni, în timp ce încearcă să intre cu mașina în stadion.
În apropierea porților de acces, oamenii se varsă spre stadion ca printr-o pâlnie. Batalioane micuţe de cetățeni se scurg printre literele de la Arena Naţională, în funcţie de locurile de pe invitaţie. Un grup de picioare lungi, albe și descoperite întoarce admirativ capetele bărbaților din toate organizațiile. Sunt beretele roșii de la Constanța, conduse de Radu Mazăre.
Ne hotărâm să intrăm fără bilet așa că întocmim un plan: dacă unul dintre noi va fi înghițit de Organizația Locală Tineret Olt sau va fi răpus de apatia vreunui zomb, ne vedem între literele B și C, unde lucesc două vome. Cuiva i s-a făcut deja rău.
Intrăm fără probleme. Ziua de naștere a premierului începe la ora 16. Organizațiile locale flutură steaguri și-și întind bannerele în locurile prestabilite, sub atenta supraveghere a pompierilor și agenților de securitate, luați loc, unde vreți, numai să stați jos. Oamenii se așază cuminți și plictisiți, se pozează, îşi sprijină pancartele de gard, aşteaptă. Unii-și sparg banii pe bere fără alcool, cola și popcorn.
În timp ce întârziații își caută locurile, din boxe bubuie intro-ul de la Thunderstruck-ul lui AC/DC: Went through to Texas, yeah Texas/ And we had some fun/ We met some girls/ Some dancers who gave a good time, un cearşaf electoral se întinde peste capetele simpatizanţilor din tribună, I was shakin’ at the knees/ Could I come again please?, Gheorghe Nichita, primarul pesedeu de Iaşi, dă un interviu într-un platou TV, sub privirile înecate de plictis ale invitaților chinezi de la tribuna oficială.
La peluză, galeria UNPR, roşie dintr-un capăt pînă în celălalt, are vuvuzele şi animatori care strigă „Victor Ponta preşedinte!” E mai bine organizată decât judeţele PSD-ului, mai potolite şi mai greu de animat. Dar pesediștii au cea mai bună infrastructură de rulat bannere gigant. La un fluierat apar opt băieți de la organizația Teleorman care, în mai puțin de un minut, despachetează, pregătesc și instalează numele județului pe o margine de tribună.
Unii au leșinat. În faţa scenei, se agită brusc marea liniştită de fani: Daţi-vă înapoi, a leşinat o fată! Şepcile roşii se-apleacă, cineva sare şi-i face fetei respiraţie gură la gură, fata deschide ochii şi-i dă peste cap. Panică. Până vine echipajul de urgenţe, fata îşi revine, începe imnul PSD, mixat cu versurile din Hora unirii.
Pe scenă urcă avangarda campaniei: Ponta şi soția, Dragnea, Oprescu, Gabi Szabo, Mihai de la HiQ, Gabi Firea & co. Se aşază toţi în primul rând, cu zîmbetul reglat la milimetru. În spatele lor, două rînduri de băieţi şi fete cu tricouri roşii, galbene şi-albastre. Coloana infinitului se-apleacă de spate şi se curbează peste două ecrane uriaşe care preiau imaginea vorbitorilor.
Mai în spate se vede, dar nu se prea aude. De sus nici nu se aude, nici nu se vede. Ecranul din mijlocul arenei are pixelii stricați, iar sonorul e spart de galeria UNPR care cântă peste discursurile celor mai importanți social-democrați.
Șeful de campanie Liviu Dragnea întâmpină mulţimea cu Bun venit pe acest stadion, bun venit la această sărbătoare, bun venit în inima mea!
Victorie!, victorie!, victorie!, strigă galeria. În inima lui Dragnea se îngrămădesc cel puțin 50.000 de oameni.
Niște artiști la modă cântă Noi gândim la fel, simţim la fel, iubim la fel/ Şi nimeni n-are cum să ne doboare, versurile unui hit de vară care a devenit imnul de campanie al PSD. Apoi urmează imnul de stat, măcelărit de o soprană şi partenerul ei. Lumea nu-şi duce mîna la inimă şi nici nu cîntă. Sub şepcile roşii stau nişte oameni amărâţi şi obosiţi. Mimează o urmă de entuziasm. Două doamne cochete rezistă doar cât ţine discursul lui Dragnea, apoi se retrag mai în spate, ca să facem loc la tineri. Doi bărbaţi îmbujoraţi punctează speech-ul lui Dragnea cu exclamaţii: Da! Aşa e! Ce bine zice! La un moment dat, unul rămâne în urmă.
– Ce-a zis?
– A zis că e preşendinte european. N-ai fost atent, te uitai la gagici.
Pe ecrane rulează susţinătorii candidaturii lui Ponta. Categoria Liga Campionilor: premierii Serbiei, Albaniei, Georgiei, socialişti din Franţa (Cher Victor, votre victoire sera notre victoire.), Germania, Italia şi aşa mai departe. Monitoarele montate deasupra sălii sînt bruiate de o bandă neagră care ascunde o bucăţică din imagine, ba un nume, ba un ochi. Daciana îi face semn lui Victor. Se uită amândoi, şuşotesc puţin, Victor îşi aranjează nervos butonii de la cămaşă.
Categoria Cupa României: primari, vicepremieri, vicepreşedinţi de partid, colegi (Oprea: Victor Ponta înseamnă o bătrâneţe liniştită pentru pensionari.), actori, sportivi, care spun cîteva cuvinte despre candidatul şi viitorul preşedinte Victor Ponta. Se aplaudă mai ales la primarul din Târgu-Jiu, la Duckadam şi Maestrul Beligan. Nu se aplaudă la Sorin Ilfoveanu.
Vine la pupitru premierul Republicii Moldova. Unire, Europa, gaz, energie, tinereţe, La mulţi ani, Victor Ponta! Stadionul ca un tort uriaş de gelatină aplaudă.
Ponta aplaudă după fiecare discurs și fiecare mesaj de susţinere, apoi îşi aranjează butonii. Daciana îi curăţă o scamă. Premierul se uită la ceas, îi face semn lui Mihai de la HiQ, care-i aduce un plic. Ponta scoate hârtiile și le verifică.
Între timp primarul Sorin Oprescu îl introduce pe candidat drept “un preşedinte bun, înțelept, echilibrat, omul care ne trebuie.”
Soarele de seară coboară peste arenă şi luminează miile de creștete ale simpatizanților de pe gazon, hipnotizaţi de un clip alb-negru în care se văd: imagini de la protestele anti-Boc, Udrea făcând genuflexiuni, Băsescu ducând ţara de râpă. Imaginile se desfășoară ameninţător pe apocalipsa din Carmina Burana. Privirile se-aprind, huo, jos Băsescu, oamenii văd negru în faţa ochilor, Băsescu le-a tăiat salariile şi pensiile, Băsescu le-a distrus vieţile, Ponta o să le repare la loc.
Apoi imaginile se colorează frumos şi-l arată pe Ponta în uzine, Ponta în şcoli, Ponta în aeroport, Ponta în port. Ponta se ridică din imagini, păşeşte spre pupitru, îşi aşază foile, salută, aşteaptă să se încheie aplauzele şi uralele, se uită spre soarele care intră prin dreapta scenei şi spune: „Vedeţi că iese soarele şi pe strada noastră.”
Oamenilor din primele rânduri le sclipesc ochii şi ecranele telefoanelor fără touch screen. La gard, două tipese de Bamboo cu brăţări de aur, câţiva ţigani şi nişte babe.
„Sunt Victor-Viorel Ponta şi vreau să fiu preşedinte al acelor români care au încredere.” Cu un twist de discurs american, o dă la sentiment: „ca mulţi dintre dumneavoastră, sunt strănepotul unui român din Ardeal care a luptat pentru Marea Unire, sunt nepotul unui preot care m-a învăţat că important este să crezi în Dumnezeu. Sunt copilul unor părinţi ca ai dumneavoastră, care au investit tot ceea ce au avut în mine. Şi sunt tatăl unor copii pe care vreau să îi văd crescând în România, o ţară puternică şi mândră, care oferă fiecărui copil şansa de a se realiza aici şi nu peste hotare”.
Ponta e strănepotul, nepotul, fiul, tatăl nostru, e viitorul preşedinte care-şi doreşte unirea tuturor românilor, pacea şi prietenia. Cel care crede în Dumnezeu e un om bun, pentru că se gîndeşte la alţii. Vreau să ne schimbăm cu toţii, să fim încrezători, mândri. Acolo unde a fost ceartă vreau să fie pace.
Vorbeşte despre un proiect naţional plin de locuri comune. Să dărâmăm zidurile! Zidurile dintre tineri şi bătrîni, bogaţi şi săraci. Ponta brodează o utopie hippie și încheie victorios cu ultima strofă din oda Ţara mea de Ioan Neniţescu:
Acolo este țara mea/ Și neamul meu cel românesc!/ Acolo eu să mor aș vrea,/ Acolo vreau eu, cu voi, să trăiesc! Preia legătura vocea lui Tudor Gheorghe şi un clip turistic cu România în care ar vrea să moară Victor Ponta.
Noi iubim la fel, simţim la fel, plouă cu confetti peste aniversare, se sparge gaşca, apune soarele. În câteva minute stadionul e aproape gol.
Oamenii pleacă spre autobuze. Câţiva rămân să dea mâna cu viitorul preşedinte şi să-şi facă un selfie cu el. Fanaticii sînt puţini, dezamăgiţii sînt mulţi. Şi-au epuizat rezervele de entuziasm electoral, după ani în care au înghiţit promisiunile tuturor preşedinţilor, primarilor, partidelor. Au bifat încă o campanie electorală, au primit 100 de lei ca să facă în aceeaşi zi un drum dus-întors întors cu autocarul şi să-i zică la mulţi ani şi mult noroc speranţei politicii româneşti.
Între timp, Ponta îl compară pe Băsescu cu Hitler, Băsescu îl compară pe Ponta cu Kim Jong-Un, intelectualii sunt scârbiți de zombilăi, pesediștii vor să-i bată pe băsiști… toată lumea o arde cu vrăjeli mărunte.
***
Text & poze:
Luiza Vasiliu
Ștefan Mako
Foto:
George Popescu